Wolfgang Amadeus Mozart

Evaluează acest articol!

(27 ianuarie 1756 – 5 decembrie 1791)

Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut la Salzburg, un oraș care, astăzi, îl are drept emblemă. Acesta fost și va rămâne muzicianul înnăscut, compozitorul perfect, interpretul desăvârșit și pe bună dreptate, supranumit copilul minune al muzicii clasice europene. În călătoriile muzicale făcute de acesta pe bătrânul continent, Mozart a devenit treptat, unul dintre favoriții curților princiare și al cultelor din Italia, Germania, Austria, Elveția, Țările de Jos, Marea Britanie, Belgia, Franța. Mozart a compus opere, oratorii, simfonii, mise, cantate, motete și un recviem, concerte pentru pian, vioară și orchestră, divertismente, serenade, lucrări instrumentale și corale, menuete, cvartete pentru coarde și instrumente de suflat, sonate pentru pian, vioară, triouri pentru vioară, violoncel și pian. Spre deosebire de orice alt compozitor din istoria muzicii, Mozart a scris în toate genurile muzicale ale vremii sale și a excelat în fiecare dintre ele, fiind considerat cel mai universal dintre toți compozitorii iar despre muzica sa, se poate spune că a fost scrisă pentru a se potrivi gusturilor particulare ale publicului.

Primii ani din viață.

Wolfgang Amadeus Mozart (născut Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart) s-a născut la 27 ianuarie 1756 în Salzburg, care pe atunci era capitala unui principat arhiepiscopat ce făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German (devenit după 1804 Imperiul Austriac). Tatăl său, Leopold, provenea dintr-o familie cu o bună reputație, care includea arhitecți și legători de cărți, a fost un talentat violonist din orchestra de la curtea principelui-arhiepiscop de Salzburg și autorul unui faimos manual de vioară, ce a fost publicat în același an în care s-a născut Mozart. Mama sa, Anna Maria Pertl, provenea dintr-o familie de clasă mijlocie, activă în administrația locală. Mozart și sora sa Maria Anna („Nannerl”) au fost singurii dintre cei șapte copii ce au supraviețuit. Mai târziu, în Italia, Mozart și-a luat numele de „Amadeus”,din traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitor de Dumnezeu”).

Încă de mic copil, Mozart își evidențiază geniului său muzical. La vârsta de trei ani, acesta, cânta acorduri la clavecin, la patru ani interpreta piese scurte, iar la vârsta cinci ani, înainte de a ști să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. Leopold, spunea despre Mozart că este „Miracolul care a permis lui Dumnezeu să se nască la Salzburg” acesta fiind conștient de datoria sa față de Dumnezeu, așa cum o vedea el, de a atrage atenția lumii asupra acestui miracol și desigur, de a profita din aceasta. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obţine de la arhiepiscopul Schrattenbach o permisie de trei săptămâni, pentru „a arăta lumii acest miracol”, plecând într-un turneu, ce a durat, în realitate, din 3 săptămâni, 9 ani. Prima apariţie a lui Mozart are loc la München, unde acesta cântă muzică la clavecin în faţa prinţului elector de Bavaria, după care familia acestuia vine la Viena, unde tânărul Mozart va concerta în faţa familiei imperiale. Urmează după un lung turneu european: Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris şi Versailles, un an la Londra,după care se întoarce în Austria, trecând prin Franţa, Elveţia şi Bavaria. Între decembrie 1769 şi martie 1771 începe un lung turneu în Italia, orașele Verona, Milano, Florenţa, Roma şi Napoli fiind principalele staţiuni de concerte. Peste tot publicul a fost fascinat de talentul acestui copil precoce, care, între timp devenit adolescent.

În majoritatea acestor orașe vizitate, Mozart și adesea sora sa, Nannerl. au cântat și improvizat, uneori la curte iar alteori în public sau într-o biserică. Scrisorile lui Leopold către prietenii săi din Salzburg vorbesc despre o admirația universală pe care realizările fiului său au stârnit-o. În Paris, aceștia s-au întâlnit cu mai mulți compozitori germani, iar muzica compusă de Mozart, sonate pentru claviatură și vioară, dedicate unei prințese regale, a fost publicată pentru prima dată. În Londra, s-au întâlnit, cu Johann Christian Bach, fiu cel mai tânăr al lui Johann Sebastian Bach ce era un personaj important în viața muzicală a orașului, iar sub influența sa, Mozart compune primele sale simfonii, din care doar trei au mai supraviețuit. (K 16, K 19 și K 19a – K semnificând locul lucrării în catalogul lui Ludwig von Köchel). Altele două simfonii , K 22 și K 45a, au mai fost compuse, în timpul unei șederi în Haga, pe drumul de întoarcere către Austria.

După puțin mai mult de nouă luni în Salzburg, în septembrie 1767, Mozart pleacă cu familia sa în Viena, unde rămân pentru 15 luni. Aici, Mozart a scris un singspiel german într-un singur act, Bastien und Bastienne, care a redat în mod privat. Speranțe mari au fost legate de perspectiva sa de a avea o operă buffa italiană, ”La finta semplice”, jucată la teatrul de la curte, aceasta fiind redată în anul 1769, în palatul arhiepiscopului din Salzburg, iar în octombrie, Mozart a fost numit maestru de concert – ”Konzertmeister” onorific la curtea din Salzburg.

Turul prin Italia.

Cunoașterea stilului operistic italian era o pre-condiție pentru o carieră internațională de succes ca și compozitor, iar dominația politică austriacă asupra nordului Italiei, l-a favorizat pe Mozart, acesta având ușile larg deschise. Primul turneu a început în data de 13 decembrie 1769, care a durat 15 luni, purtându-l pe Mozart prin principalele centre muzicale, acesta făcând și câte o pauză în orice oraș în care ar fi putut da un concert sau un nobil ar fi vrut să-l audă pe Mozart cântând. După o oprire în Bologna, unde l-a întâlnit pe teoreticianul respectat Giovanni Battista Martini, au continuat călătoria către Florența și apoi către Roma pentru Săptămâna Mare a Paștelui. Acolo, Mozart a auzit Corul Sixtin cântând faimosul Psalm al lui Gregorio Allegri, ce era considerat rezervă exclusivă a corului și pe care Mozart l-a copiat din memorie. După ce a petrecut șase săptămâni în Napoli, la reîntoarcerea în Roma, Mozart a avut parte de o audiență papală cu ocazia căruia a fost numit cavaler al ordinului Pintenului de Aur. Vara a fost petrecută lângă Bologna, unde Mozart a susținut testele pentru admiterea la Accademia Filarmonicii din Bologna, iar la mijlocul lunii octombrie acesta a ajuns în Milano unde a început lucrul la noua operă, intitulată ” Mitridate, regele Pontului „, pe care a trebuit să o rescrie de mai multe ori pentru a satisface interpreții. După o serie de repetiții și premiera de pe 26 decembrie de la Teatrul Regio Ducale, unde Mozart, în mod tradițional, a dirijat primele trei dintre cele 22 reprezentații, opera a fost un succes remarcabil. După o scurtă excursie la Veneția, Mozart și tatăl său se reîntorc în Salzburg.

Planurile pentru noile călătorii ale lui Mozart în Italia erau deja stabilite: o serenadă teatrală comandată pentru o căsătorie regală în octombrie 1771 și pentru o operă, în timpul carnavalului din 1772-1773 din Milano. Mozart a primit și comanda de a scrie un oratoriu pentru Padova, compunând în 1771 ” La Betulia liberata” , a cărei înregistrare a unei reprezentații, lipsește.

A doua vizită în Italia, a lui Mozart, are loc între august și decembrie 1771, și începe cu premiera operei sale ”Ascanio in Alba”, care a eclipsat complet opera ”Ruggiero” de Johann Adolph Hasse care era cel mai respectat compozitor de operă seria din acea vreme. Întors în Salzburg, Mozart are parte de cea mai productivă perioadă: scrie opt simfonii, patru divertimento, mai multe lucrări sacre substanțiale si o serenadă alegorică, ”Il sogno di Scipione”.

Ultima sa calatorie in Italia a durat din octombrie 1772 pana in martie 1773. Noua lui operă, ”Lucio Silla”, ce a avut premiera pe 26 decembrie 1772, s-a dovedit a fi un și mai de succes decât opera ”Mitridate”, având 26 de reprezentații. După opera ”Lucio Silla”, a urmat un motet solo, intitulat ”Exsultate, jubilate” (K 165), scrisă pentru solistul principal, castratul si compozitorul Venanzio Rauzzini, care este o piesă plină de farmec, în trei părți, care se termină intr-un „Alleluia” măreț.

Muzica instrumentală compusă de către Mozart în perioada călătoriilor din Italia include mai multe simfonii, dintre care, unele sunt făcute in stilul italian, cum ar fi operele K 95 și K 97 iar altele sunt notabile prin formă, orchestrație și dimensiuni, cum ar fi K 130, K 132 si K 134. De asemenea, Mozart a mai compus și sase cvartete de coarde (K 155-160) si trei opere divertimento (K 136-138), toate într-o atmosferă vie și extrovertită.

Mannheim și Paris.

La întoarcerea în Salzburg, Mozart este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, contele Colloredo, fiind remunerat cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcţie rămâne timp de şase ani, deşi relaţiile cu noul arhiepiscop, nefiind dintre cele mai bune, acesta tratându-l pe Mozart ca un servitor şi interzicându-i să părăsească oraşul Salzburg. Nemaiputând suporta umilinţele și conștientinzând că o curte provincială nu era un loc potrivit pentru un geniu de talia lui Mozart, acesta îşi dă demisia în 1777 şi pleacă, însoţit de mama sa, la München, unde solicită un angajament la curtea prinţului elector Maximilian III, care refuză politicos să-i ofere lui Mozart un post. Dezamăgit, Mozart și mama sa pleacă la Augsburg, unde rămân la rudele lor pentru câteva luni. La sfarsitul lui octombrie, ajung la Mannheim, la curtea Electorului Palatin, care era una dintre cele mai renumite si progresiste din Europa din punct de vedere muzical. Mozart a rămâne acolo pentru o perioadă mai mare de patru luni, însă își dă seama repede că nu este nici o poziție disponibilă pentru el, la curtea Electorului Palatin. În perioada cât a stat în Mannheim, a devenit prieten cu muzicienii din Mannheim, a acceptat și îndeplinit parțial o comandă pentru muzică pentru flaut de la un chirurg german și a compus mai multe sonate pentru pian, unele cu vioara. Tot aici s-a îndragostit de Aloysia Weber, o soprană, care era a doua dintre cele patru fiice ale unui copist de muzica.

Mozart, dorind să se întoarcă în Italia, unde a fost apreciat, i-a prezentat tatalui sau un plan de a călatori in Italia împreună cu familia Weber. Răspunsul primit din partea tatălui său, a fost unul furios, spunându-i că trebuie să meargă la Paris, pentru a-și găsi un loc printre oamenii importanță. Astfel, la sfârșitul lui martie 1778, Mozart împreună cu mama sa, ajung în Paris, unde hotărăşte să-şi încerce soarta, deoarece în timpul turneului din 1763 – avusese mult succes. Publicul parisian nu-şi mai amintea însă de copilul minune de atunci şi Mozart se loveşte de multe greutăţi. Cea mai importantă realizare, în Paris, a fost crearea simfoniei (K 297) compusă pentru Concertul Spirituel, care era o lucrare genială, în Re major, în care a întrunit gustul publicului si al muzicienilor parizieni pentru afișarea orchestrală și fără sacrificarea integritatii.

La data premierei simfoniei, pe 18 iunie, mama lui Mozart era grav bolnavă, aceasta încetând din viață la data de 3 iulie. Mozart gestionează această situație cu considerație, în primă faza scriindu-i tatălui său despre boala gravă a mamei sale, apoi cerându-i unui prieten, abate din Salzburg, să-i dea vestea tatălui său. După acet eveniment nefericit, Mozart merge să stea, la prietenul său german, Friedrich Melchior, Baronul von Grimm. Starea morală a lui Mozart se ameliorează cu greu, compoziţiile sale încep să fie apreciate la curtile domnești, însă Baronul von Grimm, îi scrie lui Leopold despre faptul că șansele fiului, în Paris, sunt pesimiste. Leopold începe să caute și negociază pentru Mozart, un post mai bun în Salzburg, unde acesta ar fi fost organist la curte în loc de violonist, deși înca nominal era Konzertmeister. Chemat acasă, fără tragere de inimă, Mozart se supune deciziei tatălui său, însă pe drum se oprește la Mannheim și la Munchen, unde majoritatea muzicienilor s-au mutat și unde a fost primit cu răceală de Aloysia Weber, soprana de care s-a îndrăgostit. Mozart ajunge în Salzburg la mijlocul lui ianuarie 1780.

Salzburg și München

Mozart începe repede munca în Salzburg, deoarece cunoștea deja capacitățile unora dintre cântăreți. Muzica dramatică îl atragea cel mai mult pe acesta. Recent scrisese muzică de scenă pentru o piesă la teatrul Tobias Philipp von Gebler iar în perioada 1779-1780 compune o mare parte dintr-un singspiel, cunoscut sub numele de ”Zaide”, fără a avea însă șanse sigure de reprezentație. În vara anului 1780, Mozart este încântat de primirea unei comenzi pentru a compune o operă italiană serioasă pentru Munchen. Subiectul trebuia să fie Idomeneus, un rege cretan, iar libretistul era clericul local Giambattista Varesco, care trebuia să urmeze un text francez din 1712. Cu aproximativ 10 săptămâni înainte de data stabilită pentru premieră, Mozart merge la München, iar în acest timp corespondează cu tatăl său Leopold, care a rămas acasă, în Salzburg, până aproape de data premierei. Problemele pe care cei doi le dezbăteau se refereau la entuziasmul cu care cântăreții primeau muizca lui Mozart, rectificările pe care le aducea operei, modificările aduse operei pentru ca aceasta să fie mai naturală și plauzibilă și poziționarea în operă a muzicii și acțiunii conform nevoilor și limitărilor cântăreților.

În opera ”Idomeneo, rè di Creta” (KV 366), Mozart înfățișează o emoție serioasă și eroică, de cu o bogăție inconparabilă cu opere ale sale. Deși a fost influențat de Christoph Gluck si de Niccolò Piccinni, ”Idomeneo, rè di Creta” , nu este o „operă de reformă”: aceasta include recitative simple si cântece de bravură, însă întotdeauna cu un scop dramatic și, deși textura este mai continuă decât in operele anterioare ale lui Mozart, planul său, datorita sursei sale franceze, este în esență tradițional. Opera ”Idomeneo, rè di Creta” , a fost pusă pe scenă pe 29 ianuarie 1781, la câteva zile după ce Mozart a împlinit vârsta de 25 de ani, și a avut succesul cuvenit. Mozart și tatăl său, Leopold, erau încă în München, când, pe 12 martie, acesta a fost chemat să se alăture suitei arhiepiscopale la Viena, unde se celebra urcarea lui Iosif al II-lea.

Viena: primii ani.

În 1781, Mozart decide să lase orașul Salzburg în urmă, și plece la Viena, capitala imperiului și care, în acea epocă, era capitala mondială a muzicii clasice. El decide să trăiască cu vechii săi prieteni, familia Weber, deși Aloysia, soprana d care era îndrăgostit, era căsătorită cu un actor și pictor de curte. În Viena, deși dornic de o numire la curte, își propune să-și câștige traiul prin predarea către câțiva elevi, să scrie muzică pentru a fi publicată și să cânte în concerte, care în Viena erau mai dese în casele nobililor decât în public. În vara lui 1781, au început să circule zvonurile, cum că Mozart se gândește să se căsătorească cu a treia fiică a familiei Weber, Constanze. Deși în primă fază el a negat aceste zvonuri, în decembrie, Mozart cere binecuvântarea tatălui său pentru o căsătorie cu Constanze, de care acesta se îndrăgostise acum. În 4 august 1782 se căsătoreşte cu Constanze Weber.

Din punct de vedere muzical, preocuparea principală a lui Mozart, la începutul anului 1782, a fost opera,”Die Entführung aus dem Serail„ – ” Răpirea din serai”. Opera, după diverse întârzieri, a ajuns pe scena Burgtheater (Teatrul Curții Imperiale) pe 16 iulie. Din momentul în care opera ” Răpirea din serai” a fost pună în scenă, aceasta a fost un succes imediat și continuu. Mozart a fost felicitat de însuşi împăratul Iosif al II-lea prin cuvintele: ”o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre”. Opera a fost rapid adoptată de companiile ce călătoreau și cele provincie, reputația lui Mozart crescând în jurul țărilor vorbitoare de germană. El s-a plâns, totuși, că nu a făcut destul bani din opera ” Răpirea din serai”, și a început să-și consacre mai mult timp și energie și în alte direcții. Mai târziu în acel an, Mozart începe să lucreze la o serie de trei concerte pentru pian și o serie de șase cvartete de coarde, acestea din urmă fiind inspirate de revoluționarul ”Opus 33„ al lui Haydn. Mozart a început și lucrul la o misă în do minor, pe care a făgăduit să o scrie la căsătoria sa, dar își reînnoiește promisiunea pentru momentul când soția sa a supraviețuit unui nașteri dificile, însă din care au fost finalizate doar primele două secțiuni, „Kyrie” și „Gloria”. Printre influențele asupra acestei muzici, în afară de tradiția ecclesiastică austriacă, a fost aceea a muzicii baroce (Bach, Handel) cu care Mozart s-a familiarizat, probabil pentru prima dată, la casa patronului său, Baronul Gottfried van Swieten, care era un colecționar de muzică și anticar. Influența baroc este vizibilă mai ales în texturile simple și liniile austere ale unor numere solo, deși altele sunt în mod clar în maniera decorativă, influiență rococo târzie din sudul Germaniei. Mozart și soția sa au vizitat Salzburgul în vara și toamna lui 1783, iar pe drumul de întoarcere către Viena, Mozart a făcut o oprire la Linz, unde, în grabă a scris simfonia cunoscută sub numele aceluiaș oraș, ”Linz” – K 425, pentru un concert pe care l-a dat acolo.

Viena – perioada productivă.

Între anii 1782 și 1783, Mozart a scris trei concerte pentru pian (K 413-415), ce au fost publicate în 1785, ce conțineau părți pentru coarde și opțional pentru instrumente de suflat, descrise ca „un mijloc fericit între ceea ce este prea ușor și prea greu”. Alte șase au mai urmat în 1784, trei în în 1785 și 1786 și unul în 1788 și 1791. Cu grupul din 1784, Mozart a stabilit un nou nivel de scriere a concertelor pentru pian, acestea fiind în același timp simfonice, bogate din punct de vedere melodic, ingenioase din punct de vedere orchestral și îmbină eficient elementul virtuos în textura muzicală și formală a lucrării. Mult material melodic este atribuit instrumentelor de suflat și este dezvoltat un stil melodic unic care se pretează la modele de dialog și interacțiune instrumentală. După ce a compus, în 1784 cele șase concerte pentru pian, K 449, 450, 451, 453, 456 și 459, care încep toate cu teme prezentate mai întâi de orchestră și preluate mai târziu de pian, Mozart a făcut trecerea la concertele K 466, 467 și 482, compuse în 1785, pentru a face din solo la pian o reinterpretare a temei de deschidere.

Aceste concerte devin din ce in ce mai individuale in caracter – una este o lucrare tempestuoasa si romantica in Re minor, urmatoarea este un concert cu argumente strânse in Do major cu o miscare lentă, remarcabila prin frumusetea sa tulbure, iar a treia, în Mi bemol major, este remarcabilă prin ritmurile sale militare și culorile instrumentelor cu suflat. Cu grupul compus în 1786, începe prin compunerea operei K 488, rafinată dar cu liric conservator, urmată de două concerte cu un nou nivel de unitate și mareție simfonica, cel in Do minor, K 491, folosind cea mai mare orchestră pe care Mozart a solicitat-o până atunci în sala de concert, si cel imperios, în Do major, K 503. Cele doua concerte finale, K 537 si 595, nu aduc nicio noutate.

În această perioadă, Mozart a contribuit semnificativ şi în domeniile muzicii de cameră şi muzicii pentru pian, compunând în 1784 o sonată pentru pian, K 457, şi o sonata pentru pian şi vioară, K 454. El a scris, într-un stil apropiat de cel al concertelor, un quintet pentru pian şi instrumente cu suflat, K 452, pe care l-a considerat cel mai bun lucru realizat până în acel moment . A fost auzit pentru prima dată la un concert în casa elevei sale Barbara Ployer, pentru care, concertele K 449 şi K 453, din 1784, au fost scrise. Cele şase sonate pentru coarde la care s-a apucat în 1782 au fost terminate în primele zile ale anului 1785 şi publicate mai târziu în acel an, fiind dedicate lui Joseph Haydn, un compozitor austriac, care acum era prieten cu Mozart. În 1785, Haydn îi spus lui Leopold Mozart, într-o vizită la fiul său în Viena: „Fiul dumneavoastră este cel mai mare compozitor cunoscut mie personal sau prin nume; are gust şi, mai important, cea mai mare cunoaştere a compoziţiei”. În timpul vizitei lui Leopold, Mozart a interpretat concertul său în re minor, K 466, care este marcat de o parte de pian deosebit de voită, care rezistă conformității mai insistent decât în orice alt concert al lui Mozart. Nu e de mirare că Mozart se întoarce în re minor pentru a-l așeza pe cel mai intransigent erou de operă al său – Don Giovanni – și că acest concert ar fi fost preferatul lui Beethoven dintre concertele lui Mozart.

Figaro – Don Giovani

Deși era un pianist și compozitor de succes, Mozart a avut probleme financiare serioase, care s-au înrăutățit cand vienezii capricioși și-au găsit alți favoriți. Venitul lui Mozart dintre anii 1786-1791, a fost mai mare decât al majorității muzicienilor, însă mult sub acela al clasei sociale cu care a vrut sa se asocieze. Succesul la opera curții era esential, mai ales că Joseph al II-lea revenise la opera italiană iar din 1783, Mozart căuta librete potrivite. S-a întâlnit cu Lorenzo Da Ponte, un abate italian-aventurier, de origine evreiască, poet talentat și libretist la teatrul curții. La sugestia lui Mozart, Da Ponte a scris libretul ”Le nozze di Figaro” – ”Nunta lui Figaro”, care era bazat pe o comedie revoluționară ”Le Mariage de Figaro” a lui Beaumarchais, dar cu majoritatea înțepăturilor politice eliminate. Cu toate acestea, muzica din Figaro clarifică distincțiile sociale. Poate cea mai importantă realizare a lui „Figaro” constă în ansamblurile sale, cu legătura lor strânsă între muzică și sensul dramatic. De exemplu, Duetul din Actul 3, are o reprezentare realistă a dictării cu redarea înapoi ca o recapitulare condensată. Finalul actului, arată o organizare simfonică amplă, cu fiecare secțiune lucrată ca un ansamblu. De exemplu, în secțiunea în Si bemol din finalul Actului 2, tensiunea examinării Contezei asupra lui Figaro este paralelă în schema tonală, cu întoarcerea la tonic numai atunci când întrebarea finală este rezolvată: o conjuncție uimitoare de muzică și dramă. Aceste caracteristici, împreună cu comentariul elaborat asupra caracterului și acțiunii care este încarnat în scrierea orchestrală, adaugă adâncime situațiilor, seriozitate în rezolvarea lor și fac ca lucrarea să se distingă de generalitatea operelor buffe italiene.

Opera ”Le nozze di Figaro”, a ajuns pe scenă la 1 mai 1786 și a fost bine primită. Au avut loc nouă reprezentații în 1786 și încă 26 de reprezentații, când a fost reluată între anii 1789 – 1790. Opera a fost un succes, dar unul modest comparativ cu anumite opere ale lui Martín y Soler și Giovanni Paisiello. Opera a avut, totuși, un mare succes în Praga și la sfârșitul anului Mozart a fost invitat să meargă în capitala boemă. În ianuarie 1787, merge la Praga, unde compune o nouă simfonie, K 504, o lucrare solicitantă care reflectă admirația sa pentru capacitățile muzicienilor din acel oraș. După ce a acceptat o nouă comandă operistică pentru Praga, a revenit la Viena în februarie 1787.

În aprilie 1787, Mozart aflaă că tatăl său era grav bolnav. Acesta îi scrie o scrisoare de consolare care susținea o viziune asupra morții, bazată pe învățăturile masoneriei, însă în mai 1787, Leopold Mozart a murit.

Muzica lui Mozart din această perioadă include cele două quintete cu coarde K 515-516, considerate de mulți drept opere sale supreme de cameră. Era clar că această gen, cu oportunitățile sale de rafinament sonor și simetrie, îi atrăgeau atenția. Quintetul în Do Major, K 515, este cel mai amplu și mai dezvoltat dintre toate lucrările sale de camera, în timp ce cel în Sol minor, K 516, a fost întotdeauna recunoscut pentru profunzimea sentimentului, pe care, în circumstanțe, este tentant să o considerăm elegiacă. Din această perioadă provin mai multe lieder-uri scurte dar atractive și trei lucrări instrumentale notabile: ”Musikalischer Spass” – ”Glumă muzicală”, o parodie amuzantă a muzicii proaste, într-un mod care i-ar fi plăcut lui Leopold, ”Eine kleine Nachtmusik”, serenadă uluitoare și iubită, probabil destinată coardelor solistice și scrisă pentru un scop care rămâne necunoscut și o sonată pentru pian și vioară bună, K 526.

Activitatea principală a lui Mozart, în 1787 a fost compunerea operei „Don Giovanni”, comandată pentru o producție în Praga. Aceasta a fost prezentată la 29 octombrie și a fost bine primită. „Don Giovanni” a fost a doua operă a lui Mozart bazată pe un libret de Da Ponte, care a folosit ca model un libret de Giovanni Bertati, stabilit de Giuseppe Gazzaniga pentru Veneția mai devreme în 1787. Da Ponte a rescris libretul, inserând noi episoade în originalul de un act, explicând astfel anumite caracteristici structurale. Diferența în abordarea lui Mozart față de operă, se vede în perioadele extinse ale partiturii, cu numere set-piece care se prelungesc unele în altele.

Ca şi în Figaro, cele două finale de act din nou sunt remarcabile: primul pentru cele trei formaţii de pe scenă care cântă dansuri pentru diferite segmente sociale – o compatibilitate socială sugerată care este distrusă de încercarea Don-ului de a o viola pe ţăranca Zerlina – al doilea pentru scena cinei în care statuia comendatore-ului îl condamnă pe Giovanni, cu tromboane pentru a sugera supranaturalul și cu ritmuri punctate hieratice, cromatism extrem și armonie sălbatică, în timp ce Giovanni este depășit. Dar rămâne o operă comică, aşa cum este clar prin figura lui Leporello, care de sub o masă oferă observaţii amuzante sau glumețe ale omului obişnuit iar la final personajele supravieţuitoare trag o morală într-un sextet vesel care a părut deranjant mai târziu sensibilităţilor mai dispuse să se identifice cu rebelul Giovanni decât cu restaurarea ordinii sociale pe care sextetul o celebra. Caracterul „demonic” al operei a făcut să exercite o fascinaţie specială pentru public, şi a dus la o literatură critică, interpretativă şi uneori pur fantezistă în mare măsură.

Ultima călătorie a lui Mozart.

La întoarcerea sa din Praga în mijlocul lunii noiembrie 1787, Mozart reușeșete să fie numit într-un post la o curte, ca Kammermusicus, în locul lui Gluck, care murise. A fost în mare parte un post fără prea multe obligații, singura cerință fiind să furnizeze muzică de dans pentru balurile de curte, ceea ce a și făcut în repeptate rânduri, cu o anumită distincție, în anii care au urmat. Salariul de 800 de guldeni pare să nu fi ușurat problemele financiare cronice ale familiei Mozart, însă datoriile lor nu au fost niciodată mari și au reușit întotdeauna să angajeze servitori și să posede un car cu cai. Grijile lor erau mai degrabă legate de modul în care puteau să trăiască așa cum și-ar fi dorit, decât de faptul că ar fi putut să moară de foame. În vara anului 1788, Mozart trece printr-o depresie profundă, însă reușește să lucreze la o serie de trei simfonii, în La bemol Major, K 543, în Sol minor, K 550, și în Do Major ,”Jupite” – K 551, de obicei numite 39, 40 și 41. Aceste opere, împreună cu lucrarea scrisă pentru Praga K 504 – ” Simfonia Pragheză”, reprezintă rezultatul final al producției sale orchestrale. Lucrarea din Praga a fost un apogeu pentru seria sa lungă de piese orchestrale strălucitoare în Re Major, dar forma sa bine lucrată, chiar motivică, îi adaugă o putere și o unitate nouă, adăugând o forță particulară tonului său adesea întunecat. Lucrarea în La bemol Major, cu clarinete și cu temperament mai liric, face mai puține abateri, cu excepția intensității mișcării sale lente, unde Mozart a folosit o nouă paletă de culori orchestrale, mai închise, și inteligența epigramatică a finalului său.

În lucrarea în Sol minor, tonul pasiunii și poate al patosului, în cifrele sale constante în scădere, este și mai pronunțat. ”Jupiter” a rezumat seria simfoniilor în do major, cu atmosfera lor de fast militar și ceremonie, dar le-a depășit cu mult prin asimilarea stilului operei buffa, profunzimea expresiei și bogăția lucrărilor, în special în final, unde sunt încorporate procedee fugare și se încheie cu o mare apoteoză în contrapunct fugal cu cinci voci.

În vara anului 1789, Mozart a acceptat o invitație de a călători la Berlin cu Prințul Karl Lichnowsky, făcând o oprire la Praga, la Dresda, unde a cântat la curte, și la Leipzig, unde a improvizat la orgă în biserica Thomaskirche. La curtea Prusacă a fost invitat să compună sonate pentru pian, pentru prințesă și cvartete cu un rol important pentru violoncel pentru regele Friedrich Wilhelm II. De fapt, Mozart a scris trei cvartete, în care a permis instrumentelor individuale, inclusiv violoncelul regal, să aibă un rol important, și există o sonată, K 576, care este ultima lui sonată compusă, ce ar fi putut fi destinată prințesei prusace, dar care nu a fost trimisă acesteia, deoarece nu a fost plătit pentru ea.

Ulterior, Mozart s-a concentrat asupra finalizării următoarei sale comenzi de operă, a treia dintre operele sale cu Da Ponte, ”Così fan tutte”, care a ajuns pe scenă în 26 ianuarie 1790. Punerea în scenă a acestei opere a fost întreruptă după cinci reprezentații când teatrele s-au închis din cauza morții lui Joseph II, dar alte cinci reprezentații au avut loc în vară. Această operă, ”Così fan tutte”, este cea mai subtilă, mai coerentă și mai simetrică dintre cele trei și a fost multă vreme blamată din cauza subiectului său, frivolitatea feminină. Însă, lecturând mai atentă, mai ales în lumina texturii emoționale a muzicii, care câștigă complexitate pe măsură ce povestea progresează, se observă că nu este o piesă ușoară, ci un eseu profund asupra sentimentelor umane și a recunoașterii mature. Caracteristicile muzicii din „Così fan tutte”, seninătatea, reținerea, echilibrul și ironia, pot fi observate ca indicatori ai stilului târziu al lui Mozart, care s-a dezvoltat din 1787 și poate fi legat și de dezvoltarea personală și circumstanțele vieții sale, inclusiv asocierile sale masonice, situația profesională, financiară și căsnicia sa.

Anul 1790 a fost dificil și neproductiv pentru Mozart. În afara de „Così fan tutte”, Mozart a finalizat două din „Cvartetele prusace”, a aranjat lucrări de Handel pentru performanța la casa van și a scris prima dintre piesele sale de tip fantezie, în fa minor, K 594, într-o varietate de forme de preludiu și fugă, pentru o orgă mecanică. În toamnă, nerăbdător să fie remarcat în cercurile curții, a mers la Frankfurt pentru încoronarea imperială a lui Leopold al II-lea, dar mai degrabă ca individ decât ca muzician de curte. Concertul său, care a inclus două concerte pentru pian și, posibil, una dintre noile simfonii, a fost prost programat, slab frecventat și a fost un eșec financiar. Îngrijorările sale legate de bani au fost o temă recurentă în scrisorile lui trimise acasă.

Ultimul an al lui Wolfgang Amadeus Mozart

Anul 1791 promitea a fi un mai bun, muzica începând din nou să fie apreciată. Mozart, pentru un concert în martie, finalizează un concert pentru pian, K 595, început cu ani în urmă, compune numeroase dansuri pentru elegantul bal Grosser Redoutensaal și a scris două noi quintete pentru coarde, cel în Re, K 593, fiind o operă de un deosebită rafinament și subtilitate.

Un vechi prieten al lui Mozart, Emanuel Schikaneder, înființase în 1789 o companie pentru a interpreta cântece într-un teatru suburban, iar în 1791 îl angajează pe Mozart să compună o partitură pentru ”Die Zauberflöte” – ”Flautul fermecat”, Mozart lucrând la această operă în timpul primăverii și începutul verii. Apoi a primit un alt comision, predată anonim, pentru un recviem, care să fie compus în condiții secrete. În iulie, a fost invitat să scrie opera ce va fi susținută în timpul festivităților de încoronare a lui Leopold al II-lea, programate în septembrie. Constanze, soția lui Mozart, a fost plecată la Baden în timpul verii și toamnei, în iulie 1791 a dat naștere celui de-al șaselea copil al lor, unul dintre cei doi care au supraviețuit, Carl Thomas, 1784–1858 și Franz Xaver Wolfgang, 1791–1844, care a fost compozitor și pianist.

Presiunea muncii a fost atât de mare încât l-a luat cu el la Praga, împreună cu Constanze, pe elevul său Franz Xaver Süssmayr, care aproape sigur a compus recitativele simple pentru noua operă. Lucrarea în sine, după un vechi libret de Pietro Metastasio, condensat și completat de poetul curții din Dresda Caterino Mazzolà, a fost mult timp respinsă, ca fiind un produs al grabei și al unui comision întreprins fără voie dar, de fapt, partitura de rezervă, arii scurte și stilul în general restrâns sunt mai bine înțelese în ceea ce privește reacția lui Mozart la gândirea neoclasică a vremii și preferințele cunoscute ale lui Leopold al II-lea. Opera a fost primită indiferent de curte, dar a cucerit rapid publicul din Praga și a devenit una dintre cele mai admirate lucrări ale lui Mozart în deceniile următoare.

Mozart s-a întors la Viena la mijlocul lui septembrie și finalizează concertul său pentru clarinet până în 29 septembrie, iar a doua zi are loc premiera operei ”Die Zauberflöte” – ”Flautul fermecat”. Din nou, reacțiile inițiale au fost precaute, dar curând operă a devenit cea mai iubită dintre toate lucrările lui Mozart pentru scenă. Schikaneder și-a preluat intriga dintr-o colecție de basme de Christoph Martin Wieland, dar s-a bazat și pe alte surse literare și pe gândirea actuală despre francmasonerie, toate privite în contextul teatrului popular vienez. Din punct de vedere muzical, se distinge de cântecele contemporane, nu doar prin calitatea muzicii sale, ci și prin ideile serioase care se află sub ceea ce poate părea a fi doar pantomimă copilărească sau o farsă, sudând împreună elementele diverse stilistic.

Mozart a fost bolnav în timpul săptămânilor petrecute la Praga, dar după cum arată scrisorile sale catre Constanze din octombrie, acesta era într-o buna dispozitie si mai optimist cu privire la viitor. A scris o masonică cantată pentru loja sa și a dirijat o interpretare a acesteia la 18 noiembrie. De asemenea, a lucrat in mod constant la recviemul comandat.

Spre sfarsitul lunii noiembrie se îmbolnăvește si este țintuit la pat. În data de 3 decembrie se observă o îmbunătățire aparenta a sănătății sale, însă nu a durat. Pe 4 decembrie 1791, starea lui de sănătate se înrăutăţește grav, membrele sale foarte umflate au intrat în convulsii iar Mozart a făcut febră. După ce şi-a pierdut cunoştinţa, acesta şi-a dat ultima suflare la ora 12:55 noaptea, pe 5 decembrie, în braţele surorii mai mici a lui Constanze, Sophie, la vârsta de doar 35 de ani.

„Febra miliară severă” a fost cauza certificată, ulterior fiind numită „febră inflamatorie reumatică”. Au fost propuse și alte diagnostice, ținând cont de istoricul medical al lui Mozart, inclusiv sindromul Schönlein-Henoch, este o boală în care vasele mici de sânge (capilarele) se inflamează. Nu există nicio dovadă care să susțină povestea că a fost otrăvit de Salieri, un coleg și prieten, cu greu un rival real, sau de către oricine altcineva. Mozart a fost înmormântat în data de 7 decembrie 1791, pe o vreme câinoasă, cu ploaie şi zăpadă. Familia acestuia şi prietenii apropiaţi au participat la slujba de înmormântare de la catedrala Sfântul Ştefan din Viena, însă aceştia nu au mai urmat însă şi cortegiul funerar la cimitirul St. Marx, acolo unde, cadavrului lui Mozart, a fost îngropat fără cruce, într-o groapă comună, standard la acea vreme în Viena pentru o persoană din situația sa socială și financiară. Pentru că nimeni, în afară de ciocli, nu a fost de faţă în momentul când a fost depus trupul, ca să se poată nota locul, mormântul acestuia a rămas anonim. Soţia acestuia, Constanze, a explicat mult mai târziu că a crezut că biserica se va ocupa de punerea unei cruci sau a unei pietre la mormântul soţului ei, lucru care nu s-a întâmplat atunci ci după aproape şapte decenii de la moartea geniului muzicii, amplasarea monumentului făcându-se însă aleatoriu.

Constanze Mozart era îngrijorată de terminarea recviemului comandat, ”Recviemul în re minor” – K 626, care a fost ultima creație a lui Mozart, deoarece era datoare cu oplată. Acesta a fost comandat, în memoria soției sale, de contele von Walsegg-Stuppach pentru a fi trecut ca al său. Constanze, l-a dat întâi lui Joseph Eybler, care a furnizat o oarecare orchestrație, dar s-a arătat reticent să facă mai mult, apoi lui Süssmayr, care a produs o versiune completă, scriind el însuși mai multe mișcări, bazându-se pe schițele sau instrucțiunile lui Mozart. Supus criticii pentru slăbiciunile sale tehnice și expresive flagrante, în special în „Sanctus/Benedictus”, acesta a rămas în continuare versiunea standard a lucrării, doar din cauza familiarității sale. Grandoarea sumbră a lucrării, cu colorația sa instrumentală restrânsă și scrierea sa corală nobilă, sugerează ce ar fi putut fi dacă Mozart ar fi trăit pentru a prelua conducerea corului de la catedrala Sfântul Ştefan.

Locul lui Mozart

La momentul morții sale, Mozart era considerat nu doar ca cel mai mare compozitor al vremii, ci și ca fiind un compozitor curajos și ”dificil”. Opera ”Don Giovanni„ în special, a fost văzută ca fiind complexă și disonantă, iar muzica sa de cameră necesita o pricepere remarcabilă a interpreților săi. Manuscrisele lui Mozart, care au supraviețuit, și care includeau multe lucrări nepublicate, au fost vândute în mare parte de Constanze, firmei lui André din Offenbach, care a publicat ediții în timpul secolului al XIX-lea. Dar reputația lui Mozart era de așa natură încât, chiar înainte de sfârșitul secolului al XVIII-lea, două firme s-au angajat în ediții substanțiale colectate ale muzicii sale. Biografii importante au apărut în 1798 și 1828, din partea celui de-al doilea soț al lui Constanze. Prima biografie științifică, de către Otto Jahn, a fost publicată la centenarul lui Mozart în 1856. Prima ediție a catalogului Köchel, care a clasificat și catalogat compozițiile lui Mozart, acestea fiind numerotate cu mențiunea KV (Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). a urmat la șase ani mai târziu, iar prima ediție completă a muzicii sale a început în 1877.

Lucrările cele mai importante din repertoriu lui Mozart, în secolul al XIX-lea au fost cele trei opere mai puțin susceptibile la schimbări ale gustul public: „Nunta lui Figaro”, „Don Giovanni” și „Flautul Fermecat”, lucrările orchestrale ce au un spirit apropiat de epoca Romantică , concertele pentru pian în tonalități minor și ultimele trei simfonii. Abia în secolul al XX-lea muzica lui Mozart a început să fie reconsiderată pe scară largă. Deși până la mijlocul secolului Mozart era încă considerat pe scară largă ca fiind depășit în cele mai multe privințe de către Beethoven, odată cu creșterea perspectivei istorice de la sfârșitul secolului al XX-lea, el a ajuns să fie văzut ca un artist cu o expresie formidabilă, poate inegalabilă. Imaginea tradițională a copilului minune devenit compozitor rafinat de salon, care putea să conceapă în mod miraculos o întreagă operă în cap înainte de a pune pixul pe hârtie, a făcut loc imaginii artistului creator, serios și migălos. cu o perspicacitate umană acută, a cărei psihologie complexă a cerut explorarea de către scriitori, istorici și savanți. Piesa din 1980 Amadeus, scrisă de Peter Shaffer, și mai ales versiunea sa cinematografică din 1984, regia Miloš Forman, deși au contribuit mult la promovarea interesului pentru Mozart, au întărit anumite mituri și anume că, chiar și ca adult, Mozart a rămas un copil nepotrivit pentru muzica de inspirație divină și că moartea sa prematură a fost provocată de Salieri. Cu toate acestea, chiar și în această însuşire indulgentă a moştenirii lui Mozart, umanitatea lui plină de sânge iese uneori la iveală cu o strălucire bântuitoare.

În scurta sa viaţă, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr foarte mare de opere muzicale, cele mai multe fiind neegalate în frumuseţe sau profunzime. Mozart a fost autorul a nu mai puțin de 41 de simfonii, dintre care menționăm Simfonia nr. 35 ”Haffner”, nr. 36 „Linz”, nr. 40 şi nr. 41 ”Jupiter”. A compus 27 concerte pentru pian şi orchestră, 7 concerte pentru vioară şi orchestră, concerte pentru clarinet, harpă şi flaut, pentru corn şi orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente și serenade. În domeniul muzicii de cameră trebuie menționate cele 6 cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară şi pian, trios pentru vioară, violoncel şi pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul ”O glumă muzicală”. Fiind pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, care sunt jucate şi astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: ”Răpirea din Serai”, ”Nunta lui Figaro”, ”Don Giovanni”, ”Cosi fan tutte” și ”Flautul fermecat”. Mozart a mai compus și 19 mise, cantate, motete pentru soprană şi orchestră, oratoriul „Die Schuldigkeit des ersten Gebots” şi, ultima sa operă, „Requiem”-ul în re minor” –K 626.

Surse: