Personalitatea zilei – Mihail Sadoveanu

(5 noiembrie 1880 – 19 octombrie 1961)

Mihail Sadoveanu, numele la naştere fiind Mihail Ursachi, s-a născut la 5 noiembrie 1880, în Pașcani și a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier și academician, unul dintre cei mai importanți scriitori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, cunoscut pentru romanele sale istorice și de aventuri, precum „Baltagul”, „Neamul Șoimăreștilor”, „Frații Jderi” și „Nicoară Potcoavă”.
Fiul avocatului Alexandru Sadoveanu şi al Profirei Ursachi, din cauza faptului că părinții săi nu erau căsătoriți, scriitorul a preluat numele mamei, paternitatea acestuia fiind recunoscută abia în 1891.
A urmat şcoala primară în Vatra Paşcanilor, a absolvit gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni și Liceul Naţional din Iaşi, rămânând un an repetent, însă după moartea mamei sale (1897), a finalizat anii de gimnaziu în fruntea promoției. În 1900 s-a înscris la Facultatea de Drept din Bucureşti, însă fiind atras de literatură, nu a mai frecventat cursurile.
În 1897, a debutat în revista „Dracu” din Bucureşti, publicând schiţa „Domnişoara M. din Fălticeni”, semnând cu pseudonimul Mihai din Paşcani. În 1899 a publicat versuri şi proză în revista „Pagini literare” și o serie de povestiri vânătoreşti în ziarul „Opinia”, din Iaşi.
Din 1900 a început colaborarea cu „Revista literară” și cu „Revista română”, publicând poezii, recenzii și traduceri, semnând sub diferite pseudonime, M. S. Cobuz, C. Prisacaru, C. Săteanu și Ilie Puşcaşu.
După efectuarea stagiului militar, din 1903, Mihail Sadoveanu a început colaborarea cu revista „Sămănătorul” și a publicat nuvelele „Luna”, „Petrea Străinul”, „Necunoscutul”.
În 1904 a publicat volumele „Povestiri”, „Şoimii”, „Dureri înăbuşite” şi „Crâşma lui Moş Precu”, fiind remarcat de Eugen Lovinescu şi Sextil Puşcariu, iar anul 1904 a fost numit de către Nicolae Iorga „Anul Sadoveanu”.
În 1905 a publicat „Povestiri de război” și a început colaborarea cu revistele „Albina”, unde a publicat ciclul de nuvele „Scrisori trimise de un prieten pribeag” și „Luceafărul”, unde a publicat „Moşneagul nostru”, „Semnul de primejdie” şi „Crăişorul”. În 1906, datorită influenței lui Titu Maiorescu, a fost recompensat cu Premiul Academiei Române.
În 1907 a fost numit, de către Spiru Haret, inspector al cercurilor culturale săteşti şi al bibliotecilor populare, în 1909 a fost ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1910 a fost numit director al Teatrului Naţional din Iaşi.
În 1915, Mihail Sadoveanu a publicat primul său roman istoric, „Neamul Șoimăreștilor”, acțiunea acestuia petrecându-se la începutul secolului al XVII-lea, o frescă a principalelor evenimente istorice petrecute în timpul domniei lui Tomșa Vodă, fiind considerat, de către criticii vremii, drept cel mai valoros roman istoric publicat până la acel moment.
După începerea Primului Război Mondial, Mihail Sadoveanu a fost concentrat cu regimentul la Războieni, iar din 1916 a editat, din însărcinarea Marelui Cartier General al Armatei, ziarul de front „România” (1916-1917).
În 1921 a început colaborarea cu revista „Adevărul literar şi artistic”, devenind și membru activ al Academiei Române, în secţiunea literară, al cărei preşedinte a devenit ulterior.
În 1928 a publicat volumul „Hanu-Ancuței”, o colecție de 9 povestiri inspirate din tradițiile și folclorul moldovenesc, având ca temă principală relatările pline de farmec ale călătorilor adunați la han, considerat cea mai strălucită creație lirico-epică a scriitorului.
„Baltagul” (1930), cel mai cunoscut roman al său, o poveste despre dragoste, curaj și justiție în lumea rurală, inspirat de balada populară „Miorița”, prezintă călătoria Vitoriei Lipan în aflarea adevărului și pedepsirea, după o lege nescrisă, a celor doi tovarăși ce i-au jefuit și ucis soțul. Romanul a fost considerat, de unii critici literari, un adevărat roman polițist, bucurându-se de un mare succes, fiind și ecranizat, în 1969, în regia lui Mircea Mureșan.
Trilogia „Fraţii Jderi”, alcătuită din romanele „Ucenicia lui Ionuț„ (1935), „Izvorul Alb „(1936) și „Oamenii Măriei-Sale” (1942), este considerată atât o epopee ce reconstituie atmosfera din epoca de strălucire a domniei lui Ştefan cel Mare, cât și o cronică și un roman de aventură, bucurându-se de un mare succes, find ecranizat în 1974 în regia lui Mircea Drăgan.
Pe lângă activitatea literară, după 1945, Mihail Sadoveanu a avut şi o bogată activitate politică, scrierile sale orientându-se spre ideologia noului regim comunist, iar drept recompensă, a fost desemnat preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, cea mai importantă funcție ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist, bucurându-se de toate privilegiile.
După abdicarea Regelui Mihai, conducerea statului a fost preluată de un prezidiu provizoriu al Republicii Populare Române, din care făcea parte și Mihail Sadoveanu, iar în 1949 a condus delegaţia română la Congresul Mondial al Păcii de la Paris şi a participat la reuniunea Comitetului Mondial al pPartizanilor Păcii de la Roma.
A avut o carieră politică controversată, refuzând, în calitate de președintele al comisiei,
ca sculpturile lui Constantin Brâncuși să rămână statului român.
În 1950, la împlinirea a 70 de ani, Mihail Sadoveanu a fost sărbătorit în mod public, iar articolele publicate cu această ocazie au fost adunate în volumul „Studii şi articole închinate lui Mihail Sadoveanu” (1952).
Considerat unul dintre cei mai mari povestitori ai literaturii române, un maestru al evocării trecutului și al redării atmosferei satului românesc, opera lui Mihail Sadoveanu a influențat generații de scriitori, lăsând o amprentă de neșters în cultura română.
Chiar dacă după 1989 au existat reevaluări critice ale implicării sale politice și a relației sale cu regimul comunist, moștenirea sa literară este esențială, operele sale reflectând dragostea pentru tradițiile și istoria românească, dar și provocările și contradicțiile unei vieți trăite într-o perioadă marcată de mari schimbări politice și sociale.
Mihail Sadoveanu s-a stins din viață la 19 octombrie 1961.