(23 mai 1871 – 11 martie 1936)
Garabet Ibrăileanu s-a născut pe 23 mai 1871, în Târgu Frumos și a fost un eseist, pedagog, redactor și romancier, personalitate remarcabilă a literaturii române și unul dintre cei mai importanți critici și istorici literari, spirit reformator și animator al vieții culturale, principalul redactor, între anii 1906 și 1930, al revistei „Viața românească”, autorul romanului „Adela” (1933).
Născut într-o familie de negustori de origine armeană, de la vârsta de 5 ani a rămas orfan de mamă, însă tatăl său s-a recăsătorit la scurt timp. A urmat școala primară la Bacău, gimnaziul la Roman și liceul la Bârlad, manifestând un interes viu pentru literatură și idei progresiste. A înființat societatea literară „Orientul” și a editat, la Roman, între 1889 și 1890, revista „Școala nouă”, de orientare socialistă, unde a publicat primele încercări literare şi traduceri, sub pseudonimul Cezar Vraja.
A urmat cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii din Iaşi, fiind în paralel şi bursier al Şcolii Normale Superioare, secţia de istorie-filozofie, colaborând și cu articole politice şi de critică literară în diverse reviste şi ziare ale timpului, precum „Lumea nouă”, „Munca”, „Critica socială”, „Evenimentul literar”, „Noua revistă română” și „Curentul nou”.
După absolvire, a devenit profesor la Liceul Internat „C. Negruzzi” din Iași, apoi la Liceul Militar, iar în 1908 a fost numit profesor universitar de istoria literaturii române şi estetică literară la Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi. În 1912 și-a susținut doctoratul în litere, prezentând teza „Opera literară a d-lui Vlahuţă”, despre care George Călinescu a scris că este „de un mare interes, fiindcă ea schiţează în introducere estetica lui Ibrăileanu, restul slujind ca o demonstraţie didactică”.
În martie 1906, a fondat la Iaşi, revista „Viaţa românească”, ce a devenit centrul vieții culturale românești în prima jumătate a secolului al XX-lea, rămânând la conducerea acesteia şi a cenaclului până în 1933, susţinând prin publicarea operelor în revistă, mai mulţi scriitori, printre care Sadoveanu, Arghezi, Philippide, Topârceanu, Goga, Galaction și Agârbiceanu.
În 1918 a editat ziarul „Momentul”, ce a fost suprimat de cenzură după doar 49 de numere, iar în 1919, sub conducerea sa, a apărut revista săptămânală „Însemnări literare”.
În domeniul criticii literare a publicat „Spiritul critic în cultura românească” (1908), ce analizează geneza formelor culturale din România între 1840–1880, punând accent pe rolul spiritului critic și pe necesitatea afirmării caracterului național în literatură, fiind considerată o capodoperă a eseului sociologic.
Volumele „Scriitori și curente” (1909), „Note și impresii” (1920), „După război” (1921), „Scriitori români și străini” (1926) și „Studii literare” (1930), conțin analize pătrunzătoare asupra scriitorilor clasici, Ibrăileanu fiind primul care a evidențiat trăsăturile definitorii ale multora dintre aceștia, iar prin eseurile „Literatura și societatea” și „Creație și analiză”, a introdus teorii originale despre relația dintre artist și societate, despre selecția valorilor literare și despre tipurile de roman, narativ și analitic.
În 1933 a publicat singurul său roman de analiză psihologică, cu titlu complet „Adela. Fragment din jurnalul lui Emil Codrescu (iul. – aug. 189…)”, scris sub forma unui jurnal intim, ce ilustrează dragostea unui cvadragenar pentru tânăra Adela și explorează subtilitățile sentimentului iubirii și relația dintre ideal și realitate. Considerat unul dintre cele mai rafinate romane românești din perioada interbelică, este considerat un clasic al literaturii române, și a fost recompensat cu Premiul Național de Proză.
Garabet Ibrăileanu a fost un critic literar, un formator de conștiințe și un intelectual care a știut să îmbine esteticul cu eticul, tradiția cu modernitatea, naționalul cu universalul, iar prin viziunea sa a contribuit decisiv la maturizarea literaturii române și la definirea unui standard intelectual exigent.
Garabet Ibrăileanu s-a stins din viață pe 11 martie 1936.
De-a lungul vieții, acesta a avut o frică teribilă de boală şi de moarte, transformându-se într-un ipohondru. Întindea foarte rar mâna pentru a saluta și se ştergea cu spirt pe mâini după ce dădea mâna cu cunoscuţii, când mergea în vizită, deschidea ușa cu cotul, steriliza batistele, iar clanţele uşilor din casa sa erau învelite în material din pânză îmbibat cu acid fenic.
