Sergiu Celibidache – pianist, compozitor şi dirijor român

(28 iunie 1912 – 14 august 1996)

Sergiu Celibidache a fost un pianist, compozitor şi dirijor român, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai istoriei muzicii universale, personalitate despre care s-a vorbit şi s-a scris cu superlative greu de egalat. Acesta a fost adept al unui stil dirijoral original, fiind fascinat de varietatea tempo-urilor: cu cât pasajul muzical era mai bogat şi mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent.

Sergiu Celibidache a refuzat tot ceea ce restul dirijorilor au adoptat necondiţionat în drumul spre succes, respectiv înregistrările audio, concertele în America, interviurile şi fotografiile din reviste. Acesta susţinea că înregistrările audio alterează spontaneitatea actului creator, că discurile „păstrează tot, numai esenţialul nu“ şi că adevărata experienţă a muzicii se conturează în momentul producerii ei. Doar după ce acesta s-a stins din viață și numai după ce familia și-a dat acordul, EMI Classics și Deutsche Grammophon au putut face disponibile publicului o parte din cele mai faimoase înregistrări live ale marelui artist. Interpretările sale intense, excepţionale, de un fin echilibru și de o trăire interioară puternică l-au făcut pe Celibidache să devină unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului al XX-lea.

Puţine personalităţi române au atins vreodată gradul de complexitate al fostului mare dirijor. Doctor în patru discipline, obsedat de muzică şi de budism, creator de sisteme de interpretare revoluţionare, perfecţionist agresiv, Celibidache rămâne şi astăzi unul dintre cei mai fascinanţi şi controversaţi muzicieni.

Caracterul complicat, dual şi nonconformist al lui Celibidache se observă în înregistrările sale, fiind proclamat de unii, precum muzicologul şi dirijorul Cristoph Schlüren, drept „cel mai mare dirijor al secolui trecut“, iar de alții era detestat, fiind invocată o anumită preţiozitate şi mai ales tempoul ales în anumite concerte, lent, agonizant de lent. De aici putem sublinia că „nonconformist“ definește cel mai bine personalitatea lui Celibidache, întreaga viață a acestuia fiind plasată între poli ai improbabilului. Tătăl său îl vedea conducător, politician iar el a ales muzica.

Dirijorul Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii postromantice, iar simfoniile lui Anton Bruckner sub bagheta sa, alături de interpretările impresioniştilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel, sunt de neuitat. El a schimbat în mod esențial ceea ce înseamnă relația unui dirijor cu orchestra, fiind adversarul neînduplecat al rutinei. Nu accepta să fie pradă rutinei și nu accepta acest lucru nici din partea membrilor orchestrei. Îi punea în situația de a-și reconsidera prestațiile lor anterioare, indiferent de cât de multă experiență ar fi avut.

La numai 33 de ani, Sergiu Celibidache ajungea directorul Orchestrei Filarmonice din Berlin, un record mondial care şi astăzi stă în picioare, colaborarea materializându-se în peste 400 de concerte la Berlin şi în numeroase turnee de succes pe marile scene din alte ţări.

Sergiu Celibidache a dirijat orchestre prestigioase din întreaga lume, printre care se numără: Orchestra Filarmonicii din Berlin, London Philharmonic Orchestra, New York Philharmonic Orchestra, Orchestra Scala din Milano, Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma, Orchestra Radio a RAI, Orchestra Radio din Stuttgart, Capela Regală Copenhaga, Orchestra Simfonică a Radioului din Stockholm, Orchestra Națională ORTF din Paris, Orchestra Filarmonică George Enescu din București, Filarmonica din München, Orchestra de Studenți a Institutului Curtis din Philadelphia, acesta concertând în multe țări și încântând un număr imens de oameni.

La 13 februarie 1990, când Radiodifuziunea română a transmis în direct concertul eveniment susţinut pe scena Ateneului Român de Orchestra Filarmonicii din München, cu Sergiu Celibidache la pupitru, acesta a transmis publicului următorul mesaj: „M-am născut român, am îmbătrânit român şi o să mor român”.

Copilărie

Sergiu Celibidache s-a născut la 28 iunie 1912, în Roman, judeţul Neamţ. Tatăl acestuia, Demostene, de origine greacă, născut în județul Covurlui, astăzi județul Galați, a fost un ofițer de cavalerie, prefect al Iașului și începând cu anul 1922, ajutor de primar al aceluiași oraș. Mama sa, Maria, născută Brăteanu, în Roman, a fost profesoară de chimie.

La șase luni de la nașterea sa, în 1913, familia Celibidache se mută la Iași, în unul dintre cele mai importante orașe culturale ale României. Copilul Celibidache, pâna la vârsta de 4 nu a rostit niciun cuvânt, iar imediat ce a început să vorbească a și început să studieze pianul, profesorii lui rămânând în permanenţă uimiţi, dirijorul povestind după mulți ani că: „Când aveam 4 ani dădeam concerte, aşa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf şi foarte rece. Mulţumeam publicului, deşi nu ştiam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulţumea la sfârşit şi, atunci, o făceam fără să ştiu să cânt la pian, nu cântam, mi se parea doar foarte interesant”.

Irina Paraschiva Celibidache, sora dirijorului, povestea într-un interviu că: „Noi toţi am studiat pianul. Eu am făcut şapte ani, dar n-am avut niciun fel de talent. Sergiu a avut ureche absolută. Apăsam clape la întâmplare, Do bemol, Sol bemol, Re, mai ştiu eu ce, şi îi spuneam alte note, pentru a-l induce în eroare. N-am reuşit niciodată. Le identifica imediat“.

Până în 1930, dirijorul și-a efectuat studiile liceale și muzicale la Seminarul Pedagogic din Iași, demonstrând o inteligenţă ieşită din comun.

Irina Paraschiva Celibidache, sora dirijorului, povestea într-un interviu că fratele acesteia, Sergiu Celibidache era un adevărat mister şi pentru propriii părinţi, iar tatăl său, văzând că fiul nu se prea ocupa acasă cu temele, a decis să-i facă o vizită inopinată directorului şcolii: „Tata era îngrijorat, pentru că nu-l vedea niciodată pe Sergiu făcându-şi temele acasă. Directorul i-a spus aşa: Fiul dumneavoastră este mai mult decât un elev excelent. Este talentat. Păi ştiţi ce făcea? Rezolva toate problemele la tablă, pentru ca şi ceilalţi copii să poată copia răspunsurile. Era foarte bun, mai ales la matematică. Foarte bun“.

Sergiu Celibidache şi-a trăit anii copilăriei în umbra unui tată autoritar, care îl vedea ca pe urmaşul său la conducerea provinciei, alegându-i deja o carieră politică, însă acesta și-a dorit altceva de la viață, alegând muzica. La vârsta de 18 ani, are loc ruptura dintre tatăl sau, Demostene și tânărul Sergiu Celibidache, care voia cu orice preț să devină muzician, acesta părăsind casa părintească pentru totdeauna.

Dirijorul şi jurnalistul muzical Christoph Schlüren povestea într-un interviu că: „Voia muzică, la asta visa. Tânjea să trăiască creativ. Şi asta, desigur, a intrat cumva în conflict cu viziunea tatălui său despre viitorul lui Sergiu. Viziune care este greu de explicat. Cred că-l vedea în fruntea ţării sau aşa ceva. Dincolo de orice glumă, şi-l imagina ocupând funcţii importante în domeniile principale ale vieţii: armată, politică sau economie. Pus în faţa noii sale vocaţii, tatăl i-a spus, în timpul unei vizite a lui Celibidache acasă, la Roman: „Gata, din momentul ăsta, nu mai eşti fiul meu şi locul tău nu mai este în această casă“. Aceasta avea să fie ultima întâlnire dintre Celibidache şi tatăl său.

La Iași, Sergiu Celibidache a studiat matematica, filozofia și muzica, iar după ce s-a despărțit de familie, și-a continuat studiile la București, câștigându-și existența ca pianist corepetitor la o școală de dans.

În anii ’30, Celibidache a urmat pentru un timp cursurile de Matematică și Filosofie la Facultatea de Științe a Universității din București, simultan continuându-și studiile în muzică sub îndrumarea lui Theodor Rogalski, la teorie-solfegiu și pian și a lui Theodor Cosma, la jazz.

Avocatul şi cronicarul muzical Eugen Trancu-Iaşi, povestea despre tânărul Sergiu Celibidache că: „Nu ştiam prea multe despre el. Venise din Iaşi la Bucureşti pentru a studia la Politehnică, însă părea un vântură-lume. L-am invitat la mine, la cină. Când a sosit, s-a aşezat direct la pian, fluturându-şi degetele pe clape. Asculta cu atenţie ceea ce cânta, ochii lui erau mari. Totul suna ca la cea mai bună orchestră, o orchestră cu un genial dirijor, Sergiu Celibidache. Acesta a fost începutul. L-am introdus în cercurile pe care le frecventam şi aşa a ajuns, de exemplu, să antreneze un timp echipa feminină de volei, Iureş Club. Nimeni nu se întreba din ce trăia Sergiu la Bucureşti. Ştiau toţi cât era de încăpăţânat şi toţi ştiau că nu avea ce mânca. Dar el trăia, prefera să cânte jazz prin cluburi sau să danseze pentru a câştiga un ban, dar n-ar fi renunţat niciodată la ideile lui. Aşa a început să prindă viaţă fenomenul Celibidache”.

Sergiu Celibidache a mers pe firul pasiunii sale din tinerețe, în ciuda marilor dificultăți pe care le-a întâmpinat: cearta cu tatăl său, despărțirea destul de rapidă de părinți. Nimic nu a contat mai mult decât pasiunea lui pentru muzică. A trăit în săracie multă vreme, sărăcie materiala accentuată, iar toate acestea le făcea ca să nu abdice de la pasiunea sa pentru muzică.

Berlin

După ce și-a satisfăcut stagiul militar, în 1935, Sergiu Celibidache se mută la Paris pentru a-și continua studiile muzicale. Într-una din zile, ascultă la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen și este într-atât de entuziasmat de ceea ce a auzit încât compune propriul cvartet de coarde și i-l trimite lui Tiessen, care era profesor la Facultatea de Muzică din Berlin. Pentru cineva crescut printre romanţe şi într-o muzică în care linia melodică este esenţială, Celibidache dovedea, prin această primă compoziţie o ruptură totală de tradiţia balcanică, muzica sa fiind gravă, dodecafonică, lipsită de liniaritate, aproape un experiment.

 Tiessen remarcă potențialul muzical deosebit al lui Sergiu Celibidache si îl invită la Berlin. Dirijorul dă curs invitației lui Tiessen, iar în 1936 ajunge în Germania, fiind martor direct al efervescenţei sociale date de venirea la putere a naziştilor, unde străzile capitalei erau pline, se organizau manifestaţii propagandiste aproape în fiecare zi, germanii propovăduiau „rasa superioară“, iar imaginea lui Hitler o depăşise demult pe cea a unui simplu pământean.

Sergiu Celibidache a preferat să se retragă din această lume. Alege studiul continuu, învață în cel mai scurt timp limba germană și se înscrie, în Berlin, la Facultatea de Muzică a Universității Friedrich-Wilhelm, avându-i ca profesori pe Tiessen, la compoziție, Hugo Distler, la contrapunct, Kurt Thomas și Fritz Stein, la teorie, Eduard Spranger și Nicolai Hartmann, la filozofie, Arnold Schering și Georg Schunemann, la muzicologie și Walter Gmeindl, la dirijat, Celibidache începând să urmărească și concertele și repetițiile lui Wilhelm Furtwangler în Berlin. În acelaşi timp, Celibidache audiază și cursurile de psihologie ale lui Eduard Spranger şi pe cele de metafizică ale lui Nicolai Hartmann.

În anul 1939, Sergiu Celibidache se întâlneşte cu preotul budist, germanul Martin Steinke – Dao Jun, care îl introduce în budismul-Zen și de care îl va lega o frumoasă prietenie, care avea să-i influenţeze cariera muzicală.

Sergiu Celibidache a fost nevoit încă de tânăr să se întrețină singur și pentru a-și câștiga existența în Berlin, acesta a lucrat, printre altele, ca pianist corepetitor al unui dansator, pe care îl acompania în turneele sale. Celibidache s-a dedicat în continuare compoziției propriilor lucrări, dar a început și să dirijeze, pentru început, corurile lucrătorilor feroviari și ale controlorilor de tramvai. Celibidache se considera la acel moment întâi de toate, compozitor.

Condițiile de trai în Berlinul celui de-al Doilea Război Mondial au fost deosebit de tensionate pentru Celibidache, care era sărac, nu avea bani aproape deloc, slăbise extrem de mult, făcea slalom printre bombardamente, a trăit cu buruieni culese de pe lângă şinele tramvaielor sau „din vreun măr cules dintr-un pom rătăcit sau adus de vreo prietenă mai înlesnită” și a făcut fața acelor vremuri doar mulțumită ajutorului altruist al cuplului de lucrători de tramvai, de la care primise de ani de zile o cameră, în cartierul Berlin Halensee.

Sergiu Celibidache era considerat, de către statul român, un student cu aptitudini speciale, astfel că nu a fost chemat de la Berlin pentru a lupta în război. Acestuia i s-a permis continuarea studiilor la Berlin pe durata celui de-al doi-lea Război Mondial. Sergiu Celibidache căuta tot felul de subterfugii pentru a nu mai reveni în România, falsificând semnătura tatălui său de pe fişa de înscriere la universitate și susţine şi primele concerte, cu universitatea, organizate mai ales în ţările aliate Germaniei.

Foarte mulți profesorii, din cauza războiului, au fost nevoiți să-și părăsească posturile iar  Sergiu Celibidache le-a predat chiar propriilor colegi diverse discipline.

Primul lui angajament ca dirijor permanent l-a primit în anul 1941 la ansamblul de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde” – „Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”, cu care Celibidache a susținut 7 concerte publice și căruia i-a dedicat și o compoziție de probă. Încă de la început, Celibidache a uluit prin memoria lui extraordinară, el cunoscând toate lucrările dirijate pe dinafară. Acesta a organizat concerte camerale sub bagheta sa cu un ansamblu de studenți ai Facultății de Muzică din Berlin, interpretând, printre altele și Concertele Brandenburgice de Bach. Realizările sale au impresionat încă de timpuriu, iar profesorul său Heinz Tiessen specifica într-un interviu că: „dirijorul său preferat, pe lângă Furtwängler, este Sergiu Celibidache”.

În noiembrie 1944, Sergiu Celibidache devine absolvent, iar soția acestuia, povestea într-un interviu că: „I-a lăsat pe cenzori într-o nedumerire profundă, dându-şi examenul fără să dirijeze după partitură. A absolvit cu magna cum laude la matematică, filosofie şi muzicologie, dar înainte de afişarea rezultatelor nu dormise toată noaptea de emoţie şi de griji. În cele din urmă, verdictul a fost clar: „micul ieşean, fără brânză, fără cârnaţi, ajunsese primul în toate. Singurul dintre candidaţi care îi încuiase pe toţi. Nu mai avuseseră un asemenea elev de 80 de ani, au scris călăii universităţii în diplomele sale. Atunci a ştiut că muzica îi va fi viaţă şi aşa a fost să fie”. Pe diploma de licenţă a fost catalogat drept un „pianist excepţional” căruia i se prevedea o carieră fulminantă ca dirijor, obţinând cele mai bune rezultate din promoţia sa. La finalul anilor de studiu, Celibidache a scris o lucrare de doctorat despre „Elementele formative în tehnica de compoziție a lui Josquin des Pres” – „Formbildende Elemente in der Kompositionstechnik Josquins des Pres”.

Opera din Berlin

Prima apariție semnificativă ca dirijor, de după război, a lui Sergiu Celibidache a fost într-un concert din 11 august 1945 cu Orchestra de Camera din Berlin, când acesta avea doar 33 de ani. La scurt timp după, acesta participă la un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin, pe care îl câștigă cu brio.

După încheierea războiului, Wilhelm Furtwängler, șeful titular al Orchestrei Filarmonicii din Berlin pe care Celibidache îl admira foarte mult, fusese îndepărtat din funcţie și exilat, fiind acuzat de colaborare cu regimul nazist. Furtwängler a preferat să se refugieze în Elveția în timp ce aștepta să fie „denazificat”, iar orice apariție publică a acestuia era interzisă. Leo Borchard, care avea să-l înlocuiască pe Furtwängler, este ucis accidental de o santinelă americană. Astfel, fiind în căutarea unui dirijor deopotrivă competent și fără implicații politice, orchestra îl remarcă pe tânărul Celibidache și îl invită la un prim concert în data de 29 august 1945.

Programul a inclus: Uvertura operei Bărbierul din Sevillia, de Rossini, Concertul de Fagot de Weber op.76 și Simfonia a 9-a de Dvorak. Orchestra Filarmonicii din Berlin a fost convinsă de modul de lucru ambițios al tânărului Celibidache, alegându-l în octombrie 1945 ca noul său director muzical, iar din aceasta colaborare au rezultat 414 concerte atât în Berlin, cât și în turneele intreprinse în toată lumea. Acesta a fost începutul spectaculos al carierei lui Celibidache, acesta impunându-se ca personalitate muzicală de o excepţională exigenţă artistică, nu întotdeauna comod, iar ca stil de dirijare pentru componenţii orchestrei, era chiar aspru, iar cuvintele sale erau clare: „Sunt extrem de sever cu toată lumea. Fiindcă nu fac pace cu elevul. Nu! Pentru moment, sunt duşmanul lui numărul unu.”

Celibidache povestea că dirijorul Wilhelm Furtwängler i-a oferit o învăţătură unică, atât din punct de vedere muzical, cât şi al carierei şi al succesului: „Am învăţat de la el, mai întâi de toate, ce anume să nu fac, am învăţat că a face este cu putinţă şi că era cu neputinţă să îl copiezi. Că succesul nu are nimic local, determinat, dimpotrivă, el este un flux ce apare dacă laşi planta să crească și că  datorită lui a avut marea revelaţie a ceea ce poate însemna muzica”.   

În 1946, în prima stagiune a lui Celibidache cu Orchestra Filarmonicii din Berlin, acesta a dirijat nu mai puțin de 108 concerte. Dirijorul începe să predea la Institutul Internațional de Muzică din Berlin și în același an a avut loc și prima întâlnire cu Wilhelm Furtwängler, în Berlin, cei doi începând să păstreze o corespondență ocazională.

În scrisorile către prietenii din România, Celibidache povestea că nu mai avea viaţă personală și nici timp să se ocupe de vreo relaţie, că: „Opoziţia presei şi a publicului au fost complet învinse. E greu pentru ei să vadă în fruntea Filarmonicii un tânăr şi mai ales un român“. Glumea cu aceștia, povestindu-le că cochetează cu ideea de „a-şi lăsa chelie“, însă nu poate renunţa la „cogeamite de coamă, pe care am scăpat-o de terorile războiului şi care mi-a salvat viaţa la 28 de ani, când am fost rănit la cap şi la mână“. 

În 1948, Sergiu Celibidache conduce pentru prima oară o altă orchestră celebră, respectiv London Philharmonic Orchestra. Tot în acel an a avut loc și primul turneu de după război în Anglia al Orchestrei Filarmonice din Berlin.

În 1948, Celibidache a semnat primul și singurul contract de înregistrări a concertelor sale, cu renumitul producător Walter Legge. Din acel moment, după ce a ascultat sunetul captat, Celibidache nu a mai iubit niciodată înregistrările, preferând caracterul direct al concertelor live. El a considerat că înregistrările împiedicau implicarea ascultătorului în muzică și nu îi puteau oferi decât o reprezentare deformată a realității.

Începând cu anul 1949, talentul lui Celibidache este din ce în ce mai apreciat, fiind dirijor-invitat, dirijând orchestre în Austria, Italia, Franta, dar și în America Centrală și de Sud. În același an, acestuia i se propune postul de dirijor la New York Philharmonic Orchestra, însă Celibidache îl refuză din considerente artistice.

Plecarea de la opera din Berlin

În 1952, la cinci ani după încheierea procesului de „denazificare”, Wilhelm Furtwängler este reabilitat și preia din nou oficial poziția de dirijor șef al Orchestrei Filarmonice din Berlin, iar Sergiu Celibidache rămâne atașat orchestrei, însă tensiunile și neînțelegerile dintre Celibidache si Furtwängler, precum și Orchestra Filarmonică din Berlin, se amplifică.

Deși Celibidache era un susţinător fidel al lui Wilhelm Furtwängler şi întotdeauna îl apăra atunci când fostul director muzical era acuzat de nazism, Furtwängler „era obsedat de ideea că tânărul dirijor va face totul pentru a-l ucide şi a-i lua locul“. Aceasta nu era doar părerea celui nevoit să îşi părăsească orchestra pentru a-şi apăra onoarea, ci și a întregului său anturaj care nu vedea în Celibidache decât „un tânăr plin de ambiţie care urmărea înlăturarea lui Furtwängler – fie prin intrigi, fie prin diverse uneltiri sau poveşti“. 

Deși, cei doi au lucrat la aceeaşi orchestră, tendinţa dirijorului german de a apleca urechea la tot ce se spunea a distrus relaţia dintre ei. Sergiu Celibidache povestea că: „Au fost nişte intrigi de-a dreptul îngrozitoare: i se spunea că îl vorbeam de rău la americani, ceea ce nu era deloc adevărat“. În cele din urmă, Celibidache a rupt lanţul toxicităţilor, dându-şi seama cât de dăunătoare era credulitatea lui Furtwängler și a părăsit Berlinul. 

In 1953, Sergiu Celibidache primește Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică și dirijează ultimul său concert cu Orchestra Scala din Milano, precum și penultimele din cele doar cinci înregistrari ale lui Celibidache, respectiv Concertul de Brahms cu Ida Haendel și London Symphony Orchestra.

În 1954, pentru meritul adus la refacerea Orchestrei Filarmonice din Berlin după război, Segiu Celibidache este onorat cu o decorație specială, respectiv Crucea de Merit a Republicii Federale Germania.

Pe 29 și 30 noiembrie, Celibidache a dirijat ultimul său concert cu Orchestra Filarmonică din Berlin, din acea perioadă, cu lucrări de Ravel, Bartok și Heinz Tiessen. La 30 noiembrie, dirijorul Wilhelm Furtwängler se stinge din viață, iar orchestra respinge candidatura lui Celibidache, și îl alege pe Herbert von Karajan ca noul dirijor șef al Orchestrei Filarmonice din Berlin. Odată cu numirea lui Karajan, Celibidache rămâne fără o funcţie permanentă și acesta părăsește Berlinul. Celibidache a mai condus Filarmonica din Berlin o singură dată, în 1992, în urma intervenția președintelui Republicii Federale Germane. Contrar a ceea ce s-a scris, Celibidache nu a fost niciodată asistentul lui Furtwängler, ci dirijorul asociat al Filarmonicii din Berlin. Această confuzie se datorează lui Karajan, căruia i s-a șters numele de pe lista liderilor titulari, însă, dirijorul Filarmonicii din Berlin, Simon Rattle, a restabilit numele lui Celibidache pe această listă atunci când a ocupat această funcție.

Christoph Schlüren explica într-un interviu că: „Celibidache era dezavuat de Filarmonică, o decizie pe care nu o va accepta niciodată pe deplin. Germania se afla în plină reconstrucţie, şi oamenii aveau nevoie să vadă un german la conducerea uneia dintre cele mai prestigioase filarmonici din lume“. Sergiu Celibidache a rămas până la sfârşitul vieţii într-un conflict deschis cu Karajan, acuzându-l pe acesta că se străduieşte să fie comercial şi că muzica sa nu are niciun fel de profunzime.

Dirijor-invitat

După plecarea din Berlin, cariera lui Celibidache a trecut printr-o perioadă care a durat decenii, în care acesta a lucrat cu orchestre din toata lumea, preferând să aleagă orchestre care îi ofereau libertarea de a își pune în aplicare toate ideile sale și viziunea muzicală în detrimentul rutinei.

În 1955, Celibidache a primit Premiul Uniunii Criticilor Germani și și-a continuat activitatea concertistică, predominant în Italia, unde dirijează la Orchestra Scala din Milano, la Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma și la Orchestra Radio a RAI, dar a dirijat și concerte în calitate de dirijor-colaborator în Israel si Anglia.

În 1957, Sergiu Celibidache s-a întors în Berlin pentru a dirija concertul festiv susținut în onoarea aniversării de 70 de ani a profesorului și mentorului său Heinz Tiessen cu Orchestra Radio din Berlin. În acel concert au fost incluse lucrări de Tiessen precum și a 7-a Simfonie de Beethoven.

În anul 1958, Celibidache a dirijat primele concerte cu Orchestra Radio din Stuttgart, o orchestră care avea să-i rămană deosebit de dragă pe parcursul carierei.

Dirijorul a fost un drumeț neobosit între multe orchestre diferite, iar începând cu anul 1960, acesta colaborează cu Capela Regală Copenhaga, cu care a întreprins în anul 1961, un amplu și apreciat turneu în Germania.

În 1963, Celibidache devine dirijor invitat și director artistic al Orchestrei Simfonice a Radioului din Stockholm, realizând, pe lângă concertele din Stockholm și turnee în Suedia, Danemarca, Germania, Elveția, Spania, Finlanda, Austria, Olanda și Romania.

Sergiu Celibidache a susţinut la pupitrul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Suedeze cinci concerte în România, la Sala Radio, în program figurând şi celebrele Tablouri dintr-o expoziţie de Modest Mussorgski. Aceasta era prima sa revenire în ţară după plecarea de la numai 24 de ani, din 1936, în Germania.

În anul 1966 are loc prima colaborare dintre Sergiu Celibidache și Arturo Benedetti Michelangeli, aceștia interpretând Concertul pentru Pian de Mozart în re minor, KV 466, la Bologna cu orchestra Teatrului din Bologna.

În anul 1970, Celibidache este numit de către Suedia, la Stockholm, Cavaler al Ordinului Vasa și i se acordă de către Danemarca, la Copenhaga, Premiul de muzică Leonie-Sonning.

În 1971, Celibidache dirijează la pupitrul Orchestrei Radio din Stuttgart concertul jubiliar cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondarea acestei orchestre, iar din 1972 până în 1983, după ce devine dirijor permanent și director artistic al Orchestrei Radio din Stuttgart, realizează mai multe turnee prin Germania, Iugoslavia, Spania, Franta și Austria. În tot acest timp, Celibidache a mai preluat și alte invitații dirijorale, în 1973 la Orchestra Națională ORTF în Paris, însă în 1977, în urma unor neînțelegeri, dirijorul renunță la postul de director artistic al Orchestrei Radio din Stuttgart și rămâne atașat orchestrei ca și „dirijor permanent”.

În 1978, Celibidache revine în România, unde dirijează, între 1978 și 1979 mai multe concerte cu Orchestra Filarmonica George Enescu din București.

Sergiu Celibidache, după ce a concertat în România, povestea că: „În ţara asta nu se poate nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găseşte…  Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din Bucureşti turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veţi avea aceeaşi diurnă ca și mine. Nu cu şapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu, caşcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi la unul de două sau chiar una. Nu pentru că sunt eu Celibidache, deşi ar trebui să conteze şi asta, dar, mai ales, pentru că sunt român, ca şi voi.”

Tot în 1978, Celibidache dirijează și Orchestra Simfonică Yomiuri din Tokyo, iar în Europa susține concerte cu London Symphony Orchestra și Orchestra de Stat din Rheinland-Pfalz.

Universitatea Johannes-Gutenberg din Mainz, în 1978, îl numește pe Celibidache profesor onorific, iar acesta începe o lungă activitate pedagogică. Dirijorul considera că „a preda este cea mai nobilă activitate umană”. În Mainz, Celibidache susține pentru prima dată un seminar despre „Fenomenologia muzicii”. Până în 1992, acest seminar era de două ori pe an, accesibil și fără plată pentru toți cei interesați, reușind să atragă o audiență numeroasă atât din țară, cât și din străinătate.

Orchestra din München

Filarmonica din München, dupa moartea lui Rudolf Kempe în 1976, rămâne fără dirijor șef iar aceștia îl contactează pe Celibidache pentru a prelua această funcție. Dirijorul ascultă incognito un concert al acestei orchestrei, iar pe 14 februarie 1979 dirijează primul concert cu Filarmonica din München, după nici 10 repetiții, în program fiind incluse „Flautul Fermecat” de Wolfgang Amadeus Mozart, „Moarte și Transfigurare” de Richard Strauss și „Concertul pentru Orchestră” de Bela Bartok. Concertul a fost un succes formidabil, iar în iunie 1979, Celibidache este numit dirijor șef al orchestrei și totodată director general de muzică al orașului München. Din 1980, Celibidache incepe să susțină și în Munchen cursuri de dirijat.

Odată cu anul 1982, Filarmonica din Munchen susține primul turneu în Germania, urmată și de turnee în străinătate, în Franta, Italia și Spania, respectiv concerte la Săptămânile Festive din Berlin.

Anul 1984, a marcat debutul lui Celibidache în SUA, acesta realizând un curs de orchestră și un concert cu Orchestra de Studenți a Institutului Curtis, din Philadelphia, la Carnegie Hall în New York.

Noiembrie 1985, marchează darea în folosință a noii locații a Filarmonicii din Munchen, Filarmonica Gasteig din Munchen, iar cu această ocazie, Celibidache dirijează și Muzica Funebră „Musikalischen Exequien” a lui Heinrich Schutz.

Orchestra Filarmonicii din München, sub bagheta dirijorului Sergiu Celibidache, devine renumită și cautată atât în Germania cât și peste hotare, Celibidache respectându-și primisiunea,  deși mulți nu-l crezuseră în stare, respectiv să formeze o orchestră de renume mondial. Datorită rezultatelor activitățiilor intense de repetiții și concerte a lui Celibidache, în vremurile de vârf, acesta a susținut în München și în turnee până la 80 de concerte pe stagiune, dirijorul fiind cunoscut pentru exigența sa și repetitiile sale numeroase și intense.

În 1986, la München, Celibidache dirijează două premiere: „Lamento di Orlando” de Gunter Bialas și „Simfonia a 3a” de Harald Genzmer.

În 1987, la împlinirea vârstei de 75 de ani, Celibidache primește Moneda Aurită de Onoare a orașului Munchen, apoi distincţiile Nettuno d’oro, la Bologna şi Acul Aurit de Onoare al oraşului Milano.

În 1988, la München, Celibidache conduce Premiera Simfoniei „Die Lichtung” – „Luminișul” de Peter Michael Hamel, orchestra susținând concerte la Paris, la Festivalul Toamnei în Rouen, la Săptămânile Festive în Berlin, precum și la Festivalul Bruckner in Linz.

Concertul pe care l-a susținut la Moscova cu ocazia vizitei Cancelarului German a rămas un concert de referință în percepția publică, bucurându-se de o apreciere deosebită pentru orchestră și dirijorul său. La fel de important a fost și concertul din 1989, susținut cu ocazia Sărbătorii Naționale a 40 de ani de la înființarea Republicii Federale Germania.

În 1989, Celibidache a susținut primul turneu în SUA și Canada cu orchestra Filarmonicii din München, fiind un succes internațional, sălile fiind pline, iar concertele fiind preaslăvite de public și presă.

La data de 13 februarie 1990, Radiodifuziunea română a transmis în direct concertul eveniment susţinut pe scena Ateneului Român de către Orchestra Filarmonicii din München, cu Sergiu Celibidache la pupitru, acesta fiind un moment de neuitată, deoarece dirijorul spunea cu acea ocazie că: „M-am născut român, am îmbătrânit român şi o să mor român”.

În anul 1992, Celibidache revine pentru scurt timp în țară unde este numit membru de onoare al Academiei Române, în 1993 primește Marele Ordin German de Artă „Maximilian”, în 1994 este numit cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași, iar în 1995 este numit Comandor al Artelor și Literelor de către Guvernul Francez.

Iunie 1996, marchează ultimul concert al celebrului dirijor Sergiu Celibidache la München.

Familia

În anul 1965, Sergiu Celibidache s-a căsătorit cu Ioana Procopie Dumitrescu, o pictoriță pe care o cunoștea încă din copilăria lui petrecută în România, iar pe 19 iunie 1968 s-a născut unicul său fiu, Serge Ioan Celibidache.

Soția dirijorului, povestea într-un interviu că cei doi s-au cunoscut în Argentina: „Aveam 26 de ani. El venise la Buenos Aires, la Teatrul Colon, să deschidă stagiunea pe care urma să o închidă Karajan. Şi m-am dus şi l-am văzut. L-am văzut şi am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai auzisem, nu mai văzusem aşa ceva până atunci. M-am întors acasă şi i-am spus bărbatului meu cu inocenţă, inocenţă crudă, dacă vrei, sau cruzime inocentă: Am întâlnit bărbatul vieţii mele. Şi el s-a uitat la mine şi a crezut că am înnebunit. A doua seară m-am dus în lojă şi i-am cerut lui Sergiu un autograf. A fost un coup de foudre – dragoste la prima vedere. Pentru amândoi. A fost ca o explozie. Gata, s-a terminat pe viaţă. Şi bărbatu-meu, al doilea, spera că mă întorc. După un an, mă întâlneam cu Sergiu în Europa, la Genova. Să mă întorc? Je suis partie pour la vie! – Am plecat definitiv! De atunci am fost nedespărţiţi. Am fost peste tot împreună, în Italia, în Anglia, în Danemarca, în Suedia, în Germania. Peste tot.”

Soția dirijorului povestea că: „Cu Sergiu am râs 45 de ani. Ceea ce este enorm. S-a prăpădit la 84 de ani. Şi spunea: «Dragă, am îmbătrânit şi eu» , dar era ca o floare, «şi femeile tot nebune sunt!». Ştii, îi scriau o mie de scrisori. Nici nu le deschidea. Sergiu era destinul meu. Iubirile de până atunci mă ţinuseră captivă vremelnic. Cu Sergiu am avut revelaţia iubirii eterne. Prin el am întrezărit, ca printr-un vitraliu de muzică, prezenţa lui Dumnezeu”.

Fiul marelui dirijor, care a devenit regizor și scenarist de filme, povestea într-un interviu că: „Majoritatea timpului şi-o dedica lucrului. Pentru mine a fost dificil. Era plecat mai tot timpul. Îmi aduc aminte dimineţile de luni. Îi auzeam paşii, pe scări, înainte să se deschidă uşa camerei mele. Venea să-mi spună la revedere. Aveam impresia că trăiesc într-un coşmar continuu. Nu se oprea niciodată. Îşi dedica cea mai mare parte a timpului muzicii. Nu trăia decât pentru asta. Pentru a călători şi pentru a le transmite şi celorlalţi ştiinţa sa. Asta era motivaţia sa“.

Securitatea

Sergiu Celibidache, plecat din ţară înainte de instaurarea regimului comunist, a devenit un element important pentru Securitate, care, din 1948 de când porniseră pe urmele acestuia, i-au deschis mai multe dosare, dându-i numele de „Kolb“. Din cauza carierei sale excepţionale, dar şi a legăturilor pe care le avea în „cercurile cele mai înalte capitaliste“, Celibidache era un personaj important pemtru Securitate. Într-un document „Strict secret“ al Direcţiei I din cadrul Serviciului de Informaţii Extern – SIE, regimul voia să pună presiune pe el pentru a-l determina să revină în România, unde să îl transforme într-un „artist al ţării“.

Foarte mulţi membri ai familiei Celibidache au fost luaţi în vizor de către Securitate, indiferent dacă trăiau în România sau în străinătate, printre aceștia numărându-se şi vechii lui colegi de şcoală, prieteni şi bunul lui confident Eugen Trancu-Iaşi. Ambii părinţi ai dirijorului, Demostene şi Maria Celibidache, „neimplicaţi politic“, au fost atent urmăriţi de securişti, care au susţinut despre mama acestuia că „priveşte cu ochi de moarte regimul nostru de democraţie populară“. Nici surorile dirijorului, Magdalena Celibidache, Tatiana Maxim, stabilite din 1944 în Venezuela, Paraschiva Irina Macovei, Maria Verduca, precum şi fratele lui vitreg, Neculaie-Radu Celibidache, nu au scăpat de „ochii regimului.“

Punctul principal al dosarelor deschise pe numele dirijorului a rămas cariera artistică a acestuia, în dosare fiind semnalate succesele pe care le aveau concertele lui indiferent de oraş sau de ţară.

Securitatea a eșuat în a-l racola pe Celibidache, iar acest lucru este trecut într-un Referat din 26 decembrie 1959, în care s-a consemnat faptul că: „Din studiul efectuat până în prezent, început în 1951 de Serviciul II, Biroul Germania şi din măsurile luate în vederea creării posibilităţilor de recrutare, nu s-a putut face nimic deoarece «Kolb» nu are domiciliu stabil prin profesia sa de dirijor, cutreieră toată lumea, stând câte 4-5 luni în fiecare ţară, iar prin rudele din ţară nu s-a putut realiza acest lucru, neavând nici una din ele posibilităţi să-l influenţeze să lucreze cu noi“. S-a adăugat și faptul că un alt impediment în vederea recrutării lui Celibidache a fost situaţia financiară bună a dirijorului, astfel că nu s-au putut face presiuni asupra lui din acest punct de vedere. 

Ultimii ani din viață

În ultimii ani ai vieţii, Sergiu Celibidache s-a retras la Paris, apoi într-o mică gospodărie aflată la ţară, în Franţa. Ultimele imagini cu acesta îl prezintă așezat pe un şezlong, hrănindu-şi cei trei câini din rasa Saint Bernard.

În data de 14 august 1996, la vârsta de 84 de ani, Sergiu Celibidache se stinge din viaţă și este înmormântat în micul cimitir al localităţii La Neuville-sur-Essonne, unde se află casa de vacanţă a familiei.

Pe 15 august 1996, la o zi de la decesul dirijorului Sergiu Celibidache, prestigioasa publicaţie americană „The New York Times“, într-un necrolog dedicat acestuia, l-a descris ca fiind „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea“.

Opera sa

În anul 1998, în amintirea marelui dirijor, a fost realizat filmul documentar „Grădina lui Celibidache”, regia, scenariul și producția aparținându-i fiului marelui dirijor, Serge Ioan Celibidache. Zece ani mai târziu, în 2008, a apărut lungmetrajul „Octav“, care descrie povestea unui bătrân întors acasă, o oglindire a dorului pe care tatăl, Sergiu Celibidache, l-a avut mereu pentru țara natală.

În anul 2012, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea dirijorului Sergiu Celibidache, marcată sub egida UNESCO, au fost prilejuite numeroase manifestări dedicate marelui compozitor și dirijor, între care și lansarea de către BNR a monedei numismatice comemorative, precum și lansarea la Biblioteca Academiei Române, a volumelor „Despre fenomenologia muzicii” de Sergiu Celibidache și „Celibidache: Întâlniri cu un om de excepție” de Patrick Lang și Stephane Muller.

Printre multe compoziții, Sergiu Celibidache este autorul a câtorva simfonii, a suitelor „Grădina de buzunar” şi „Haz de necaz” şi a unui mistic Requiem.

Sergiu Celibidache a fost adept al unui stil dirijoral foarte original, acesta fiind fascinat de varietatea tempo-urilor: cu cât pasajul muzical era mai bogat şi mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent.

Sergiu Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri, şi doar după ce acesta a încetat din viață, cu acordul familiei, EMI Classics și Deutsche Grammophon, au putut face disponibile publicului o parte din cele mai faimoase înregistrări live ale marelui artist.

Interpretările sale intense, excepţionale, de un fin echilibru și de o trăire interioară puternică l-au făcut pe Sergiu Celibidache să devină unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului al XX-lea.

Jurnalistul Patrick Lang, povestea în cartea sa că: „Sergiu Celibidache nu se repeta niciodată, de fiecare dată explica altfel, tot timpul atent la detalii. Tocmai în această aparentă improvizaţie controlată stătea autenticitatea şi spontaneitatea sa. Când scria, reformula expresii  de câte 5-10 ori, în limbi diferite, pentru a încerca să ajungă la perfecţiune. Ca să-şi poată explica sistemul şi cerinţele. Însă ceea ce mi se pare fascinant este că nu încerca să treacă cu vederea imperfecţiunile celorlalţi. Ştiţi cum suntem învăţaţi la şcoală, când greşim: «Nu-i nimic, am trecut şi eu prin asta. Nu e mare chestie». Nu, Celibidache îţi scotea defectele în faţă! Te obliga să descoperi curajul de a-ţi înfrunta temerile, de a reacţiona în faţa realităţii“.

Bibliografie:

• Celibidache. Intalniri cu un om de exceptie. Texte reunite de Stéphane Mϋller si Patrick Lang, Editura Spandugino, București, 2012;
• Despre fenomenologia muzicala. Editura Spandugino, București, 2012;
• Sergiu Celibidache privit prin cortina de fier de Ioana Raluca Voicu Arnăuțoiu, Editura Ars Docendi, București, 2012;
• Celibidache, celălalt maestru de Klaus Umbach, traducere Sanda Munteanu, Editura Vivaldi, București, 1998;
• www.fundatia-celibidache.com/biografie;
• www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/muzica-dans-arte/portret-sergiu-celibidache-un-filosof-al-muzicii-universale-id13302.html;
• adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/special-viata-de-film-a-lui-sergiu-celibidache-2180497.html;