George Călinescu

(19 iunie 1899 – 12 martie 1965)

George Călinescu a fost un istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, considerat drept unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, de orientare, dupa unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă.

Copilărie

Maria Vişan, mama lui George Călinescu a ajuns să lucreze ca menajeră în casa impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și a soției acestuia Maria, în Bucureşti, după ce aceasta a fugit de fratele ei gelos şi violent. În această casă, Maria Vișan a avut o aventură cu fratele Mariei Călinescu, cu numitul Tache Căpitănescu, în urma căreia aceasta a rămas gravidă. La 19 iunie 1899, în București, Maria Vișan a dat naștere unui băiat, pe nume Gheorghe Vișan, ce nu a fost recunoscut de către tată, deoarece familia nu l-a lăsat niciodată pe Tache Căpitănescu să-și recunoască copilul, astfel că Gheorghe Vișan a fost crescut fără tatăl adevărat, având o copilăria plină de lipsuri materiale şi sufleteşti, ce şi-a pus amprenta asupra personalităţii acestuia. Prin prisma faptului că Maria Vișan lucra în casa soților Călinescu, copilul este crescut de impiegatul CFR și de către soția acestuia.

În 1903, familia Călinescu, împreună cu „femeia de casă” și copilul acesteia, se mută la Botoșani, unde vor locui împreună pentru o scurtă perioadă de timp.

În 1906, impiegatul Călinescu este transferat la Iași, astfel că soții, menajera și copilul acesteia se mută în Iași, iar la 1 septembrie 1906, Gheorghe Vișan este înscris la Școala Primară de băieți „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat, din Iași.

 Deoarece soții Călinescu nu aveau copii și s-au atașat foarte tare de copilul menajerei, în 1907, Maria Vișan acceptă ca fiul acesteia să fie înfiat de către soții Călinescu și astfel copilului îi va fi schimbat numele din Gheorghe Vișan în Gheorghe Călinescu, acesta rămânând pe tot parcursul vieții  numele său oficial, scriitorul utilizând în exprimarea orală și scrisă prenumele „George“.

În 1907, tatăl adoptiv, Constantin Călinescu se stinge din viață, iar familia este nevoită să se întoarcă în mun. București, urmând ca George Călinescu să fiind înscris în clasa a III-a la Școala Primară de Băieți „Cuibul de barză”, la începutul anului 1908.

Între anii 1910 – 1914, George Călinescu urmează cursurile gimnaziului Dimitrie Cantemir din București, iar între 1914 – 1918 acesta își finalizează studiile medii la liceului Gheorghe Lazăr, din capitală.

În perioada 1916 – 1917, George Călinescu, din cauza intrării României în Primul Război Mondial, se refugiază în Iași, unde se întreține singur și face în particular ultima clasă de liceu. În octombrie 1918, acesta își ia bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul”, din capitală.

Anii copilăriei lui George Călinescu au fost plini de frustrări şi complexe iar asta i-a influenţat activitatea sa şcolară. În clasele primare, când majoritatea colegilor săi aveau note mari, rezultatele lui George Călinescu au fost mediocre. În primul trimestru al clasei I, a avut numai note de 8, acesta fiind nevoit să întrerupă cursurile din cauza unei bronşite, rămânând în urmă cu materia.

În ciclul primar, George Călinescu a avut media 5 la Matematică, iar singurele materii la care a reuşit să obţină nota 9 au fost Citire, Scriere, Gramatică şi Religie. Singurul premiu obținut în școala primară de către George Călinescu a fost premiul trei, acesta neexcelând cu nimic, lăsându-se învăluit în aura mediocrității.

Debutul – Redactor al revistelor

În 1919, George Călinescu își începep studiile universitare la Facultatea de Litere și Filozofie din București, luându-și licența în anul 1923, în Litere, cu teza „Umanismul lui Carducci”. După absolvire devine profesor de limba italiană pe la diverse licee din București și Timișoara, iar ulterior, în 1924 obține o bursă de studii la Roma pentru doi ani, la Școala română din Roma, care era o instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.

În 1926, după ce s-a întors în ţară, George Călinescu se mută cu chirie într-o casă din Bucuresti și obține o detașare la Liceul Gh. Șincai. Acesta publică versuri în revistele „Universul literar” şi la „Sburătorul” și se bucură de atenţia lui E. Lovinescu, care povestea că: „Domnul Călinescu este mintea cea mai ascuţită a generaţiei de astăzi. Am credinţa că mă va continua în critica literară”.

Alături de E. Lovinescu, George Călinescu devine redactor la a treia serie a „Sburătorului”, iar între anii 1926 – 1937 acesta a fost profesor la Liceul „Gh. Şincai”, fiind coleg cu E. Lovinescu. În această perioadă, George Călinescu publică în revista „Viaţa literară”, polemizând asupra unor probleme actuale ale criticii, conduce revista „Sinteza”, sub conducerea sa publicându-se primele trei numere ale revistei și începe colaborarea la revista „Gândirea”, publicând studii despre Lovinescu, Ionel Teodoreanu, H. Papadat-Bengescu și Nichifor Crainic.

În 1930, George Călinescu devine redactor al revistei „Roma” și editează revista „Capricorn”, fiind lansate primele două numere ale acesteia și publică în revista „Vremea”. Totodată, începe să desfăşoare o bogată activitate de comentator al actualităţii literare în revista „Universul literar”. Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, însă, Călinescu, în paginile revistelor pe care le-a redactat descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române, revistele constituind un soi de poligon de încercări.  

George Călinescu a avut cea mai de succes experiență de cronicar în cadrul revistei „Viața românească”, care era coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu și al cărei redactor principal a fost timp de doi ani, între 1933 – 1935, alături de Mihail Ralea. Din 1933, scriitorul a inaugurat în revista  „Adevărul literar și artistic” rubrica celebră „Cronica mizantropului”, care va da titlul unei cărți de eseuri, devenită după 1947 „Cronicile optimistului”.

Doctoratul în literatură

La data de 23 noiembrie 1936, George Călinescu devine doctor în filozofie și litere la Universitatea din Iași cu o teză intitulată „Analiza literară a unui manuscris eminescian”, despre o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, „Avatarii faraonului Tlà”, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de către acesta, Călinescu extrăgând un capitol de 100 de pagini din propriul său volum, „Opera lui Mihai Eminescu”, pe care l-a dactilografiat în cinci exemplare și l-a trimis membrilor comisiei de examinare, formată din Orest Tafrali, care era decanul Facultății de litere și filozofie, Octav Botez, referent, Iorgu Iordan, coreferent, Mihai Ralea și I. M. Marinescu. Astfel, după ce trece cu nota maximă concursul pentru postul de conferențiar, Călinescu își începe cariera universitară fiind numit conferențiar de Estetică și critică literară la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din Iași, post pe care îl deține până în 1945, când acesta se transferă la Universitatea din București.

Alături de activitatea profesorală, tot la Iaşi s-a implicat şi în publicistica literară şi a fondat și editat prima serie a săptămânalului „Jurnalul literar”, în 1939.

 După ce a fost transferat la Bucureşti, în 1945, ca şef al Catedrei de literatura română modernă, la Facultatea de Litere, George Călinescu  și-a continuat activitatea de editor conducând periodicele „Tribuna poporului”, „Lumea” şi „Naţiunea”.

La București, Călinescu a colaborat cu prestigioasa „Revistă a Fundațiilor Regale”, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, când regele a abdicat și astfel revista s-a desființat.

După 1947, George Călinescu a publicat în revistele „Gazeta literară”, ce a devenită mai apoi „România literară” și în „Contemporanul”.

Deși George Călinescu s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, în perioada interbelică a fost scos de la catedră Facultății de Litere din București, însă, din 1949, până la sfârşitul vieţii a condus Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române, care după moarte îi va purta de numele, inițiind din 1952, revista Institutului „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”.

În 1961 a fost rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din București.

 Critic literar

George Călinescu este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români: „Viața lui Mihai Eminescu”, în 1932, „Opera lui Mihai Eminescu”, în 1934, „Viața lui Ion Creangă”, în 1938, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, în 1941, „Istoria literaturii române. Compendiu”, în 1945, „Universul poeziei”, în 1947, „Nicolae Filimon”, în 1955, „Gr. M. Alecsandrescu”, în 1955, „Ion Creangă – Viața și opera”, în 1964 și „Vasile Alecsandri”, în 1965.

Din anul 1939, Călinescu publică studii și eseuri privind literatura universală: „Principii de estetică”, în 1939, „Impresii asupra literaturii spaniole”, în 1946, „Sensul clasicismului”, în 1946, „Studii și conferințe”, în 1956, „Scriitori străini”, în 1967, „Ulysse”, în 1967.    Studiul „Estetica basmului” completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. Acesta a publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu , biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe academice sau radiofonice și a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceasta.

În perioada când a scris „Istoria Literaturii române”, criticul George Călinescu a trăit ca un ascet, acesta fiind absorbit de munca sa, el noaptea citea, dimineaţa şi după-amiază scria, odihna însemna câteva ore de somn la prânz și de multe ori uita să mănânce. Alice Vera Călinescu, soția criticului povestea că: „Câteodată, absorbit de lucru, nu se ridica pentru masa de prânz. Eu sau servitoarea, dar mai ales eu aşezam pe o măsuţă alăturată, cu cât mai puţin zgomot, tava cu mâncare. Dacă mâncarea se răcea, era reîncălzită, şi dacă şi aşa rămânea neatinsă, era înlocuită cu alte alimente mai uşoare”. George Călinescu era un om superstiţios, se temea de ziua de vineri, nu părăsea niciodată Bucureștiul fără soție şi nu ieşea din casă în ziua considerată rea.

Romancier

George Călinescu a scris romane de tip balzacian,  obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, acesta începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde avea loc acțiunea romanului.

Romanul „Enigma Otiliei”, care narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, a fost scris în 1938, iar portretizarea personajelor din acest roman se face prin tehnica balzaciană a descrierii mediului și fizionomiei, arătându-se un interes pentru procese psihice derivate, dar care au la bază ereditatea și mediul. Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole și este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul mai multor personaje și conferă dimensiunea celor două conflicte. Acțiunea romanului este redată prin înlănțuire și este completată cu inserția unor micronarațiuni. Acest roman  a fost adaptată pentru prima dată în anul 1972 sub numele de „Felix și Otilia”.

Romanul „Bietul Ioanide” a fost elaborat între 1947 – 1949 și a fost publicat în 1953, iar acesta este considerat o capodoperă a literaturii române, fiind și unul dintre cele mai interesante și mai mature romane ale lui George Călinescu, cartea prezentând o viziune realistă asupra înaltei societăți românești de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, Călinescu realizând o analiză profundă a comportamentului uman, punând laolaltă personaje din toate păturile sociale și observându-le gândurile, gesturile și acțiunile cu privire la fatidicul an 1939, cu invazia germanilor și ascensiunea Mișcării legionare. Personajele din acest roman sunt atât de migălos conturate și de realiste încât ajung să bântuie cititorul, iar peste toate plutește grotescul firii umane, intrigante, bârfitoare, oportuniste.

„Scrinul negru” a fost publicat pentru prima dată în anul 1960, iar romanul înfățișează destinul clasei aristocrate, precum și pe cel al marii burghezii, în epoca proletară. Chiar dacă printre personaje se numără și intelectualii din „Bietul Ioanide”, figura centrală a acestei opere este Caty, o femeie cu un trecut neobișnuit, care este prezentată în baza unor scrisori descoperite în scrinul negru cumpărat dintr-un talcioc. Perspectiva narativă din romanul „Scrinul negru” este obiectivă fiindcă narațiunea se realizează la persoana a III-a, cu viziune şi focalizare zero, precum și viziune auctorială. Ca fapt divers, titlul romanului „Scrinul negru” provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii.

George Călinescu a mai scris versuri: „Lauda lucrurilor”, în 1963, „Poezii”, în 1937 și „Lauda Zăpezii”, în 1965,  teatru:  „Șun, mit mongol sau Calea netulburată”, în 1943, „Ludovic al XIX-lea”, în 1964, „Teatru”, în 1965, note de călătorie; publicistică, iar „Cronicile mizantropului” au devenit după 1947, „Cronicile optimistului”.

Activitatea politică

George Călinescu a fost un intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea publica ode ditirambice la adresa monarhului în „Revista Fundațiilor Regale”. Încă de la sfârșitul anului 1944, George Călinescu a aderat la noua ideologie, acesta fiind directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici: „Tribuna Poporului”, „Națiunea” și „Lumea”.

În perioada 1946 – 1965, George Călinescu a fost deputat în Marea Adunare. Acesta a făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, la Kiev, Moscova, Leningrad și în China comunistă, publicându-și impresiile de călătorie în 1953 în „Am fost în China nouă”.

Această perioadă politică din viață lui Călinescu are trei etape:

– perioada anilor 1948 – 1953, când criticul, deși raliat noului regim, este îndepărtat de la catedră Facultății de Litere din București, dar este numit director la Institutul de Teorie Literară și Folclor, post creat special pentru el ce a devenit după 1965 Institutul de Istorie și teorie literară-George Călinescu. În 1949, critivul devine membru al Academiei Republicii Populare Române.

– perioada anilor 1953 – 1956, ce cuprinde anii destalinizării hrușcioviene, în care România condusă de Gheorghiu-Dej nu se grăbește să urmeze exemplul Moscovei. Evenimentele politice îl găsesc pe Călinescu în faza încercării de creație a unor opere în stilul epocii, însă limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn.

– perioada anilor 1955 – 1956 și până la moarte criticului, când Călinescu a fost „reabilitat” și s-a bucurat de aprecieri exclusiv pozitive pentru angajarea sa civică și activitatea de intelectual democrat din perioada interbelică. Acesta și-a retipărit aproape întreaga operă și a fost înconjurat de onoruri, premiat și omagiat.

            Familie

În 1929, George Călinescu s-a căsătorit cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureşteni. Episodul amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soţi este descris cu lux de amănunte în romanul „Cartea nunţii”, care este primul roman al lui G. Călinescu, un roman „al educației sentimentale”, având ca temă centrală iubirea dintre proaspătul doctor în litere Jim Marinescu și tânăra absolventă de liceu Vera Policrat, iubire care se împlinește prin căsătorie. „Cartea nunții” nu e doar un roman de dragoste, ci și o radiografie a școlii românești în perioada interbelică, în care accentul cade pe relația profesor–elev, reliefând, prin contrast, societatea modernă, în plin proces de civilizare și de înnoire în plan social, economic și tehnologic, care învinge definitiv familia ciudată, tributară unor dogme nefericite a personajului principal, o colecție de babe decrepite și de fete bătrâne sterile care populează „casa cu molii” în care protagonistul locuiește alături de mătușile sale.

În viața de familie, soția Alice Vera povestea despre George Călinescu că a fost: „Un adult izolat, depresiv, superstiţios care suferea de mania persecuţiei”. Căsnicia criticului a stat sub semnul izolării şi al intimităţii, acesta căsătorindu-se cu Alice Vera şi deşi socrii aveau o situaţie materială bună, criticul a preferat să-şi întemeieze un cămin în chirie. În viaţa conjugală, scriitorul s-a ţinut departe de petreceri şi prieteni, fiind retras și cufundat în opera sa, soția sa povestind că atunci când a primit vizita unei prietene din provincie, criticul deranjat de tulburarea intimităţii a reacţionat astfel: „Da’ nu mai pleacă aia odată?”.  

Alice Vera povestea că: „Viaţa noastră a fost totdeauna modestă. Trăiam retraşi. Mergeam o dată, de două ori pe săptămână la cinematograf, la teatru. Spectacolele le alegea soţul meu. În ultimii ani mergeam la concertele simfonice de la Ateneu. Vizite? Rar primeam. Una, două pe an. Şi de făcut nu făceam mai niciodată împreună. Ne vizitau îndeosebi scriitorii, cunoscuţi ce se anunţau dinainte. Iniţiativele îi aparţineau lui. Eu nu aveam voinţa mea. Şi gospodăria noastră s-a despărţit în două. Eu aveam grijă de tot ce privea latura materială: piaţa, mâncarea, cumpărăturile curente; lemne eu aduceam. El era foarte comod. În afară de scris, nu avea grijă de altele”.

Ultimii ani din viață

În noiembrie 1964, George Călinescu a fost internat la Sanatoriul Otopeni, cu diagnosticul ciroză hepatică. În spital, G. Călinescu a continuat să lucreze asiduu, însă energia acestuia scădea constant. Abdomenul umflat nu-i permitea să se întoarcă pe partea stângă, de aceea criticul scria întins cu fața în sus, pe un fel de tăbliță, iar vizitatorii îl găseau corectând șpalturi. La începutul lui februarie apăruse „Ion Creangă”, pe care l-a recitit cu voluptate, semnalând în „Contemporanul” erorile tipografice. La sfârșitul lunii ianuarie 1965 a primit delegația circumscripției electorale Răcari, în care alegătorii îl propuneau să fie candidat în Marea Adunare Națională.

Istoricul Călinescu evada cu gândul, fiind nemulțumit că fusese tuns prea scurt și că nu va arăta bine când vor începe lucrările forului legislativ. La începutul lunii februarie starea de sănătate i s-a agravat, durerile abdominale atroce i se alinau doar cu morfină, acesta slăbise, devenise pământiu la față și ochii îi luceau straniu iar pentru prima oară părea îmbătrânit. În dimineața zilei de 8 februarie, când doamna Călinescu a intrat ca de obicei în cameră, bolnavul a cerut un avocat, iar acest gest nefiresc avea o explicație, deoarece prin testament, criticul i-a lăsat totul soției, rugând-o ca după moartea ei, să doneze casa de domiciliu către Institutul de Istorie și Teorie Literară. Gestul nervos făcut față de cea pe care o iubea nespus de mult avea doar menirea de o face pe aceasta să nu șovăie, să-i ducă la bun sfârșit dorința de a da în folosința instituției literare, aflată în mare nevoie de resurse, un nou sediu.

Lui George Călinescu i se făceau zilnic perfuzii iar acesta avea permanent senzația persistenței unui miros pestinențial în jurul său, pe care pentru a-l risipi, cerea fructe exotice decorative și parfumuri tari.

La 12 martie 1965, la adăpostul nopţii, criticul s-a stins din viață, lăsând în urmă sa „o operă fundamentală pentru cultura poporului român”.

Pe Str. George Călinescu, în sectorul 1, în București, la nr. 53 se află casa memorială George Călinescu. Corpul de casă construit după proiectul scriitorului cuprinde două încăperi suprapuse, jos fiind sufrageria iar deasupra dormitorul. În grădina din faţa casei se afla un bazin, creaţia scriitorului, cu jeturi de apă printre tufe de trandafiri, aflat sub crengile dudului din curte, în care erau agăţate colivii cu canari şi papagali. În curte, lângă gardul din stradă, este o căsuţă cu două odăi mici unde se retrăgea uneori scriitorul şi exersa la vioară fiind încântat de rezonanţa pereţilor. În capătul curţii, este o parte din locuinţa sa, un salon, un mic hol şi o camera folosită ca birou, unde pe masa de scris se află stiloul deschis şi câteva rânduri din ,,Cronica optimistului”. Cărţile, multe la număr, sunt pe rafturi până în tavan, aşezate pe un singur rând, biblioteca din casa memorială a lui George Călinescu fiind o adevărată enciclopedie cu mai multe exemplare din literatura universală, de la hieroglifele chineze la cartea Evului Mediu, la Rilke, Valery şi poeţi tineri. George Călinescu a avut o colecţie de autografe la care ţinea foarte mult, iar biblioteca sa cuprindea şi ediţii rare a unor cărți în italiană, germană, franceză alături de opere ale poeţilor români.

Bibliografie:

• Ion Bălu, Călinescu, George. Critică și interpretare, Cartea Românească, 1970;
• Mircea Martin, G. Călinescu și complexele literaturii române, 1981, ed. a II-a, Editura Paralela 45, 2002;
• Dumitru Micu, George Călinescu: între Apollo și Dionysos, București, Editura Minerva, 1979;
• Ion Bălău, Viața lui G. Călinescu, editura Libra, București, 1994;
• www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/literatura/documentar-george-calinescu-personalitate-enciclopedica-a-culturii-si-literaturii-romane-id6811.html;
• adevarul.ro/stiri-locale/alexandria/viata-secreta-a-lui-george-calinescu-geniul-a-1664914.html;