Ion Luca Caragiale

5/5 - (1 vote)

(30 ianuarie 1852 – 9 iunie 1912)

Ion Luca Caragiale a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, sufleur, revizor şcolar, copist, corector, registrator, director de teatru, comentator politic și ziarist român, George Călinescu considerându-l „cel important dramaturg al limbii și literaturii române, unul dintre cei mai mari scriitori ai acesteia și un reprezentant de seamă al umorului autohton.”

Alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Creangă, Caragiale este considerat unul dintre clasicii literaturii române și este văzut ca unul dintre principalii reprezentanți ai Junimii, opera sa, fie că vorbim de piese de teatru, schiţe sau farse se întinde pe parcursul a patru decenii, satirizând societatea din acea vreme. Chiar dacă nu a terminat niciodată liceul, a avut o cultură vastă, și este considerat întemeietorul teatrului comic din România și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național, fiind ales post-mortem membru al Academiei Române.

Puține la număr, operele scrise de Ion Luca Caragiale, printre care se numără comediile „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „O scrisoare pierdută” și tragedia „Năpasta”, constituie cea mai desăvârșită expresie a teatrului românesc și un important spațiu de critică a societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Pe lângă acestea, Ion Luca Caragiale este autorul și unui număr mare de eseuri, articole, povestiri, nuvele și schițe, precum și al unor poezie și texte autobiografice, cum ar fi cele scrise în „File din carnetul unui vechi sufleur”, în multe cazuri, creațiile sale fiind publicate pentru prima dată într-una dintre cele câteva reviste pe care le-a editat, respectiv în „Claponul”, „Vatra” și „Epoca”.

Ion Luca Caragiale a făcut haz de necaz, iar prin operele sale ne-a făcut să râdem, modul de exprimare al personajelor sale reprezintă un mod de gândire, ce reflectă lumea de atunci aflată în descompunere, și care vorbesc mult şi prost, având diverse defecte de vorbire, precum peltic, gângav, sâsâit sau bâlbâit.

Ion Luca Caragiale a fost atât prieten, cât și rival cu scriitorii Mihai Eminescu, Titu Maiorescu și Barbu Ștefănescu Delavrancea, și a fost interesat de politica din Regatul României, oscilând între curentul liberal și conservator. Cele mai multe dintre operele sale satirice i-au vizat pe republicanii liberali și pe național-liberali, dovedind astfel respectul pentru rivalii de la „Junimea”, dar și legăturile sale cu criticul literar Titu Maiorescu.

Din cauza opiniilor sale politice, a fost în conflict cu liderii național-liberali, precum Dimitrie Sturdza și Bogdan Petriceicu Hașdeu, și a fost un adversar de-o viață al poetului simbolist Alexandru Macedonski. Ca urmare a acestor conflicte, cei mai influenți dintre criticii săi i-au interzis accesul la mediul cultural, timp de mai multe decenii.

Caragiale a fost directorul Teatrului National din București, dar și un remarcabil nuvelist, cultivând proză de observaţie psihologică, naturalistă şi fantastică, traducând operele lui Mark Twain, Charles Baudelaire și Edgar Allan Poe.

În onoarea lui Caragiale, în Prahova și în Dâmbovița sunt deschise două muzee, dar niciunul în adevărata sa locuință, deoarece casa în care Caragiale s-a născut, nu mai există, scriitorul neavând o locuință a sa, trăind toată viața cu chirie.

Caragiale a fost şi proprietar de berării, iar cea mai cunoscută dintre acestea a fost berăria Gambrinus, deschisă inițial în 1901, pe Calea Victoriei, mutată, ulterior, la parterul Hotelului Cișmigiu, unde, dintre clienți făceau parte și ziariști, scriitori, politicieni și artiști.

Chiar dacă principalele instrumente ale operei acestuia au fost ironia și umorul, Caragiale a fost și un critic social ce a avut curajul să expună defectele și să arate oglinda dureroasă a societății, fără a se teme de posibilele repercusiuni. Opera sa este o reflecție sensibilă și plină de ironie a diverselor aspecte ale vieții sociale și politice din acea perioadă, iar prin piesele sale de teatru, Caragiale a captat esența umorului, a satirizat ipocrizia și corupția din societatea românească, a luat în vizor instituțiile și mentalitățile conservatoare care împiedicau schimbare și progresul, a expus absurditatea unor norme sociale, a criticat rigiditatea sistemului în fața schimbării și și-a expus manifestul satiric menit să pună în lumină corupția și jocurile de culise din societatea românească.

Având ca arme umorul și ironia, Caragiale a deconstruit miturile și convențiile sociale, oferind publicului o oglindă fidelă a realităților timpului său, realități care, deloc surprinzător sunt aceleași și astăzi.

În 2004, reprezentanţii Guinness World Records au anunţat că cele peste 1500 de portrete ale lui Caragiale realizate în cadrul Festivalului Internaţional de Umor „Acasă la Caragiale”, create de mari personalităţi ale graficii umoristice mondiale din 123 ţări, constituie cea mai mare colecţie din lume dedicată unei personalităţi a culturii universale, recordul fiind omologat în luna martie 2004, la sediul Biroului pentru Europa de Est al Asociaţiei Caricaturiştilor, din Ploieşti.

Copilărie

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, într-o familie de origine greacă, în satul Haimanale, din județul Prahova, localitate ce în prezent, se numește I.L. Caragiale și aparține de judeţul Dâmboviţa. Acesta a fost primul născut al lui Luca Caragiale, avocat și secretar al Mănăstirii Mărgineni, şi al Ecaterinei Chiriac Karaboas, descendentă a unei familii de negustori greci din Brașov, iar data oficială a naşterii, cea trecută în certificatul său de botez descoperit la Arhivele Naţionale este de 1 februarie 1852. Scriitorul a mai avut o soră, pe Elena Caragiale, alintată Lenci, ce era cu trei ani mai tânără decât acesta.

Bunicul lui Ion Luca Caragiale, Ştefan Caraialis, a fost un grec originar din insula Kefalonia, ce a lucrat la Constantinopol ca bucătarul unuia dintre cei mai bogaţi boieri greci ai epocii. Ștefan a venit la Bucureşti împreună cu domnitorul fanariot Ioan Gheorghe Caragea, de la care i se trage şi numele, fiind bucătarul acestuia, iar pe plan local, acesta a devenit cunoscut sub numele de Ștefan Caragiali.

Ştefan a avut trei fii. Primul fiu, Luca Caragiale, tatăl viitorului scriitor, s-a născut la Constantinopol, iar frații acestuia, Costache și Iorgu Caragiale, s-au născut în România, și au făcut parte din elita teatrului românesc, Costache fiind chiar primul director al Teatrului Național înființat în București, la 1852.

Luca Caragiale, tatăl scriitorului, a fost curator al averilor bogatei mănăstiri Mărgineni, care cuprindea numeroase moşii în judeţele Prahova, Teleorman, Ialomiţa, Buzău şi Brăila, ce aparținea de Mănăstirea greco-ortodoxă Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai, iar ulterior a devenit avocat şi judecător la Ploieşti.

Mama lui Caragiale, Ecaterina Chiriac Karaboas, se trăgea dintr-un neam de negustori greci brașoveni, din familia acesteia făcând parte negustori bogaţi, precum Ecaterina Momolo, dar și artiști precum pictorul Constantin Lecca.

Ion Luca Caragiale, în cea mai mare parte a vieții sale, a fost discret cu privire la originea sa etnică, și a considerat toate referirile la neamul său ca fiind insulte, în multe rânduri preferând să precizeze că era „de origine obscură”.

Ion Luca Caragiale a fost un copil vioi şi zburdalnic, ce a cauzat multe nemulțumiri părinților,  aceștia primind deseori plângeri din partea vecinilor, fie pentru că le fura fructe din pomii, fie că le bătea copiii.

Primele studii le-a făcut cu părintele Marinache, la „Instrucțiunea cu slava popească” de la Biserica Sfântul Gheorghe din Ploieşti, care l-a învățat să scrie și să citească, dar a tras și clopotele și a bătut toaca la biserică „cu multă dragoste”. În perioada 1860 – 1864, a urmat clasele primare II-V, la „Școala Domnească” nr. 1 din Ploiești, unde l-a avut ca învățător pe Bazil Drăgoșescu, absolvind clasa primul, din 85 de elevi, între 1864 – 1867, a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a finalizat clasa a V-a liceală, la București.

În 1868, fascinat de teatru, Caragiale a optat să calce pe urmele unchilor săi și s-a înscris la cursul de mimică si declamație ținut la Conservatorul din București de către unchiul sau Costachi Caragiali, actor și autor dramatic cunoscut în acea epoca.

Copilăria lui Caragiale a fost marcată de mediul familial, iar în 1870, când acesta s-a mutat cu familia la București şi a întrerupt studiile și actoria.

Caragiale a fost, probabil, actor supranumerar la Teatrul Național din București, iar pentru că nu a reușit să-și găsească un loc de muncă stabil în acest domeniu, în jurul vârstei de 18 ani s-a angajat în funcția de copist la Tribunalul Județean Prahova.

În 1866, Caragiale a asistat la răsturnarea lui Cuza de către o coaliție de conservatori și liberali, după cum a recunoscut mai târziu în nuvela  „Grand Hotel Victoria Română”, unde el și prietenii săi au fost de acord să susțină acest demers, votând „da” în timpul unui plebiscit ulterior, iar cu aprobarea tacită a noilor autorități, au făcut acest lucru de mai multe ori fiecare.

În 1870, Caragiale a fost un susținător entuziast al curentului liberal, simpatizând cu idealurile republicane, iar în 1871, a fost martor al „Republicii de la Ploiești”, un stat de scurtă durată creat de grupările liberale în încercarea de a-l înlătura pe Domnitorul Carol I. După mai mulți ani, pe măsură ce opiniile sale s-au orientat spre conservatorism, Caragiale a ridiculizat atât tentativa de lovitură de stat, cât și participarea sa la aceasta.

În 10 septembrie 1970, suferind de hidropizie, tatăl său Luca se stinge din viață, iar Caragiale devine singurul susținător al familie. Cum de la decesul tatălui său Caragiale nu s-a mai prezentat la serviciu, acesta a fost destituit din funcția de copist.

În perioada 1871-1872, Caragiale a fost angajat de către managerul Mihail Pascaly, ca sufleur în Iași, la Teatrul Național Moldovenesc, apoi a fost angajat ca al doilea sufleur și copist la Teatrul Național din București, de această perioadă amintindu-și în opera „Amintiri din teatru”, republicate ulterior sub titlul „Din carnetul unui vechi sufleur”. În acea perioadă l-a cunoscut și pe poetul Mihai Eminescu, care fusese angajat anterior de către managerul Iorgu Caragiale pentru același post de sufleur, pe care l-a preţuit din prima clipă şi despre care a scris, mai târziu, materiale de indignare împotriva celor vinovaţi de nefericirea lui. În acea perioadă, Caragiale a mai corectat articole pentru diverse publicații și a lucrat ca meditator.

Debutul literar

Ion Luca Caragiale a debutat literar în 1873, la vârsta de 21 de ani, cu poezii și cronici umoristice tipărite în revista satirică „Ghimpele”, la care a fost și redactor în perioada 1873-1875, pe care le-a semnat cu inițialele „Car.”, contracția numelui său de familie, sau „Palicar”, cu trimitere la propriul nume şi la originea sa etnică.

Multe dintre articolele publicate de către Caragiale în revista „Ghimpele”, au avut un ton sarcastic și au vizat diverse personalități literare ale vremii. În iunie 1874, acesta s-a amuzat pe seama lui N. D. Popescu-Popnedea, autorul unor almanahuri populare, pe care le-a pus la îndoială, iar la scurt timp, l-a ridiculizat pe poetul Alexandru Macedonski, care își făcuse publică afirmația că ar fi fost „contele Geniadevski”. Articolul realizat de Caragiale în care a speculat că Alexandru Macedonski, la care se referea cu anagrama „Aamsky”, folosea acest nume doar pentru că amintea oamenilor de cuvântul „geniu”, a fost primul dintr-o lungă polemică între cele două personalități literare.

Ion Luca Caragiale a publicat în revista „Ghimpele” poezii, două sonete și mai multe epigrame, dintre care una era un alt atac la adresa lui Alexandru Macedonski, iar sonetul din 1873, dedicat baritonului Agostino Mazzoli, este considerat ca fiind prima sa operă beletristică.

Din 1873 a colaborat și cu ziarul „Telegraful” din București, unde a publicat rubrica de anecdote intitulată „Curiozități”, iar cu numele întreg s-a semnat pentru prima dată în septembrie 1874, când a publicat poezia „Versuri”, în „Revista contimporană.”

Implicat în viața politică, Caragiale a colaborat cu publicațiile Partid Național Liberal, iar în perioada 1875-1876, a colaborat cu ziarul „Alegătorul liber”, unde a devenit un girant responsabil.

În 1877, după izbucnirea Războiului de Independență, împreună cu republicanul francez Frédéric Damé, a condus ziarul „Națiunea română” și a colaborat cu ziarul „România liberă”, unde a publicat foiletoanele teatrale „O cercetare critică asupra teatrului românesc”, unde a atacat inferioritatea dramaturgiei românești și recursul generalizat la plagiat, iar potrivit istoricului literar Dumitru Panaitescu, respectiva seria a constituit „una dintre cele mai solide contribuții critice la istoria teatrului nostru”.

În mai 1877, Caragiale a creat revista satirică, în format de buzunar, „Claponul”, pe care a editat-o și redactat-o de unul singur pe toată durata războiului, istoricul Paul Zarifopol considerând că, prin seria de satire ușoare la care a contribuit pentru revistă, Caragiale și-a încerca stilul, și astfel „i-a distrat pe suburbani, pentru a-i studia”. Acesta a mai fost corector la revista „Unirea democratică”, membru al tinerilor liberali și a tradus mai multe piese de teatru din limba franceză pentru Teatrul Național: „Roma învinsă”, a lui Alexandru Parodi, „Hatmanul” a lui Paul Deroulede și „Camaraderie” a lui Eugene Scribe.

O lucrare notabilă a acelor vremuri este „Pohod la șosea”, un reportaj în rime a lui Caragiale, unde documentează sosirea armatei ruse la București și reacțiile străzii la acest eveniment. La începutul anului 1878, revista „Claponul” și-a încetat apariția.

Începutul carierei de scriitor

La invitația lui Mihai Eminescu, în 1878 Caragiale a început să colaboreze cu ziarul „Timpul”, iar în mai 1878, a participat pentru prima dată, în casa lui Titu Maiorescu, la întrunirile din București ale „Junimii”, influenta societate literară care era și un centru al politicii antinaționale liberale.

În 1878, Caragiale și Maiorescu au plecat la Iași unde au participat la a XV-a aniversarea a „Junimii”, iar Caragiale a citit primul său proiect al celebrei piese în două acte „O noapte furtunoasă”, piesă ce ridiculizează amestecul de valori liberale, demagogie și cultură superficială a micii burghezii.

Caragiale a colaborat și cu revista „Convorbiri Literare”, publicând în 1879 piesa „O noapte furtunoasă”, dar și toate comediile sale majore, însă nu s-a alăturat mișcării lui Petre P. Carp, ce urmărea să transforme „Junimea” în a treia forță din politica românească, rămânând un independent convins, fiind asociat și cu revista junimistă „Constituționalul”.

La începutul lunii ianuarie 1879, piesa de teatru „O noapte furtunoasă” a fost pusă în scenă pentru prima dată la Teatrul Național din București, iar la producția acesteia au colaborat, prin asociere, Caragiale și comediantul Mihai Mateescu, care a portretizat și unele dintre cele mai populare personaje ale sale. Piesa a fost un mare succes, iar aclamațiile au fost adresate către Caragiale, în ciuda faptului că acesta refuzase ca numele său să fie tipărit pe afișe.

La a doua reprezentare a acestei piese de teatru, din 21 februarie, Caragiale a observat că textul său fusese modificat de către șeful teatrelor, liberalul național Ion Ghica și pe fondul faptului că s-a răspândit vestea că piesa lovea în instituția Gărzii Cetățenești, Caragiale a fost fluierat, huiduit și amenințat „de o droaie de patrioți din Garda Civică”, iar datorită protestul ce fusese organizat de grupul de pretinși moraliști pentru acordarea unei satisfacții micii burghezii „ultragiate” de conținutul piesei, „O noapte furtunoasă” a fost retrasă din programul stagiunii, fiind interpretată în anii următori doar de către trupe independente.

În 1883, piesa „O noapte furtunoasă” a fost din nou inclusă în repertoriul Teatrului Național din București, iar datorită succesului, aceasta a fost preluată și de către teatrele de stat din Craiova și Iași, incluzând-o în propriile programe.

În 1878, Caragiale a început colaborarea cu ziarul „Timpul”, unde mai lucrau Mihai Eminescu și Ioan Slavici, iar între cei trei s-a legat o prietenie strânsă. Marii scriitori au combătut cu energie politica guvernului liberal, dar critica și atitudinea Partidului Conservator, au susținut că acordarea de drepturi străinilor se putea face numai în măsura în care aceștia produceau bunuri.

Cum ziarul „Timpul” era condus de Eminescu, Slavici și de Caragiale ce publicau numai ce voiau ei, Ioan Negruzzi s-a plâns în repetate rânduri că redactorii ziarului nu făceau publicitate „Junimii Ieșene” și revistei „Convorbirilor literare”, iar abonamentele, și așa puține, un început să scadă, cotizațiile pentru susținerea ziarului neputând fi încasate de la membrii Partidului Conservator.

În anul 1880, Caragiale a publicat în „Convorbiri literale” comedia într-un singur act „Conul Leonida faţă cu Reacţiunea”, ce șarjează pe micul funcționar la pensie, incult, etern de partea puterii, și pe naiva lui soție, care doresc ca republica să fie forma de guvernământ, pentru a avea pensie și leafă, și nu concep revoluția decât cu aprobarea autorităților. Piesa este o demonstrație a dorinței unui om de a fi în rând cu lumea, dublată de incapacitatea de a înțelege cele petrecute.

Aceasta a fost jucată pe scena Teatrului Național din Iași „și a trecut aproape neobservată, jucându-se pe o scenă de mâna a doua”, așa cum avea să consemneze Titu Maiorescu în studiul său despre comediile lui Caragiale, din 1885.

La scurt timp, însoțit de Titu Maiorescu și pe cheltuiala acestuia, Caragiale a plecat la Viena unde au asistat la o punere în scenă a spectacolului „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare, găzduită de teatrul național Burgtheater.

Revizor școlar

La întoarcerea în țară, a părăsit redacția ziarului „Timpul”, iar în toamna anului 1881, V. A. Urechia, ministru al învățământului în cabinetul național-liberal al lui Ion Brătianu, i-a încredințat lui Caragiale, prin decret regal, funcția de revizor școlar pentru județele Suceava și Neamț. Astfel, profitând de apropierea de Iași, marele dramaturg a participat în mod regulat la activitățile „Junimii”, și a legat legături de prietenie cu unii dintre cei mai importanți reprezentanți ai acesteia: Iacob Negruzzi, Vasile Pogor și Petru Th. Missir.

Din funcția de revizor, în limita posibilităţilor, Ion Luca Caragiale s-a implicat pentru a ajuta dascălii şi a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu în procesul educaţional, care în acea vreme era unul greu şi cu multe lipsuri. Din documentele de arhivă rezultă modul în care Caragiale s-a implicat, solicitând prefectului să găsească un spaţiu pentru o şcoală, ministrului înlocuirea unui învăţător care era şi diacon la biserică, și darea afară din sistem a unui învăţător căzut în patima beţiei. Acesta a mai soluționat şi o plângere anonimă pusă la cale împotriva unui învăţător, despre care se spunea că avea o relaţie cu o preoteasă „iubăreaţă“.

Conştient de importanţa actului educaţional, Caragiale solicita numirea în școli a cadrelor calificate, în detrimentul suplinitorilor, preferându-i pe absolvenţii Şcolii Normale din Iaşi, recomandându-le învăţătorilor să întrebuințeze la şcoală orice cărţi aprobate de Ministerul Educației, care erau conforme programei oficiale de studii.

În 1882, Ion Luca Caragiale a fost transferat, la cerere, în Muntenia, unde i-a fost încredințată funcția de revizor școlar pentru județele Argeș și Vâlcea, această schimbare a mediului fiind necesară, deoarece trebuia să stabilească o distanță între el și Veronica Micle, cu care a avut o scurtă idilă, evitând astfel și posibilele accese de violență din partea lui Mihai Eminescu.

În cele din urmă, în 1884 a fost destituit din funcție de revizor, iar pentru că nu avea o sursă de venit constantă, a acceptat o umilă funcție de funcționar la administrația de stare civilă.  

Succesul

La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentație a operei bufe „Hatmanul Baltag”, scrisă de Caragiale în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie, în prezența lui V. Alecsandri a participat la ședința Junimii, unde și-a mărturisit aprecierea pentru poeziile lui Eminescu.

În 26 octombrie 1884, Caragiale a prezentat la Iași comedia în patru acte „O scrisoare pierdută”, în locuința lui Iacob Negruzzi, iar premiera acesteia a avut loc în acelaşi an, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la 13 noiembrie 1884, în prezența reginei, Constantin Nottara interpretând rolul lui Tipătescu, iar Aristiţa Romanescu rolul lui Zoe, comedia înregistrând un mare succes la public, autorul fiind chemat de două ori la rampă pentru a primi aplauzele publicului, vizibil printre cele 11 serii de reprezentații consecutive în decursul a numai trei săptămâni. Ulterior, opera a fost publicată în 1885, în revista „Convorbiri literare”.

„O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societății din acea vreme, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883. Aceasta este o frescă a mașinăriilor politice conflictuale, a corupției provinciale, a ambițiilor meschine și a demagogiei incoerente, ce a avut un mare succes la public. Considerată punctul culminant al carierei lui Ion Luca Caragiale, aceasta comedie a devenit una dintre cele mai cunoscute opere de acest gen din literatura română, iar Titu Maiorescu, mulțumit de succesul acesteia, a crezut că acesta era un semn de maturitate a societății românești, care, după cum spunea el, „începea să râdă” de retorica național-liberală.

Acțiunea comediei „O scrisoare pierdută” este clasată „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, respectiv la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-un interval de 3 zile, titlul evidențiind contrastul comic dintre aparență și esență, lupta pentru puterea politică fiind, de fapt, o luptă de culise condusă de șantaj.

În 1885, Caragiale a scris „D-ale carnavalului”, o comedie în trei acte, despre moravurile suburbane și aventurile amoroase, scrisă pentru concursul organizat de Teatrul Național din București, pe care l-a și câștigat, și care a avut premiera în 8 aprilie 1885, dar care a fost un insucces, fiind primită cu huiduieli și fluierături de către public, puse la cale de cronicarul D.D. Racoviță-Sfinx, redactorul ziarului „România Liberă”, criticii considerând-o „imorală” din cauza descrierii sincere a adulterului rămas nepedepsit și „prin aducerea pe scenă a drojdiei mahalalei.”

În urma acestei controverse, Titu Maiorescu a luat partea prietenului său și a publicat un eseu critic la adresa dogmelor culturale național-liberale, unde, influențat de ideile lui Arthur Schopenhauer, a susținut că dramaturgul Caragiale nu a eșuat în ridicarea spiritului uman, tocmai pentru că s-a ridicat deasupra didacticismului și egoismului.

Articolul a reprezentat un mod esențial ce a permis reconcilierea dramaturgului cu publicul larg, însă a condus și la crearea unei polemici între Maiorescu și Constantin Dobrogeanu-Gherea, cel din urmă fiind în favoarea operelor lui Caragiale, însă a considerat că „D-ale carnavalului” este cea mai slabă piesă a sa.

În ciuda conflictelor sale anterioare cu naționali-liberalii, forțat de probleme financiare, a acceptat să contribuie cu articole pentru presa de partid, asociindu-se cu istoricul și politicianul Alexandru Dimitrie Xenopol, publicând articole literare și politice în jurnalul acestuia „Voința Națională”. Totodată, sub pseudonimul „Luca”, a contribuit cu două cronici de teatru, iar în paralel, a predat cursuri la Liceul privat „Sfântul Gheorghe” din București.

Din 1896, sub pseudonimele „Ion” și „Luca”, Caragiale a colaborat cu revista umoristică „Lumea veche”, cu „Gazeta poporului”, „Drapelul”, „Povestea vorbei”, „Lumea veche”, „Adevărul”, „Foaie interesantă”, „Literatură și artă românească”, „Pagini literare”, iar la ziarul „Ziua” a scris mai multe articole politice și un reportaj despre decesul lui Alexandru Odobescu. A condus „Epoca literară” și un supliment al ziarului „Epoca”.

În 1888, după ce Titu Maiorescu a ocupat funcția de ministru al Educației în cabinetul lui Teodor Rosetti, Caragiale a fost numit, tot prin decret regal, director general al teatrelor, ceea ce presupunea și conducerea Teatrului Național, oficialitățile vremii și presa privindu-i cu ostilitate inițiativele.

Numirea lui Ion Luca Caragiale, care spre deosebire de toți predecesorii săi, era atât un profesionist în domeniu cât și o persoană de origini modeste, a stârnit unele controverse. Pe măsură ce național-liberalii și-au intensificau campania împotriva acestuia, dramaturgul a redactat o scrisoare deschisă pentru presa din București, unde a subliniat intențiile și a explicat circumstanțele numirii sale, atribuindu-și propria ascensiune interesului Junimii față de opera sa, apărând în același timp și societatea literară, care era, după cum spunea el „pierdută de ochii publicului într-un moment de obscuritate politică”.

Caragiale a elaborat și ulterior a pus în practică un program pentru teatrele de stat „punctualitate și rigoare” și a organizat reprezentațiile teatrale de la Sinaia în cinstea principelui de Walles, viitorul Eduard al VII-lea, iar cu această ocazie, a primit decorația Steaua României, în grad de cavaler.

Cu toate acestea, după o stagiune foarte criticată, în mai 1889 Caragiale a demisionat din funcția de director general al teatrelor și și-a reluat activitățile literare, fiind înlocuit de Gr. G. Cantacuzino.

Moartea lui Eminescu

Profund afectat de situația lui Eminescu, Caragiale a făcut parte din consiliul de curatelă al marelui poet, alături de Titu Maiorescu, D. Laurian, Ștefan Mihăileanu și M. Brăneanu, instituit de Tribunalul Ilfov, secția a II-a civilă-corecțională, la cererea prim-procurorului G.A.Mavrus, pe baza raportului doctorilor Șuțu și Petrescu, care în urma concluziilor au stabilit că este necesară asistența judiciară a bolnavului, prin numirea unui tutore pentru primirea pensiei viagere acordată de stat și îngrijirea cuvenită a pacientului.

După decesul poetului Mihai Eminescu, Tribunalul a dispus clasarea dosarului, iar Caragiale a făcut parte din comitetul pentru ridicarea monumentului marelui poet, alături de Maiorescu, Rosetti, Negruzzi, Mandrea, Brăneanu și Săveanu. Totodată, acesta a publicat la 20 iunie 1889, în ziarul „Constituționalul”, articolul intitulat „În Nirvana”, în care scria: „Acest Eminescu a suferit de multe ori, a suferit şi de foame.

Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompa dealul care duce la Şerban Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi, poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana – aşa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.”

La scurt timp, Caragiale a mai publicat alte două articole intitulate „Ironie” și „Două note”, avându-l drept protagonist tot pe Mihai Eminescu. Acesta a realizat cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu, ce considera că trăsătura caracteristică a marelui poet era reprezentată de „un temperament de o excesivă neegalitate, o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.”

Caragiale preciza că: „Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist, comunicativ și ursuz, blând și aspru, mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate, de o abstinență de pustnic, apoi lacom de plăcerile vieții, fugind de oameni și căutându-i, nepăsător ca un bătrân stoic sau iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Despărțirea de Junimea

În 1889, Caragiale a publicat la Editura Socec primul său volum intitulat „Teatru”, o colecție a pieselor de teatru publicate anterior, prefaţată de Titu Maiorescu, prin studiul său din 1885, și a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.

În 1890, Ion Luca Caragiale a publicat tragedia sa cu tematică rurală „Năpasta”, singura dramă scrisă de către acesta și probabil prima piesă românească jucată într-o limbă străină, pe care a pus-o în scenă la 3 februarie 1890 la Teatrul Național din București, dar care a fost primită cu răceală de către public și de către cronici, cu multe critici nefavorabile.

Atât tragedia „Năpasta” cât și volumul „Teatru” au fost prezentate spre examinarea Academiei Române, în vederea acordării premiului anual „Ion Heliade Rădulescu.”, însă cum conflictul dintre Caragiale și Național-liberali a atins apogeul, doi dintre reprezentanții acestuia din forul decizional, istoricul Bogdan Petriceicu Hașdeu și Dimitrie Sturdza, au votat împotriva acestuia.

Atât Hașdeu, cât și Sturdza au făcut aluzie la influența exercitată asupra lui Caragiale de adversarul lor Maiorescu, continuând să-l compare pe dramaturg cu scriitori străini. Hașdeu a insistat că însuși Caragiale creează probleme țării, în timp ce Sturza a insistat că piesele lui Caragiale nu au reușit să manifeste dragoste pentru „adevăr, frumos și bine”, subliniind că „domnul Caragiale ar trebui să învețe să-și respecte neamul și să nu-și bată joc de el.”

Astfel, volumul „Teatru” și tragedia „Năpasta” au fost respinse de către Academia Română cu 20 de voturi contra și 3 pentru. Rolul cel mai important în discreditarea operei lui Caragiale l-a avut Sturdza, care l-a acuzat că dramaturgia acestuia ar fi imorală și antinațională, iar singurul membru al „Junimii” care a pledat în favoarea lui Caragiale, a fost Iacob Negruzzi.

Cum societatea „Junimea” nu a reușit să-i susțină cauza la Academia Română, Ion Luca Caragiale se întoarce împotriva lui Titu Maiorescu, iar în mai 1892, în timpul unei conferințe publice la Ateneul Român intitulată „Gaște și gâște”, își face cunoscute pretențiile împotriva fostului ministru al Educației și al asociaților săi, lucru ce a provocat o ruptură definitivă între cele două personalități, Caragiale încetând să mai contribuie la revista „Convorbiri Literare”. Caragiale a mai scris și articolul „Două note” în care îl acuză pe Maiorescu că a modificat și cenzurat unele dintre poeziile lui Eminescu și că l-a exploatat pe poetul român în scop financiar.

La sfârșitul anului 1892, Ion Luca Caragiale a publicat nuvelele „Păcat”, „O făclie de Paște” și „Om cu noroc”, iar din 1893 a început să frecventeze cercurile socialiste ca un străin al cauzei, devenind un bun prieten cu Constantin Dobrogeanu-Gherea.

În februarie 1893, a dorit să se mute la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu și a ținut în mai 1893 o conferință la clubul muncitorilor despre „Prostie și inteligență”, făcând aluzii la Titu Maiorescu.

Împreună cu activistul socialist Tony Bacalbașa și cu ilustratorul Constantin Jiquidi, în 1893 Ion Luca Caragiale a înființat revista satirică „Moftul Român”, subintitulată ironic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”, ce făcea aluzie la cinismul și îngâmfarea societății românești moderne emergente și care a devenit un important spațiu de critică socială, în aceasta fiind publicate și unele dintre cele mai valoroase schițe ale dramaturgului.

Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, fiind publicate și caricaturi, și a fost tipărită, cu unele întreruperi, până în anul 1902. Într-unul dintre primele editoriale ale lui Caragiale pentru revistă, acesta susținea că moftul era pentru români ceea ce melancolia era pentru englezi, nihilismul pentru ruși, șovinismul pentru unguri și vendetta pentru italieni.

În ianuarie 1894, împreună cu George Coșbuc și Ioan Slavici, a fondat revista „Vatra”, iar în timpul scurtei sale șederi la conducerea revistei a tipărit o povestire „Cum se înțeleg țăranii”, unde a consemnat în batjocură un dialog lung și redundant între doi săteni, un portret al politicianului decedat Mihail Kogălniceanu, un basm inspirat din scrierile lui Anton Pann și a tradus o nuvelă scrisă de prietena sa, regina Elisabeta, sub titlul „Răzbunare”, unde, deranjat de lungimile piesei, a tăiat porțiuni mari din ea pentru a îmbunătăți fluența.

În martie 1896, Ion Luca Caragiale a prezentat la Buzău conferinţa „Prostie” în fața unei „colosale adunări”, iar din 1897 a colaborat cu revistele „Epoca” și „Drapelul”, publicând volumule „Schițe” (Traduceri și originale) și „Notițe si fragmente literare”.

În 1898, Ion Luca Caragiale a scris un lung eseu despre starea teatrului românesc, în care îl laudă în special pe actorul Ion Brezeanu, care a devenit cunoscut prin portretizări ale personajelor lui Caragiale, admirându-i „interpretarea sobră și rafinată”.

Tot în 1898, a publicat și nuvela „În vreme de război”, o fantezie plasată pe fundalul războiului ruso-turc din anii 1877-1878, a cărui temă o constituie evoluția unei obsesii până la nebunie, ce respectă toate simptomele acestei boli, eroul principal fiind urmărit prin analiza crizelor de conștiință și de comportament, ca într-o adevărată fișă medicală.

Presat de probleme financiare, în iunie 1899 Caragiale a ocupat din nou un post birocratic, la administrarea monopolurilor guvernamentale, fiind numit de cabinetul conservator al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, însă odată cu venire la conducerea primării capitalei a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, dramaturgul este numit în postul onorific de membru al comitetul Teatrului National.

În 1901, funcția deținută de Ion Luca Caragiale a fost suprimată din cauza reducerii cheltuielilor bugetare, fapt ce a coincis și cu cel de-al treilea mandat de premier al lui Sturdza, agravând și mai mult conflictul dintre cele două personaje.

La 27 septembrie 1899, Caragiale a început o colaborare cu cotidianul nou înființat al lui Luigi Cazzavillan „Universul”, unde i s-a atribuit rubrica „Notițe critice”, acesta scriind numeroase foiletoane ce au format viitorul volumul „Momente” (1901), despre care G.Ranetti a afirmat: „Nu Momente, Monumente!”.

Ion Luca Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat „Năpasta” după o piesă a scriitorului ungar István Kemeny, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a fost formulată în 1901, prin două articole în „Revista literara”, semnate cu pseudonimul „Caion”. Dezamăgit, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului, C. Al. Ionescu-Caion, l-a acționat în justiție și a câștigat procesul, grație și pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Berar

Ruda bogată a lui Caragiale, Catinca Momulo Cardini, cunoscută în mod obișnuit sub numele de Catinca Momuloaia, văduva unui celebru restaurator și verișoara mamei sale Ecaterina, care prin diverse afaceri imobiliare a obținut o mare avere, a decedat în 1885, iar în urma acestui nefericit eveniment, scriitorul se aștepta să moștenească o mare avere. Cu toate acestea, a fost implicat într-un proces cu celelalte rude ale Catincăi Momuloaia, care s-a prelungit până la începutul secolului al XX-lea, Caragiale primind a șasea parte din avere, în valoare totala de trei-patru milioane.

Până la primirea moștenirii, constrângerile financiare l-au forțat pe Caragiale să devină antreprenor, iar în noiembrie 1893, în asociaţie cu un hotelier pe nume Mihalcea, au deschis o berărie pe strada Gabroveni, în zona Lipscani, în București. Astfel, Caragiale a fost văzut pentru prima dată berar, iar aşa cum prevăzuse dramaturgul, lucrurile au mers slab, iar el a fost ținta ironiilor răuvoitorilor.

Primul care a reacționat a fost Anton Bacalbașa ce a și publicat un pamflet în ziarul „Adevărul literar” intitulat „Caragiale berar”, urmat de  Alexandru Macedonski, care a publicat în ziarul „Românul” articolul intitulat „O scrisoare”, unde acuza guvernul de nepăsare față de împrejurările ce silesc un fost director general al teatrelor și scriitor talentat să deschidă o berărie, lucru considerat în acel timp ca fiind umilitor, iar în ziarul „Naționalul”  condamna soarta lui Caragiale, considerând că acesta a ajuns într-o situație umilitoare.

Afacerea nu a avut succesul scontat, motiv pentru care Ion Luca Caragiale s-a separat de Mihalcea și și-a deschis pe cont propriu, în mai 1894, berăria „Bene bibenti” în centrul Bucureștiului, pe strada Șelari. Numele de „Bene Bibenti” ar fi fost o aluzie disimulată a medaliei „Bene Merenti”, instituită de către regele Carol I în 1876 și care era prima medalie civilă, ce avea la bază modelul Ordinului Casei de Hohenzollern, și pe care, în vremea aceea, deși Caragiale considera că o merită pentru activitatea sa ca dramaturg, nimeni nu i-a oferit-o.

La început berăria „Bene Bibenti” a avut un mare succes, locul devenind un punct de atracţie al jurnaliştilor, actorilor şi scriitorilor bucureşteni. Cu şorţul la gât, Caragiale a servit el însuşi clienţii care dezbăteau noutățile politice şi ultimele bârfe mondene, berăria fiind considerată un fel de Academie de literatură. Deoarece lucrurile nu au mers așa cum și-a dorit Caragiale, iar cei mai mulţi clienţi ai berăriei consumau şi uitau să mai plătească, fără ca dramaturgul să se plângă, la mijlocul anului 1895 dramaturgul a închis berăria „Bene Bibenti”.

După falimentul berăriei din București, Ion Luca Caragiale s-a gândit să își deschidă un restaurant într-o gară importantă, unde afacerea ar putea deveni rentabilă. Astfel, asociindu-se cu Teodor Duțescu-Duțu, cumnatul său cu optsprezece ani mai tânăr, soțul Jenicăi Burelly, sora mai mică a soției sale, Alexandra, au luat în antepriză restaurantul din gara Buzău, un nod feroviar unde se întâlnea multă lume. Afacerea a mers bine doar câteva luni, până când au întâmpinat problemele financiare, acumulând o datorie către un podgorean de la care împrumutase două vase de vin, Caragiale fiind dat în judecată. Cu ajutorul Regelui Carol I, Caragiale a scăpat de datorie, regele dând ordin să i se achite toate creanțele, dar în final tot a dat faliment.

Iubitor de bere bună și făurar de berării, în 1901 Caragiale devine proprietarul „Berăriei Cooperative”, botezată cu numele „Gambrinus”,  în centul Capitalei, pe strada Câmpineanu, la doi pași de Teatrul Național și de Hotelul Continental. Vreme de trei ani dramaturgul a făcut din acel local un loc de atracție pentru toate personalitățile vremii, uneori servite chiar de Nenea Iancu, loc unde venea toată „crema”  Capitalei și unde se discuta politică și literatură.

De anul nou în 1902, Caragiale a tipărit o broșură pe care a distribuit-o în localul său, cu urarea: „Autorul roagă  respectuos pe onorații clienți ai lui Gambrinus să primească astă cărticică în dar pentru anul nou 1902 și le urează la mulți ani cu cele dorite.”

Berărie „Gambrinus” a fost ultima tentativă a lui Ion Luca Caragiale de a intra în mediul antreprenorial, iar după ce localul s-a închis în 1904, dramaturgul a plecat în exil, în Berlin.

Berlin

Având acces la moștenirea rudei sale bogate Catinca Momulo Cardini și la averea moștenită în urma decesului surorii sale Elena (Lenci), pe fondul decepţiilor din plan social şi cultural, acesta fiind foarte afectat de atitudinea academicienilor care i-au refuzat, în două rânduri, premierea operelor, dar și din cauza scandalului intitulat „conspiraţia Caion”, după numele ziaristului care a susținut că opera „Năpasta” era o dramă plagiată, Caragiale câștigând procesul cu sprijinul avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea, ziaristul Caion recunoscând că a fost doar o invenție politică, Caragiale a decis la 14 martie 1905 să se stabilească definitiv la Berlin, autoexilându-se împreună cu familia.

Captivat de ideea de a se muta într-o țară din vestul sau centrul Europei unde spera să ducă o viață mai confortabilă și să fie mai aproape de punctele culturale importante, dar și pe fondul interesului și posibilității de a face parte din publicul marilor scene ale muzicii clasice, ajungând între timp să adore compozițiile lui Ludwig van Beethoven, Berlin a fost cea mai potrivită opțiune. Alegerea dramaturgului a fost considerată neobișnuită, deoarece Caragiale cunoștea doar câteva expresii în limba germană, lucru ce i-a determinat pe unii să considere că mutarea a fost motivată politic, că acesta trăia în detrimentul statului german sau că Caragiale acționa drept spion pentru România, în Germania.

Ion Luca Caragiale a locuit într-un apartament în Wilmersdorf și mai târziu într-o vilă din Schöneberg. Dorul faţă de prietenii din ţară şi l-a expus prin lungi scrisori, iar dorul față de limba română și l-a alinat frecventând cercurile grupurilor studenţeşti de români ce studiau la Universitatea din Berlin, printre care se numărau și poetul și eseistul Panait Cerna, sociologul Dimitrie Gusti, muzicianul Florica Musicescu și ginerele lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, criticul literar Paul Zarifopol.

La Berlin a colaborat, sub anonimat, cu câteva reviste literare, iar de frică să nu fie judecat, după ce mulți ani a suferit din cauza criticilor aduse operelor sale, Caragiale a refuzat să-şi asume scrierile, iar poeziile pe care le-a scris și trimis în ţară au fost publicate sub semnătură anonimă. Din exil, Caragiale a urmărit cu interes mişcarea literară din România, însă s-a distanţa de cercurile politice şi culturale din țară.

A realizat scurte călătorii în România, iar când s-a aflat la Iași, s-a asociat cu conservatorul Alexandru Bădărău și cu revista sa „Opinia”, iar cu ocazia înlăturării acestuia din cabinetul conservatorului Gheorghe Grigore Cantacuzino, în iulie 1906, Caragiale a scris o epigramă, comparându-l pe Bădărău cu „Iona” și pe conservatori cu un pește mare care l-a scuipat. Totodată a publicat și o poezie în care l-a ridiculizat pe regele Carol I cu ocazia împlinirii a patruzeci de ani de putere, parodiind stilul poetului  N. T. Orășanu.

A continuat să publice diverse lucrări în alte câteva ziare și reviste, printre care diverse ziare din Transilvania și „Viața Românească” din Iași, iar opera sa ulterioară a cuprins mai ales corespondența sa cu alte personalități literare, precum Dobrogeanu-Gherea, Mihail Dragomirescu, Alceu Urechia și Zarifopol și a intenționat să reunească personajele din comediile „O noapte furtunoasă” și „O scrisoare pierdută” într-o nouă comedie intitulată „Titircă, Sotirescu & C-ia”, însă piesa nu a fost finalizată, nedepășind stadiul de schiță.

În 1907, Ion Luca Caragiale a contractat vânzarea pe veci, cu Editura Minerva, pentru suma de 4.000 de lei, a operelor sale, iar în 1908 a publicat seria „Opere complete”, în trei volume.

Eseul – „1907 din primăvara până-n toamnă”

 În 1907, Caragiale contrariat de izbucnirea și reprimarea violentă a revoltei țărănești din România, a decis să scrie un lung eseu, în care a condamnat politicile agrare ale guvernelor național-liberale și conservatoare dintr-o perspectivă patriotică. Articolul „1907 din primăvara până-n toamnă” publicat în ziarul german „Die Zeit”, sub pseudonimul „Un patriot roman”, este considerat, alături de eseurile anterioare ale lui Eminescu și Maiorescu, cea mai importantă lucrare de analiză socială scrisă de acea generație.

Eseul a fost scris pe un ton dur, și enumera ceea ce dramaturgul vedea ca fiind principalele probleme sociale tolerate de administrațiile românești, respectiv clasa moșierească, succesoare a boierilor, care a păstrat cât se poate de mult din moștenirea șerbiei și comerțul care era dominat de străini în timp ce administrația era stăpânită de o oligarhie ce nu mai era aristocratică, ci o mașinărie politică de mare anvergură.

În România, articolul a fost tipărită sub semnătura lui Caragiale de către revista românească „Adevărul”, bucurându-se de un succes notabil, vânzându-se în aproximativ 13.000 de exemplare.

Ca urmare a acestui succes, prietenul său Barbu Ștefănescu Delavrancea i-a oferit un post în Partidul Conservator, ca o modalitate de a reforma sistemul din interior. Dezamăgit de grupările politice tradiționale, Caragiale a refuzat oferta, însă în 1908, s-a alăturat Partidului Conservator-Democrat, o forță în ascensiune a clasei mijlocii antreprenoriale, condusă de Take Ionescu. Astfel, după 1908, Caragiale a revenit pentru scurt timp în România pentru a face campanie în favoarea lui Take Ionescu, participând la turneele politice din martie, mai – iunie și din toamnă, el însuși fiind propus pentru un loc în Camera Deputaților.

Cum ziarul „Opinia” din Iași a devenit o portavoce a partidului lui Take Ionescu, sediul acestuia a fost vandalizat de A. C. Cuza și de către susținătorii naționaliști ai acestuia, studenții de la Universitatea din Iași. La doar câteva zile după acest eveniment, grupul lui Cuza s-a oferit să găzduiască un festival al lui Caragiale, însă dramaturgul a refuzat să participe, invocând respectul său pentru libertatea presei.

Tot în această perioadă a publicat opera „Din carnetul unui vechi sufleur”, grupând scurte articole despre personalități culturale din acea vreme, precum Iorgu Caragiale, Pantazi Ghica și Matei Millo.

Ultimii ani din viață

Începând cu anul 1909, Caragiale și-a reluat colaborarea cu ziarul „Universul”, ce era sub conducerea lui Nicolae Dumitrescu Câmpina, unde a publicat diverse povestiri și schițe, iar în revista „Viața Românească” a publicat o nuvelă și povestirea fantastico-istorică „Kir Ianulea”, ce explorează istoria Bucureștiului de la începutul secolului al XIX-lea și etapele târzii ale perioadei fanariote.         Ulterior a publicat în ziarul „Lupta” și reluată în ziarul „Universul“ opera „Calul dracului”, o relatare cu tematică rurală despre tentația demonică, clasificată drept „una dintre cele mai desăvârșite nuvele care s-au scris în limba română”.

În 1910 a publicat ultima culegere de scrieri „Schițe nouă” – „Schițe noi” și a scris instantaneul „Începem!” cu care Compania Davila, de la Teatrul Leon Popescu, și-a deschis noua stagiune, ajutând astfel și la crearea unui nou teatru privat bucureștean.

Ion Luca Caragiale a colaborat, de asemenea, cu revista „Românul” din Arad și a devenit prieten cu diverși activiști români, precum Aurel Popovici, Alexandru Vaida-Voevod și Vasile Goldiș. Articolele sale din acea perioadă exprimau sprijinul pentru Partidul Național Român, solicitând  adversarilor săi de la ziarul „Tribuna” să renunțe la politica lor disidentă.

În august 1911, Caragiale a fost prezent la Blaj, unde asociația culturală ASTRA a sărbătorit 50 de ani de existență, la această sărbătoare participând și Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Octavian Goga, Octavian Codru Tăslăuanu, Andrei Bârseanu, Horia Petra Petrescu, peste patruzeci de mii de români veniți din toate județele țării, iar din delegația trimisă de organizațiile culturale de la București au făcut parte și scriitorii N. Iorga, G. Coșbuc, Octavian Goga, Șt. O. Iosif și Victor Eftimiu.

În programul serbărilor ASTRA, pe lângă expoziții, conferințe și alte activități, Caragiale a asistat și la unul dintre primele zboruri de aviație, cel al pionierului român transilvănean Aurel Vlaicu, ce a efectuat un zbor demonstrativ, iar conform mărturiei lui V. Eftimiu „Caragiale a plâns de emoție văzând cutezanța și măiestria lui Vlaicu”. Serbarea ASTRA a fost apreciată ca fiind „cea mai impunătoare manifestație românească din Transilvania, de la 1848 și până atunci”.

În ianuarie 1912, la împlinirea vârstei de 60 de ani, Caragiale a refuzat să ia parte la festivitatea oficială organizată de Societatea Scriitorilor Români a lui Emil Gârleanu, iar Teatrul Naţional, precum şi Principesa Maria au organizat un festival de comedie în cinstea marelui dramaturg, Caragiale refuzând elegant să participe la aceste „festivisme”.

În luna martie, dramaturgul a respins, cu aceeaşi eleganţă, oferta lui Constantin Rădulescu-Motru de a realiza o subscripţie publică care urma să se finalizeze printr-o recompensă materială, cu toate că era măcinat de neliniştea unui viitor financiar incert, argumentând că nu putea accepta astfel de câștiguri financiare.

Femeile din viața lui Caragiale

Din viața lui Ion Luca Caragiale au făcut parte mai multe femei din acele timpuri, și chiar dacă acesta uneori avea un comportament misogin, a fost respectuos, curtenitor și iubitor.

Caragiale a avut o relație apropriată față de sora sa Elena (Lenci), manifestată ca o iubire frățească, dar și ca o mare prietenie. Cei doi frați își scriau des și foloseau adesea expresii grecești precum „Plusios tu casmu” – bogăție a lumii, pe care, deși nu vorbeau limba greacă, le-au auzit la bunica și surorile tatălui lor. În 1905, când Elena (Lenci) s-a stins din viață, suferind de cancer, acest lucru l-a afectat foarte tare pe Caragiale, dezechilibrându-l, mărturie a relației celor doi rămânând doar o corespondență frumoasă, scriitorul moştenind şi averea surorii tatălui său.

Ecaterina Momolo sau Momuloaia, mătușa lui Caragiale, de care marele scriitor se plângea, însă de care a scris că a fost „o zână bună, zâna din poveste”, aceasta fiind cea care i-a lăsat o moștenire valoroasă, cea mai importanta fiind moșia din Vlasca. Mătuşa lui Caragiale, Ecaterina Cardini, poreclită Mumuloaia, era nepoata unui negustor din Şcheii Braşovului, ce s-a căsătorit cu un italian bogat zis Momolo, ce deţinea mari averi, fiind proprietarul terenului ce se întindea în zona unde în zilele noastre este construită Universitatea, unde acesta a construit şi primul local de teatru din Bucureşti.

Acesta deținea mai multe cofetării și restaurante cu specific apusean și oriental, amplasate la colţul Căii Mogoşoaiei, Calea Victoriei de astăzi, iar printre specialităţile servite se numărau și curcanul umplut, răcituri, baclavale şi îngheţată. La sugestia Ecaterinei Momolo, soţul acesteia a achiziționat şi un club în care se ţineau baluri mascate ale celor „suspuşi”, mai ales ale celor care apărau liniştea publică şi ale odraslelor celor bogaţi.

Rudele apropiate ale Ecaterinei Momolo, dar şi soţul acesteia, s-au stins din viață până în 1959, mătușa lui Caragiale trăind încă 20 de ani timp în care a strâns mari averi, aproximate la suma de trei milioane de galbeni. După moartea mătușii lui Caragiale a început războiul averii, la proces apărând diverși fii şi fiice ilegitime, dar şi escroci care cereau o parte din avere. Până în anul 1908 au avut loc 15 procese, iar în cele din urmă, Caragiale apărat de prietenul său, Barbu Ştefănescu Delavrancea, a reuşit să obţină a șasea partea din averea mătușii sale.

Ion Luca Caragiale, pe când era revizor în județele Neamț și Suceava, a avut în 1881 o idilă cu scriitoarea Veronica Micle. Pentru o vreme, Caragiale și Veronica au avut o relație amoroasă, chiar dacă aceasta a continuat să se vadă și cu poetul Mihai Eminescu, iar aventura lui Caragiale cu Veronica Micle a ieşit la iveală în momentul când Eminescu i-a mărturisit lui Titu Maiorescu că vrea să se însoare cu aceasta.

Caragiale aflând de intenţia poetului, cuprins de remuşcare, s-a prezentat la Titu Maiorescu şi i-a împărtăşit adevărul, menționând că Eminescu va face o mare greșeală şi că ar trebui împiedicat de la a da curs acestei inițiative, deoarece Veronica Micle avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale. Acest lucru a făcut ca prietenia dintre Eminescu și Caragiale să se strice, iar singura concesie pe care Caragiale a făcut-o a fost aceea de a cere să fie mutat din funcţia de revizor în județele Neamț și Suceava, poziție de unde era prea aproape de orașul Iași unde locuia Veronica Micle, pe acelaşi post, dar în judeţele Argeş şi Vâlcea.

Ion Luca Caragiale a mai avut o aventură amoroasă cu Leopoldina Reinecke, alias Fridolina, așa cum o poreclise Caragiale, ce i-a furat inima dramaturgului, scriitorul fiind nevoit să facă naveta des la Craiova. Inima tinerei era dăruită unui maior care o ceruse în căsătorie și care dăduse bir cu fugiții, și chiar dacă dramaturgul dorea să se căsătorească cu Leopoldina, prietenii l-au trezit la realitate când i s-a pus în vedere că dacă se va căsători cu Fridolina, ar trebui să întrețină întreaga familii a acesteia, în cele din urmă, Caragiale renunțând. 

În 1885 a avut o legătura neoficială cu Maria Constantinescu, pe când aceasta era angajată a fabricii de tutun „Belvedere”, din a căror iubire s-a născut Mateiu Caragiale, la 12 martie 1885, viitorul autor al cărții „Craii de Curtea-Veche”, copil recunoscut oficial de către Caragiale ca fiind fiul său, însă relația dintre cei doi s-a încheiat la scurt timp după nașterea copilului. 

În 1889, Caragiale s-a încurcat și cu actrița Amelia Welner, soția lui Constantin Nottara, în perioada când cei doi soți Nottara jucau la Teatrul Național, al cărui director Caragiale a fost pentru scurt timp. Vrăjit de frumusețea actriței, Caragiale n-a mai ținut cont de soț, iar partidele amoroase se derulau chiar în casa lui Nottara, aventura culminând cu faptul că a fost prins în patul conjugal, când întors acasă pe neașteptate dintr-un turneu, Nottara a dat peste Caragiale în dormitor, acesta purtându-i papucii de casă și halatul, scandalul finalizându-se cu demisia lui Nottara de la Teatrul Național.

Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly, soția lui Caragiale, pe care atunci când a cunoscut-o, îi spunea Didina, era o femeie frumoasă, rafinată, de o supremă bunătate și distincție, nepoata castelanei Parepa.

Cei doi s-au cunoscut printr-o întâmplare fericită, în anul 1888, în timpul când Caragiale era director al Teatrului National, iar în București a avut turneu actrița franceză Sarah Bernard, la reprezentație nemaigăsindu-se bilete disponibile. Alexandrina Burelly căuta un bilet la eveniment, iar în fața teatrului l-a întâlnit pe Caragiale, care s-a îndrăgostit de aceasta, ulterior devenindu-i soția care i-a echilibrat viața, despre care marele scriitor spunea „Mă, eu am fost om fără noroc! Până şi cariera în viaţă mi-am greșit-o… făcându-mă scriitor!”.

Cuplul a avut patru copii: Ioana, născută în 24 octombrie 1889, și care a decedat la 15 iunie 1891 din cauza unei tuse convulsive, Agatha, născută la 10 noiembrie 1890, și care a decedat la 24 martie 1891 suferind de difterie, Luca (Luchi), născut în 1893, băiatul stingându-se din viață la o vârstă fragedă, la 7 iunie 1921, la vârsta de 27 de ani, lăsând literaturii române un singur volum de versuri, publicat post-mortem, „Jocul oglinzilor”, și Ecaterina (Tuski), născută în 30 mai 1894, și care a trăit mulți ani, stingându-se din viață în 1987. Aceasta era cunoscuta drept Ecaterina Logadi și a lăsat în urma sa un manuscris ce cuprinde amintirile sale despre tatăl său Caragiale și viața de familie alături de părinți și de fratele acesteia, Luca.

Ion Luca Caragiale a fost un mare admirator al talentului de pianista cu care fusese înzestrata fiica cea mare a prietenului său, Cella Delavrancea, pe care o poreclea Aghiuță, iar expresia publică a prețuirii lui stă în articolul din ziarul Universul, din 4 Mai 1909, care începe cu „A fost odată un copil mintos…” și se termină cu „…tânărul erou este Cella Delavrancea, monstrul sălbatic este arta, iar baba bătrână din poveste sunt eu Ion Luca Caragiale”. Cella Delavrancea l-a adorat pe Caragiale, aceasta scriind „Caragiale a fost un ? Cine a avut norocul să-l asculte vorbind, oriunde la o adunare, ori într-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată această icoană a inteligenței omenești”.

Cella Delavrancea a fost ultima pasiune a lui Caragiale, care după ce i-a stârnit admirația ca adolescentă de 14 ani, Cella l-a revăzut și l-a vrăjit pe dramaturg ca tânără femeie frumoasă la 25 de ani. Era vârsta la care talentata pianistă dădea deja concerte în afara țării, iar în memorii sale, pianista a recunoscut că l-a cunoscut intim pe Caragiale.

Decesul

Anul 1912 a fost unul solicitant pentru dramaturg, acesta fiind nevoit să muncească din greu pentru a-şi putea întreţine familia, scriind până târziu în noapte şi efectuând multe călătorii. Din ultima sa călătorie s-a ales cu o răceală din cauza căreia a avut accese de tuse, iar fumatul a agravat și mai mult starea sa.

În camera sa de lucru din vastul apartament berlinez din cartierul Schöneberg, dramaturgul care i-a ironizat savuros pe Nae Pristanda, coana Joiţica, Ştefan Tipătescu şi atâţia alţii, dezvăluind farmecul şi putreziciunea societății româneşti, a continuat să se gândească la țara lui cea nedreaptă, până la ultima suflare.

Ion Luca Caragiale a murit subit, la 9 iunie 1912, la domiciliul său din Berlin, la scurt timp după ce s-a întors dintr-o călătorie, stabilindu-se că a decedat din cauza unui infarct miocardic. Fiul său Luca povestea că în acea noapte, Caragiale recitea tragedia „Macbeth” de William Shakespeare, pe care o considera o narațiune emoționantă.

Corpul neînsufleţit al marelui dramaturg român nu a putut fi adus în ţară imediat după moarte, deoarece ministrul Plenipotenţiar al României din capitala Germaniei tocmai intrase în concediu, acesta fiind îmbălsămat şi expus în capela cimitirul berlinez Schonenberg. În 14 iunie, rămăşiţele dramaturgului au fost depuse provizoriu, în prezenţa bunilor săi prieteni Delavrancea şi Vlahuţă veniţi la Berlin, într-un cavou al familiei, și abia în toamna anului 1912, rămăşiţele lui Caragiale au luat drumul spre casă.

Din păcate, călătoria rămășițelor lui Caragiale a fost una cu peripeţii, vagonul mortuar rătăcind două săptămâni prin Austria. Biografii dramaturgului menționau că „Prin ziare s-a scris că vagonul mortuar rătăcise două săptămâni pe liniile austriece, ajungând în ţară fără hârtiile necesare, pierdute şi ele. Vagonul a rămas o perioadă în Ardeal, apoi în vestita staţie B.M. unde funcţionarii staţiei neştiind ce se afla în vagonul care venise fără acte, l-au deschis şi au dat peste rămăşiţele pământeşti ale marelui Caragiale. Crudă ironie a sorții!”.

Vagonul mortuar a ajuns în Bucureşti la data de 19 noiembrie 1912, iar în ziua înmormântării, la 23 noiembrie 1912, cortegiul funerar ce s-a format de la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un mic ocol și prin faţa Teatrului Naţional, iar de acolo, rămășițele lui Ion Luca Caragiale, însoţite de mii de bucureşteni, au fost duse la cimitirul Bellu. La înmormântarea acestuia au fost prezenţi unii dintre cei mai mari scriitori ai acelor timpuri şi buni prieteni ai dramaturgului, printre care se numărau și Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu și Barbu Ștefănescu Delavrancea.

În discursul ţinut cu ocazia înmormântarea din cimitirul Bellu, Delavrancea a adăugat: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată”, iar Mihail Sadoveanu a completat: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană. Ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”

Cu ocazia aniversării centenarului naşterii lui Caragiale, în 1952, trupul neînsuflețit al marelui dramaturg a fost exhumat şi mutat pe Aleea Scriitorilor, lângă mormântul lui Mihai Eminescu.

Pe piatra funerară a mormântului lui Caragiale este montat un basorelief medalion sculptat de Ion Georgescu, pe care este scris următorul epitaf:

„FII, SĂ CULTIVAȚI POPORUL!

CĂ UN POM FĂRĂ RĂDĂCINI

NU POATE TRĂI.”

Moștenire

Ion Luca Caragiale a fost și creator al schiţei în literatura română, iar printre operele pe care le-a scris se numără și „Domnul Goe”, „Vizită”, „Bubico”, „Tren de plăcere”, „Petiţiune”, „Căldură mare”, „Un pedagog de şcoală nouă” şi altele.

Scriitorul a fost şi un remarcabil nuvelist, ce a cultivat proza de observaţie psihologică, naturalistă şi fantastică. Acesta a introdus în România și a tradus operele lui Mark Twain, Charles Baudelaire și Edgar Allan Poe, iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi.

Caragiale nu a fost doar un scriitor de succes, ci și un jurnalist și un spirit liber ce a militat pentru idealurile democratice și pentru libertatea de expresie. Prin intermediul articolelor sale publicate în diferite reviste și ziare, acesta și-a exprimat opinii ferme și a provocat dezbateri importante în societatea vremii.

Pe lângă contribuțiile sale literare și jurnalistice de o mare importanță, Caragiale a fost un om al inimii, ce s-a implicat în diverse activități caritabile și sociale, susținând educația și cultura în rândul celor defavorizați.

Opera sa plină de umor și satiră, bogată și variată, ce reflectă atât agitația vremii, cât și sensibilitatea autorului, este recunoscută și apreciată, fapt ce face din Caragiale unul dintre cei mai importanți scriitori români. Membru post-mortem al Academiei Române, moștenirea sa culturală continuă să influențeze și să inspire generații de artiști și cititori, iar criticul George Călinescu îl considera pe Caragiale drept „cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori ai țării.”

Astăzi, opera lui Caragiale rămâne încă o sursă de învățăminte și inspirație pentru cei ce explorează istoria și cultura României, iar prin intermediul umorului său ascuțit și al satirei inteligente, ne-a lăsat o moștenire literară și teatrală care continuă să reziste trecerii timpului, Caragiale rămânând unul dintre cei mai importanți piloni ai literaturii și teatrului românesc.

    Bibliografie:

  • George Călinescu: Istoria literaturii române. Compendiu, Editura Minerva, București, (1983);
  • Tudor Vianu: Scriitori români, Vol. I-III, Editura Minerva, București, (1970–1971);
  • Manolescu, Florin: Caragiale și Caragiale, Jocuri cu mai multe strategii, București: Editura Humanitas, (2000);
  • Dan Ionescu: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale, Editura Junimea, Iași, (2018);
  • Genoiu, George & Cezar Alexandru Genoiu: I. L. Caragiale, față cu reacțiunea criticii: teorie și document, București: Editura Rampa și Ecranul, (2001);
  • Iorgulescu, Mircea: Marea trăncăneală: Eseu despre lumea lui Caragiale, București: Editura Compania, (2002);
  • Pârvulescu, Ioana: Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE, București: Editura Humanitas, (2011);
  • Papadima, Liviu: Caragiale, firește, București: Editura Fundației Culturale Române, (1999);
  • Maiorescu, Titu: Comediile domnului Caragiale, (1885);
  • Cioculescu, Șerban, Caragialiana, București: Editura Albatros, (2003);
  • Jordan B., Predescu Lucian: Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor, București, Editura Paul Editions, (2023);
  • https://www.radioromaniacultural.ro
  • https://culturainiasi.ro
  • https://www.travellerinromania.com
  • https://historia.ro
  • https://www.ilcaragiale.eu
  • https://adevarul.ro
  • https://www.rador.ro
  • https://adevarul.ro
  • https://wikipedlia.wordpress.com
  • https://en.wikipedia.org

3 comentarii

Postează o recenzie: