Titu Maiorescu – Personalitatea zilei

(15 februarie 1840 – 18 iunie 1917)

Titu Maiorescu s-a născut pe 15 februarie 1840, în Craiova și a fost un critic literar, filozof, profesor și politician român, membru fondator al Academiei Române, a cărui activitate a avut un rol esențial în dezvoltarea literaturii și culturii române moderne, membru fondator al „Societății Junimea”, mentorul și promotorul unor scriitori de renume, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
Născut într-o familie cu preocupări intelectuale, și-a început studiile în oraşul natal, le-a continuat la Braşov, iar în perioada 1851-1858 a studiat la Academia Theresiane din Viena, unde s-a remarcat ca un student ambițios și pasionat de cultură.
Și-a continuat studiile universitare la Berlin, la Universitatea din Giessen, unde în 1859 și-a obținut doctoratul „magna cum laude“ în filozofie, în 1860 și-a luat licența în litere și filozofie la Sorbona, iar în 1861 și-a luat licența în drept, prezentând teza „Du régime dotal”.
A publicat studii filosofice în revista germană „Die Gedanken”, iar în 1861, a publicat, la Berlin, lucrarea „Considerații filozofice pe înțelesul tuturor”, unde relevă influența ideilor lui Johann Friedrich Herbart și ale lui Ludwig Feuerbach.
Întors în țară în 1861, Titu Maiorescu a început la București ciclul de conferințe despre „Educațiunea în familie”, devenind rapid o figură proeminentă în domeniul educației și al culturii. În 1861 a fost numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror, dar și director al Gimnaziului Central și profesor la Universitatea din Iaşi, fiind cel care a introdus în România metoda seminarizării studenţilor. În 1863, la doar 23 de ani, a fost numit decan al Facultăţii de Filozofie, apoi rector al Universităţii din Iaşi şi director al Şcolii Normale „Vasile Lupu”.
Între 1863 și 1864, împreună cu P.P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi, Th. Rosetti, inițiază la Iași „prelecțiunile populare“, o serie de conferinţe publice cu teme de filozofie, psihologie, logică și literatură, cu prilejul cărora a înființat societatea literară și culturală „Junimea”, mișcare ce a avut un rol crucial în promovarea și definirea direcției literaturii române moderne și care a avut, din 1867, ca organ de presă revista „Convorbiri literare”, apărută tot la Iaşi.
În cadrul „Junimii“, Titu Maiorescu și-a expus opiniile asupra scrierii în limba română, idei teoretizate în studiul „Despre scrierea limbii române”, prin care s-a fixat o ortografie care, în linii mari, se păstrează şi astăzi.
În 1867 a fost unul din membrii fondatori ai Societăţii Academice Române, devenită ulterior Academia Română, fiind unul dintre primii şapte membri ai forului din vechiul regat.
Din 1884, Titu Maiorescu a fost profesor de logică şi filozofie la Universitatea din Bucureşti şi rector al acesteia, funcţie din care a demisionat în 1897, din motive politice. A fost și un om politic influent, a ocupat funcția de ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, dar și pe cea de ministru de Justiție și prim-ministru al României (1912-1913), perioadă în care a sprijinit reformele administrative și a fost un susținător al independenței României.
Titu Maiorescu a mai publicat „O cercetare critică asupra poeziei române” (1867), studiu ce reprezintă lucrarea sa estetică şi critică de început, „În contra direcţiei de azi în cultura română” (1868), unde a fundamentat teoria „formelor fără fond”, „Logica” (1876), „Literatura română şi străinătatea” (1882), unde a emis teoria „romanului popular”, „Poeţi şi critici” (1886), „Comediile d-lui Caragiale” (1885), „Eminescu şi poeziile sale” (1889), unde a realizat prima sinteză a poeziei eminesciene, evidențiind valoarea unică a poetului în poezia românească, „Povestirile lui Sadoveanu” (1906) şi „Poeziile lui Octavian Goga” (1906).
Mentor spiritual al „Junimii”, Titu Maiorescu a avut un rol important în promovarea și susținerea unor scriitori importanți ai vremii, precum Ion Creangă, I.L.Caragiale, Ioan Slavici, Mihai Eminescu și A.D. Xenopol, publicând operele acestora în revista „Convorbiri literare”.
Titu Maiorescu a fost un reformator al ortografiei limbii române, pedagogiei și al criticii literare. A formulat teoria „formelor fără fond”, criticând superficialitatea unor importuri culturale din Occident și susținând necesitatea unei culturi naționale autentice, dezvoltate organic. Este considerat fondatorul criticii literare moderne și un pilon al culturii române, ce a pus bazele teoretice ale „criticii estetice” pornind de la principiul separaţiei valorilor culturale, a contribuit la reformarea sistemului educațional românesc, a scris un manual de logică pentru liceu ce a fost reeditat de multe ori și a influențat generații întregi de scriitori și intelectuali.
Titu Maiorescu s-a stins din viață pe 18 iunie 1917.