(6 februarie 1891 – 24 februarie 1968)
Adrian Maniu s-a născut pe 6 februarie 1891, în București, și a fost un dramaturg, traducător și unul dintre cei mai importanți poeți români ai perioadei interbelice, membru corespondent al Academiei Române (1933), ce a jucat un rol esențial în evoluția modernismului românesc, reușind o sinteză unică între avangardă și tradiționalismul autohton.
A debutat încă din perioada liceului, fiind atras de efervescența mișcărilor simboliste, și a avut un parcurs literar distinct, evoluând de la un simbolism decorativ spre o poezie de factură tradiționalist-modernistă, adesea definită drept „expresionism autohton”.
Volumul său de debut, „Figurile de ceară” (1912), l-a impus ca pe un simbolist rafinat, interesat de estetica macabrului și a bizarului. Ulterior, prin volume precum „Lângă pământ” (1924) și „Drumul spre stele” (1930), s-a orientat spre temele rurale, abordate nu în stilul idilic al sămănătoriștilor, ci printr-o viziune aspră, esențializată și apropiată de arhetipuri.
Adrian Maniu a fost și un traducător prodigios, aducând în limba română opere fundamentale din literatura universală, inclusiv „Faust” de Goethe (în colaborare cu Ștefan Augustin Doinaș), „Cântecul Nibelungilor” și „Basmele” lui Pușkin.
Fiind un mare iubitor și critic de artă, pasiunea sa se reflectă în poezia proprie prin imagini extrem de plastice, aproape palpabile, care trădează ochiul unui fin observator al picturii. În dramaturgie, a semnat piese cu puternice influențe simboliste și folclorice, precum „Meșterul” sau „Lupii de foc”.
Opera sa a continuat cu volumele de versuri „Cartea țării” (1934), „Cântece de dragoste și moarte” (1935) și „Focurile primăverii și flăcări de toamnă” (1935), fiind cunoscut pentru faptul că a reușit să elibereze poezia tradiționalistă de rimele facile, aducând un ton modern și o sensibilitate nouă temelor legate de sat, moarte și destin, prin capacitatea sa remarcabilă de a scrie în vers liber despre subiecte „vechi”.
Adrian Maniu s-a stins din viață pe 24 februarie 1968.
