Edgar Allan Poe

Evaluează acest articol!

(19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849)

Edgar Allan Poe, s-a născut la 19 ianuarie 1809 în Boston, Massachusetts, S.U.A. și este un scriitor de nuvele, un poet, romancier, critic și editor american, aparținând curentului romantic, creator al genului de scurte povestiri și renumit pentru cultivarea misterului și a macabrului. A dus o viață boemă, sfârșită tragic, în mizerie, opium și alcool, însă tocmai din acest infern al existenței sale s-au născut cele mai multe dintre creațiile sale, ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci, acesta publicând mai multe volume de versuri, proză, estetică și teorie literară, făcând dovada unei forțe de creație extraordinare. Povestea sa „ Crimele din Rue Morgue”, din 1841, a inițiat povestea polițistă modernă, iar atmosfera din poveștile sale de groază este una de neegalat în ficțiunea americană. „Corbul”, scrisă în 1845, se numără printre cele mai cunoscute poezii din literatura națională americană.

Viața sa.

Edgar a fost fiul actriței de origine engleză Elizabeth Arnold Poe și al lui David Poe Jr., un actor din Baltimore. În 1811, ambii părinți ai lui Edgar au murit, iar el a fost dus în casa lui John Allan, un negustor scoţian de succes care activa în Richmond, Virginia, și a soției sale fără copii, care îl adoptă informal, Edgad, legal, nefiind niciodată fiul adoptiv. Mai târziu, Edgard, a fost dus în Scoția și Anglia, între anii 1815–1820, unde a primit o educație clasică, care a fost continuată la Richmond. Timp de 11 luni, în 1826, a urmat cursurile Universității din Virginia, unde s-a remarcat din punct de vedere academic, dar pentru faptul că nu respecta regurile care interziceau alcoolul, tutunul și din cauza pierderile sale de la jocurile de noroc de la universitate, tutorele său, John Allan, s-a înfuriat atât de tare încât a refuzat să-l lase să mai continue, iar Poe s-a întors la Richmond. Nesimţindu-se în largul sãu în Richmond, mai ales cã iubita sa, Sarah Elmira Royster, se mãritase cu altcineva, Poe, în 1827, pleacă la Boston, unde se înrolează în armată și publică, de asemenea, prima sa colecție de poezii,intitulată ”Tamerlane și alte poezii”. Volumul a trecut neobservat de cititori și recenzenți, iar a doua colecție de poezii, intitulată ”Al Aaraaf, Tamerlan și Poezii minore”, când a apărut în 1829, a primit doar puțin mai multă atenție. În același an, Poe a fost eliberat onorabil din armată, după ce a atins rangul de sergent major de regiment iar ulterior a fost admis la Academia Militară a Statelor Unite la West Point.

Cu toate acestea, deoarece John Allan nici nu i-a oferit fiului său adoptiv fonduri suficiente pentru a se menține ca și cadet dar nici nu și-a dat acordul necesar pentru a demisiona din Academie, Poe a obținut o demitere ignorându-și îndatoririle și încălcând regulamentele. Ulterior, acesta a plecat în New York, unde, în 1831, ”Poeme”, a treia sa colecție de versuri, a fost publicată,. După se reîntoarce în Baltimore, unde a locuit la casa mătușii sale, doamna Maria Clemm și înepe să scrie povești. În 1833,povestirea „Manuscris găsit într-o sticlă” câștigă 50 de dolari la un concurs săptămânal în Baltimore, pentru cea mai bună poveste. Cu toate acestea, Poe încă nu câștiga suficient pentru a trăi independent și nici moartea lui John Allan, din 1834, nu ia oferit vreo moștenire. În anul următor, problemele sale financiare s-au mai atenuat când a acceptat un post de redactor la The Southern Literary Messenger din Richmond, cu el, mutându-se și mătușa și verișoara sa de 12 ani, Virginia, cu care, acesta, s-a căsătorit în 1836. The Southern Literary Messenger a fost prima din multele reviste la care Poe a fost redator, în următorii 10 ani, și prin care a devenit cunoscut ca un om de frunte al literelor, în America. Poe s-a făcut cunoscut nu numai ca un autor de poezie și ficțiune, ci și ca un critic literar al cărui nivel de imaginație și perspicacitate nu fusese până acum abordat în literatura americană.

Poe a fost concediat din slujba sa, ca editor, în Richmond, aparent din cauza consumului de alcool, care urma să fie nenorocirea vieții lui, iar ulterior a plecat la New York. Ca să poată vorbi bine într-o companie mare, avea nevoie de un stimulent, iar un pahar de sherry îl putea ajuta să se descurce. Deși rareori exagera cu consumul de băuturi alcoolice, a fost adesea văzut în public în stare de ebrietate. Acest lucru a dat naștere la presupunerea că Poe era un dependent de droguri și de alcool, însă, conform mărturiei medicale, el suferea de o leziune cerebrală. În 1838, în timp ce se afla în New York City, a publicat o narațiune în proză lungă, ”Narațiunea lui Arthur Gordon Pym”, combinând în aceasta, mult material faptic cu cele mai sălbatice fantezii. În 1839 a devenit coeditor al revistei Burton’s Gentleman’s Magazine din Philadelphia, iar aici, un contract pentru un film lunar l-a stimulat să scrie „William Wilson” și „Caderea Casei Usher”, două povești de groază supranaturale. Acesta din urmă conține un studiu despre un nevrotic despre care se știe acum că a fost un cunoscut lui Poe și nu Poe însuși.

Mai târziu, în 1839, a apărut ” Povestiri ale Grotescului și Arabescului”, datată în anul 1840. În iunie 1840, Poe a demisionează de la Burton’s, însă se întoarce în 1841 pentru a edita succesorul acesteia, Graham’s Lady’s and Gentleman’s Magazine, în care a tipărit „Crimele din Rue Morgue” , recunoscută ca prima poveste polițistă. În 1843, „Cărăbușul de aur” a câștigat un premiu de 100 de dolari de la Philadelphia Dollar Newspaper și care i-a oferit și o mare publicitate. În 1844 s-a întors la New York, unde a scris, pentru Sun, „Farsa cu balonul” și a devenit subeditor al New York Mirror sub N.P. Willis, care i-a devenit un prieten pe viață. În New York Mirror din 29 ianuarie 1845, a apărut, cea mai faimoasă poezie a sa, „Corbul”, care i-a adust imediat faimă națională. Poe a devenit apoi editor al Broadway Journal, un săptămânal de scurtă durată, în care, în 1845, și-a republicat majoritatea nuvelelor. În acest ultim an, scriitoarea Frances Sargent Locke Osgood începe să se țină după Poe. Virginia, soțoa acestuia, nu a obiectat, însă scrierile indiscrete ale lui Frances Sargent Osgood despre dragostea ei literară au provocat un mare scandal. ”Corbul și alte poezii„ și o selecție din ”Tales” au apărut în 1845, iar în 1846, Poe s-a mutat într-o cabană la Fordham , parte a orașului New York, unde, din mai până în octombrie 1846, a scris pentru Godey’s Lady’s Book, ”Literații din New York”, ce erau schițe bârfite despre personalitățile zilei, care au dus la un proces de calomnie.

În timp ce scrierile lui Poe au atras atenția la sfârșitul anilor 1830 și începutul anilor 1840, profiturile din munca sa au rămas slabe el întreținându-se prin editarea revistelor Burton’s Gentleman’s Magazine și Graham’s Magazine în Philadelphia și Broadway Journal în New York City.

Soția lui Poe, Virginia, a murit în ianuarie 1847, de tuberculoză, la vârsta de 24 de ani. În anul următor acesta a mers la Providence, Rhode Island, pentru a o curta pe Sarah Helen Whitman, o poetă. A fost o logodnă scurtă. Poe a avut legături strânse, dar platonice, cu Annie Richmond și cu Sarah Anna Lewis, care l-au ajutat financiar, el compunându-le tuturor tributuri poetice. În 1848 a publicat și prelegerea „Eureka”, o „explicație” transcendentală a universului, care a fost salutată ca o capodoperă de unii critici și ca un nonsens de către alții. În 1849 s-a dus în sud, a avut o desfrânare sălbatică în Philadelphia, însă a ajuns cu bine la Richmond, unde s-a logodit în cele din urmă cu Elmira Royster, până atunci văduvă doamna Shelton, petrecând cu aceasta o vară fericită cu doar una sau două recidive. S-a bucurat de compania prietenilor din copilărie și de o prietenie neromantică cu o tânără poetă, Susan Archer Talley.

Poe, din motive necunoscute, a ajuns la Baltimore la sfârșitul lui septembrie 1849. Pe 3 octombrie 1849, acesta a intrat într-o tavernă din Baltimore, Maryland, în stare proastă și semiconștientă fiind internat într-un spital. Și-a pierdut de mai multe ori cunoștința, halucinând și rostind prostii, iar pe 7 octombrie a murit, deși rămâne incert dacă din cauza băuturii, insuficienței cardiace sau din alte cauze, nerecăpătându-și luciditatea necesară pentru a explica ce s-a întâmplat în ultimele zile ale vieții sale.

Edgar Allan Poe, a fost înmormântat în curtea bisericii prezbiteriane Westminster, din Baltimore.

Moștenirea lui Edgar Allan Poe

Opera lui Poe se datorează atât preocupării romantismului pentru ocult și satanic cât și propriilor sale vise febrile, cărora le-a aplicat o talentul lui rar de a modela țesături plauzibile din materiale impalpabile. Cu un aer de obiectivitate și spontaneitate, operele sale depind îndeaproape de propriile puteri de imaginație și de o tehnică elaborată. Judecata sa ascuțită și sănătoasă de evaluator al literaturii contemporane, idealismul, darul său muzical de poet și arta sa dramatică de povestitor, considerabil apreciată în timpul vieții, i-au asigurat un loc proeminent printre scriitorii cunoscuți universal.

Faptul remarcabil în personajul lui Poe este dualitatea ciudată. Divergența largă a judecăților contemporane asupra omului pare să indice aproape coexistența a două persoane în el, cu cei pe care i-a iubit fiind blând și devotat, iar ceilalți, care au fost punctul culminant al criticilor sale acute, l-au găsit iritabil și egocentric, acuzțndu-l de lipsă de principiu. A fost un dublu al omului care se ridica din coșmaruri îngrozitoare, din viziunea interioară slăbită a crimelor întunecate sau din fanteziile îngrozitoare de cimitir care se profilau în ființa instabilă a lui Poe.

Cea mai bună lucrare a lui Poe se referă la teroare și tristețe, dar în circumstanțe obișnuite, Poe a fost un însoțitor plăcut. A vorbit strălucit, în special despre literatură, și a citit propria sa poezie și a altora cu o voce de o frumusețe desăvârșită. Îi admira pe Shakespeare și pe Alexander Pope, avea simțul umorului, cerându-și scuze unui vizitator pentru că nu a păstrat un corb. Când se ia în considerare mintea lui Poe, dualitatea este și mai izbitoare. Era un idealist și un vizionar, iar dorința lui după ideal era atât a inimii, cât și a imaginației. Sensibilitatea sa față de frumusețea și dulceața femeilor l-a inspirat, scriind cele mai emoționante poeme, „Către Helen”, „Annabel Lee”, „Eulalie”, „Pentru Unul din Paradis”, și imnuri în proză, pline de ton, frumusețe și iubire în „Ligeia” și „Eleonora”. În „Israfel” imaginația sa l-a dus departe de lumea materială într-un tărâm al viselor, această dispoziție Pythiană a fost caracteristică, în special, ultimilor ani ai vieții sale.

În general, în poeme precum „Valea tulburărilor”, „Lenore”, „Corbul”, „Pentru Annie” și „Ulalume” precum și în poveștile sale în proză, modul său familiar de evadare din universul experienței comune a fost prin gânduri ciudate, impulsuri sau temeri. Din aceste stări, Poe a atras efectele uimitoare ale poveștilor sale despre moarte, „Căderea Casei Usher”, „Masca morții roșii”, „Faptele în cazul lui M. Valdemar”, „Îngroparea prematură, ” „Portretul oval”, „Umbra”, poveștile sale despre răutate și crimă („Berenice”, „Pisica neagră”, „William Wilson”, „Impul Perversului”, „Butoiul de Amontillado”, „Inima care-și spune taina”, poveștile sale despre supraviețuirea după dizolvare „Ligeia”, „Morella”, „Metzengerstein” și poveștile sale despre fatalitate, „Atribuirea”, și „Omul mulțimii”. Chiar și atunci când nu își aruncă personajele în ghearele forțelor misterioase sau pe căile necălcate de dincolo, el folosește angoasa morții iminente ca mijloc de a face să tremure nervii, povestea „Hruba și pendulul”, iar invenția sa grotescă se ocupă de cadavre și decădere într-o piesă ciudată cu consecințele morții.

Pe de altă parte, Poe este remarcabil pentru o descriere atentă a detaliilor minuscule, ce se observă în narațiunile lungi și în descrierile care introduc poveștile sau le constituie decorul. Strâns legată de aceasta este puterea lui de raționalizare, el mândrindu-se cu logica sa și manevra cu grijă această realizare reală, astfel încât să impresioneze publicul că deține mai mult decât avea. De aici și posibilele fapte de citire a gândurilor, de dezlegare a problemelor și criptografia pe care le-a atribuit personajelor sale William Legrand și C. Auguste Dupin. Acest lucru i-a sugerat povești analitice, care au dus la crearea poveștii polițiste și ale poveștilor sale științifico-fantastice.

Aceeași dualitate este dovedită și în arta sa. Era capabil să scrie poezie divină sau ciudată, cu un simț suprem al ritmului și al cuvântului sau o proză de o frumusețe somptuoasă și sugestivă, cu aparentul abandon al inspirației convingătoare, putând să scrie o problemă de psihologie morbidă sau contururile unui complot neobosit într-un stil dur și sec. În capodoperele lui Poe, conținutul dublu al temperamentului său, al minții și al artei sale se contopește într-o unitate de ton, structură și mișcare, cu atât mai eficientă, cu cât este compus din diferite elemente.

Ca și critic, Poe, a pus un mare accent pe corectitudinea limbajului și a structurii. El a formulat reguli pentru nuvela, în care a căutat unitățile antice: adică, nuvela ar trebui să relateze o acțiune completă și să aibă loc într-o zi, într-un singur loc. La aceste unități a adăugat și cea a dispoziției sau a efectului, nefiind exagerat în aceste privințe. El a lăudat lucrările mai lungi și, uneori, a considerat alegoriile și moralele admirabile, dacă nu erau prezentate în mod grosolan. Poe a admirat originalitatea, adesea aceasta fiind foarte diferită de a lui, și a fost uneori un critic neașteptat de generos al scriitorilor catalogați drept scriitori mici.

Geniul lui Poe a fost recunoscut repede peste hotare, însă nimeni nu a făcut mai mult pentru a convinge lumea și, pe termen lung, Statele Unite de măreția lui Poe, decât poeții francezi Charles Baudelaire și Stéphane Mallarmé. Într-adevăr, rolul lui Poe, în literatura franceză a fost acela de model de maestru poetic și ghid al criticii, simbolismul francez bazându-se pe „Filosofia compoziției”, eseul scris de Poe, în 1846, împrumutat din imaginația sa și unde și-a folosit propriile exemplele pentru a genera teoria poeziei pure.

Surse:

Poe, Edgar Allan (1980). The Unknown Poe: An Anthology of Fugitive Writings. City Lights Books
www.britannica.com/biography/Edgar-Allan-Poe/Legacy
Site oficial al Societății Edgar Allan Poe din Baltimore: www.eapoe.org/index.htm
historia.ro/sectiune/portret/edgar-allan-poe-maestrul-macabrului-584148.html