Alexandru Ioan Cuza

(20 martie 1820 – 15 mai 1873)

Alexandru Ioan Cuza a fost un om politic, primul domnitor al Principatelor Unite și cel care a pus bazele statului modern România, care prin alegerea sa ca domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 și al Țării Românești la 24 ianuarie 1859, a condus la înfăptuirea Unirii celor două principate române.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost o personalitate istorică unificatoare, sub a cărui domnie țara a cunoscut schimbări importante, cunoscute drept „Reformele lui Cuza”, ce au vizat sistemul politic, sistemul sanitar, instituţia Poştei, armata, Biserica, învăţământul, justiţia, fiscalitatea și serviciul vamal, fiind înfiinţate și primele două universităţi româneşti, la Iaşi, în 1860, şi la Bucureşti, în 1864.

Fiind descendentul unei vechi familii de înalţi dregători ce au ocupat funcţii importante în administraţia centrală şi locală din Moldova, acesta ca mai toţi tinerii cu stare din acea vreme, a primit o educaţie europeană, studiind la Iași, Paris, Pavia şi Bologna, iar la revenirea în țară s-a înrolat în armata moldovenească, ajungând până la rangul de colonel.

Spirit reformator, Cuza a luat parte la mișcarea revoluționară din faţa hotelului Petersburg de la lași din martie 1848, unde s-a susținut înfăptuirea unui program de reforme pe care domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a refuzat să-l accepte, ordonând ca fruntașii mișcării să fie arestați, printre ei numărându-se și Cuza.

Acesta a reușit să scape și s-a refugiat în Transilvania, unde în mai 1848, a luat parte la Adunarea Naţională de la Blaj de pe Câmpia Libertății. În august 1848, Cuza s-a deplasat și în Bucovina pentru a participa la revoluție, însă din cauza epidemiei de holeră, acesta a fost nevoit să părăsească regiunea.

Până la Unirea Principatelor, Alexandru Ioan Cuza a ocupat diverse funcții importante în domeniul justiției și al administrație, precum președinte al Tribunalului districtului Covurlui, a cărui reședință era municipiul Galați, director al Ministerului de Interne al Moldovei și pârcălab al orașului Galați.

Deși era considerat un „om nou”, de origine nobilă, dar nu de prim rang, iar contracandidaţi săi la domnia Principatelor Române aveau o bogată experienţă administrativă, Cuza a apărut ca posibil candidat la alegerile din 1859 deoarece grupările politice din Principate au preferat să sprijine un semi-necunoscut, în speranța că va fi ușor de manipulat, decât să îşi voteze un adversar redutabil.

Ziua de 24 ianuarie 1859, cunoscută ca „Mica Unire”, reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente din istoria României, aceasta fiind ziua în care Alexandru Ioan Cuza a reuşit să realizeze Unirea Principatelor Române, prin alegerea sa ca domnitor atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.

Votul popular favorabil unirii din ambele ţări rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc din 1857, a permis ca în cadrul Convenţiei de la Paris din 1858, să se realizeze o înţelegerea între Marile Puteri prin care s-a acceptat o uniune mai mult formală, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune.

După câștigarea alegerilor, Cuza nu s-a lăsat manipulat, a preluat controlul întregii vieţi politice cu speranța că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, astfel va putea să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale.

Domnia lui Cuza a fost caracterizată de o dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, însă efortul acestuia şi al celor ce l-au sprijinit a întâmpinat rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Domnia lui Cuza a fost percepută ca fiind o domnie pasageră, deoarece ţara dorea un domn străin însă, l-a acceptat pe cel autohton, dar nu au renunţat la vechea doleanţă, îngăduind un provizorat și așteptând contextului prielnic pentru schimbare.

Speranţele românilor au fost imense, aceștia așteptând ca Alexandru Ioan Cuza să ia iniţiativa organizării unui stat pe principii moderne şi să patroneze această operă de modernizare în spirit liberal. Domnitorul a avut curajul să întocmească reforme dificile, precum reforma administrativă, reforma învăţământului, reforma agrară, însă unele au generat complicaţii diplomatice, cum a fost în cazul secularizării averilor mănăstirești.

În timpul domniei lui Cuza s-au pus bazele politice, economice, sociale şi culturale ale României moderne, acesta domnind cu două guverne, două adunări, trecând dintr-o capitală într-alta. Astfel, au fost unite serviciile de vămi într-o singură direcţie generală, cursul monedelor din Principate a fost unificat, administraţiile telegrafelor au fost contopite.

Municipalitatea şi poliţia din Focşani, oraş situat pe fosta graniţă, au fost unificate, iar Bucureşti, „inima României”, a fost impus drept Capitală, între autorităţile celor două ţări fiind stabilit legături directe, fără a se mai folosi Ministerele Afacerilor Străine.

În perioada regimului autoritar s-au putut lua acele măsuri necesare modernizării, însă lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal, iar modernizarea societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării.

Cum regimul lui Cuza a provocat nemulţumirea liberalilor radicali, împreună cu cei din partidul conservator și atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei, aceștia l-au constrâns pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în noaptea de 10/11 februarie 1866, să abdice, fiind silit să ia calea exilului, petrecându-și restul vieții în Paris, Florența și Viena.

La aceasta abdicare a contribuit și Cuza, care nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, arătându-se dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin, așa cum prevedea una din dorinţele divanelor ad-hoc din 1857.

Simpatia ţăranilor a fost câştigată de către Cuza însă, cu preţul sacrificării domniei sale, deoarece împroprietărirea acestora şi emanciparea clăcaşilor a fost unul dintre motivele pentru care a fost organizat complotul împotriva sa. Alexandru Ioan Cuza a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului, dar acest lucru nu s-a putut.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, în Bârlad, având ascendenţa într-o veche familie de boieri moldoveni din zona Fălciului, a cărei primă atestare documentară datează de la mijlocul secolului al XVII-lea.

Copilărie

Ca loc al nașterii lui Cuza sunt vehiculate trei oraşe: Galaţi, Huşi şi Bârlad, istoricii împărţindu-se în grupe relativ egale pentru a susţine cu argumente cele trei municipii de azi. De remarcat este că fiecare comunitate a ţinut să marcheze locul de naștere a lui Cuza, cei din Galați amenajând muzeistic Casa „Cuza-Vodă”, cei din Bârlad instituţionalizând Casa Memorială „Alexandru Ioan Cuza”, iar cei din Huşi nu au reuşit să păstreze construcţia despre care se ştia că a fost casa natală a lui Cuza.

Ioan Cuza, tatăl Domnitorului, a fost fiu de căminar şi, la rândul său a ocupat diverse funcţii importante, cum ar fi cea de spătar şi ispravnic de Fălciu, actualul județ Vaslui, pârcălab de Galaţi, preşedinte de judecătorie și proprietar de pământ, inclusiv a moşiei de la Barboşi, Deleni şi Bujorul.

Sultana Cuza, mama Domnitorului, născută Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiană, fiind născută în Constantinopol, înrudită cu mai multe familii fanariote. Aceasta era o persoană distinsă şi educată, o bună vorbitoare de greacă şi franceză, ce nu a simţit necesitatea învățării limbii române în mediul cosmopolit al Galaţilor, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii.

Rădăcinile familiei Cozadini datează din Evul Mediu italian, din secolul al XIII-lea, numele de Gozzadini putând fi întâlnit în rândurile aristocraţiei catolice urbane din Bolognia, reprezentanţii acestei familii fiind cunoscuţi ca dinaşti în insulele Ciclade, din Marea Egee, aflaţi sub protecţia Veneţiei. 

Domnitorul Cuza a mai avut un frate, Dimitrie Cuza, ce a decedat în 1850 în urma unui accident de călărie, şi o soră, Sultana Cuza, soţia lui Mihai Jora, prefect de Roman în timpul domniei sale.

Studii

Cuza și-a petrecut primii ani ai copilăriei la moşia tatălui său de la Barboşi, apoi a învăţat în pensionul francez Sachetti din Galaţi şi la Iaşi la pensionul deschis de francezul Victor Cuenim, printre colegii săi de învăţătură enumerându-se Eugen Alcaz, Anastase Panu, Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, personalități ce îi vor deveni sfetnici apropiaţi şi colaboratori direcţi.

În 1834, ca mai toţi tinerii cu stare din acea vreme, Alexandru Ioan Cuza a plecat la Paris pentru a-și completa studiile, iar în 1835 a obținut bacalaureat în litere, la Sorbona. După, acesta a urmat cursuri de drept şi medicină la Pavia şi Bologna, pe care nu le-a finalizat, neavând vreun titlu academic.

În aceea perioadă, fiind atras de economie, a devenit membru al Societăţii economiştilor din Paris, funcție din care a demisionat în 1840.

La Paris, Cuza a luat contact cu viața efervescentă a capitalei Franței, prinzând gustul pentru bordeluri și jocuri de noroc, dar a și conștientizat decalajul dintre civilizația vestică și cea balcanico-fanariotă din Principate.

În septembrie 1837, Cuza revine în ţară şi, după moda vremii, se înrolează cadet și începe pregătirile pentru cariera de ofiţer. La scurt timp, acesta obţine o dispensă pentru a-şi continua studiile la Paris, unde rămâne aproape doi ani, urmând studii în științele războiului.

În Paris, Cuza observă numeroşi tineri români din ambele principate româneşti ce îşi însuşesc nu numai cunoştinţele necesare profesiunii lor viitoare, dar şi ideile epocii, pe care vor încerca să le transpună în activitatea lor la întoarcerea în ţară.

Alexandru Ioan Cuza a fost renumit pentru pasiunea sa pentru femeile frumoase și pentru petrecerile boierești la care era nelipsit, fiind cunoscut atât pentru galanteria sa față de femei, dar pentru infidelități.

Cariera lui Alexandru Ioan Cuza

La începutul anului 1840, Cuza a demisionat din armată și a ocupat funcţii importante în administraţie şi justiţie. În 1842, pe când avea 22 de ani, acesta a deţinut funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, călcând pe urmele tatălui său, ce la vârsta de 23 de ani a fost ispravnic în acelaşi județ.

S-a dovedit a fi un funcţionar competent şi corect ce a urmărit cu perseverenţă respectarea legilor indiferent de starea socială a celor în cauză şi a pretins acelaşi lucru şi de la cei aflaţi în subordinea sa.

În 1844, Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi, născută Sturdza, familie de boieri cu moşie la Soleşti, în ţinutul Vasluiului, unde Elena şi-a petrecut o bună parte a copilăriei.

Alexandru Ioan Cuza a fost un bărbat înalt, zvelt, blond, cu o privire pătrunzătoare, distins în manierele sale, ce poseda un fel de a fi original, plăcut şi serios în acelaşi timp. A fost un soldat magnific, ce purta cu graţie uniforma și care vorbea italiana şi franceza cu multă acurateţe.

Ascendență politică

Anul 1846 a reprezintă un moment de cotitură ce a condus spre răzvrătirea patrioţilor din Ţările Române. În acea perioadă a avut loc o schimbare radicală în conştiinţa politică a multor moldoveni care nu au mai suportă regimul lui Mihail Sturdza, aceștia dorind să fie adoptate o serie de reforme sociale menite să afecteze baza relaţiilor feudale.

Alexandru Ioan Cuza s-a aflat în toiul mişcărilor sociale şi s-a dedică trup şi suflet activităţii revoluţionare ce începuse să ia amploare în Moldova.

Revoluţia de la 1848, ce prevedea largi reforme în toate sectoarele vieţii politice şi sociale, a reprezentat un moment de referinţă pentru strădaniile patrioţilor români de a crea o Românie modernă, care se va dezvolta pe coordonatele luptei pentru democraţie şi independenţă.

Cuza a luat parte la mișcarea revoluționară din faţa hotelului Petersburg din lași, din seara zilei de 27 martie 1848, unde s-a pronunţat pentru realizarea unui program de reforme, intitulat „Petiţia-proclamaţiune a boierilor şi notabililor Moldovei”, în special a celor referitoare la dizolvarea Adunării Obşteşti şi la necesitatea înfiinţării unei gărzi cetăţeneşti.

După refuzul domnitorului Sturdza de a accepta integral revendicările, Cuza a propus chiar înarmarea participanţilor pentru a-l forţa pe acesta să accepte înfăptuirea reformelor, și alături de Vasile Ghica şi C. Racliş, s-a numărat printre cei dintâi care au îndemnat adunarea la rezistenţă chiar cu preţul vieţii, declarând: „Cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor naţiei noastre vrednic de mărirea trecutului strămoşilor noştri. Români! Astăzi toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră!”

Mişcarea revoluţionară a fost înăbuşită cu ajutorul forțelor armate, iar domnul Moldovei a ordonat ca fruntașii mișcării să fie arestați. Astfel, Cuza împreună cu alţi 12 fruntaşi au fost arestaţi şi trimişi sub escortă la Galaţi, urmând a fi exilați în Imperiul Otoman.

Alături de alţi şase revoluţionari, Cuza a reușit să fugă de sub escortă și s-a refugiat, cu ajutorul consulului englez din Galaţi Charles Cunningham, la Brăila, în Muntenia, unde a obținut un paşaport austriac și reușit să treacă în Transilvania.

Aici, în mai 1848, a participat la marea Adunare naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, unde a fost profund impresionat de hotărârea de luptă a celor peste 40 de mii de ţărani veniţi din toate părţile Transilvaniei.

Cuza s-a deplasat și în Bucovina pentru a participa la revoluție, unde Comitetului Revoluționar Moldovenesc Central din care făceau parte Costache Negri, Petrache Cazimir și Mihail Kogălniceanu, la 9 iunie 1848, a redactat un program de revendicări sociale şi politice.

Din cauza izbucnirea epidemiei de holeră, Cuza este nevoit să părăsească regiunea. Acesta petrece un an în exil, la Viena, Paris şi Constantinopol, și revene în ţară odată cu numirea noului domn al Moldova, Grigore Alexandru Ghica.

După ce Grigore Ghica a fost instaurat drept noul Domnitor al Moldovei (1849 – 1856), un om cu viziune liberală şi un partizan convins al Unirii Principatelor, Cuza a fost ridicat la rangul de vornic, acesta reluându-şi activitatea mai întâi în magistratură şi apoi în administraţie, ocupând succesiv posturile de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne şi pârcălab de Galaţi.

Din aceste funcţii s-a dovedit a fi un bun şi priceput administrator, un dregător cinstit preocupat de binele oamenilor, ostil abuzurilor de orice fel, apărător al celor mulţi, în special al ţăranilor, asupra cărora apăsau numeroase obligaţii. În lupta cu înşelăciunile și cu abuzurile, Cuza a devenit un erou popular, iar descinderile lui prin pieţe, adesea deghizat, au condus la crearea multor povești, crescându-i popularitatea şi succesul.

După ce domnia lui Grigore Ghica a luat sfârşit, conform prevederilor Tratatului de la Paris, acesta a fost înlocuit printr-un caimacam, locțiitor al domnului, însărcinat cu administrarea Moldovei până la instalarea pe tron a noului domn, în persoana lui Theodor Balş, un antiunionist convins, ce a desființat toate instituțiile create de Grigore Ghica, a închis seminarul și gimnaziul de la Mănăstirea Neamț, a desființat Facultatea de Drept din Iași și Banca Națională, a anulat legea presei și a fost un adversar înverșunat al unirii Moldovei cu Țara Românească.

Cuza a devenit un bun cunoscător al problemelor administrative ale Moldovei, și fiind un adept al idealurilor democratice şi de Unire pentru care luptase la Revoluţia de la 1848, a demisionat din funcția pe care o ocupa. După moartea lui Theodor Balş, 1 martie 1857, înlocuitorul acestuia, Nicolae Conachi Vogoride, de asemenea antiunionist, pentru a-şi câştiga partizani, îl numeşte pe Cuza, la 11 martie 1857, pârcălab al ţinutului Covurlui şi îl reintegrează în armată ca sublocotenent, ataşându-l Statului Major, urmând ca în aprilie 1857 să fie avansat de două ori în grad, locotenent şi căpitan.

Deoarece nu a renunțat la convingerile sale unioniste de dragul unor favoruri,  la 6 iulie 1857, Cuza a demisionat din funcţia de pârcălab de Galaţi, în semn de protest împotriva falsificării de către caimacamul Nicolae Conachi Vogoride, cu sprijinul Austriei şi Turciei, a listelor electorale pentru alegerile în Adunarea ad-hoc a Moldovei.

Pe lângă Cuza, de pe listele electorale au fost eliminați și proprietarii ce aveau vederi progresiste şi toţi cei care se opuneau dorinţei stăpânirii, motivul fiind încercarea administraţiei de a-i ţine cât mai departe pe simpatizanţii unionişti de un deziderat important cum era cel al Unirii.

Gestul atât de important al lui Cuza, a avut ecouri atât în ţară cât şi în străinătate, alegerile falsificate fiind anulate de către puterile garante la 30 august 1857, fiind organizat un nou scrutin ce a fost câştigat de către unionişti, iar din cei 83 de deputaţi, numai doi s-au pronunţat împotriva Unirii.

Cuza a fost ales deputat de Galaţi și a sprijinit în Adunarea ad-hoc propunerile de desfiinţare a privilegiilor și de împroprietărire a ţăranilor prin vânzarea acestora loturile cultivate de către ei.

La 13 octombrie 1858 sunt numiţi câte trei caimacami în fiecare principat, urmând ca aceștia să pregătească alegerile pentru Adunările elective și să le supravegheze până la alegerea noilor domni. În Moldova, cei trei caimacami au fost Ştefan Catargiu, Anastase Panu și Vasile Sturdza, care l-au avansat pe Cuza, la 4 noiembrie 1858, la rangul de hatman, respectiv funcţia de comandant al întregii oştiri moldovene, făcând parte din Guvernul Moldovei alături de Iancu A. Cantacuzino, ministru de Finanţe, Gheorghe Cuciureanu, ministru al Instrucţiunii Publice, Vasile Alecsandri, secretar de stat, şi Panaite Donici, ministru al Lucrărilor Publice.

Contextul politic al Unirii Principatelor

Unirea Principatelor Române a fost un obiectiv al elitei româneşti început cu ocazia Revoluţiei din 1848, asumată de tinerii politicieni drept cel mai important proiect politic de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Realizarea unirii Principatelor Române se datorează însumării a două elemente importante, respectiv apariția unei conjuncturii internaţionale favorabile apărute ca urmare a Războiul Crimeii (1853-1856) şi a Tratatului de Pace de la Paris din 1856, pe de o parte, și a dorinţei de unire a românilor, pe cealaltă parte.

Generaţia paşoptistă de la acea vreme, sesizând momentul internaţional favorabil, au intuit şansa extraordinară ce li s-a oferit şi, au acţionat în consecinţă. Cum dorinţa puterilor occidentale era aceea de blocare a Rusiei din drumul spre controlul Europei, prin Congresul de la Paris din 1856, s-au pus bazele unei noi ordini europene, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în S-E Europei.

Deciziile ce au vizat Principatele au fost împărţite în funcţie de interesele strategice de politică externă ale Marilor Puteri, plecându-se de la blocarea politicii ruse în această parte a Europei, ajungându-se în a lăsa Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor Divanuri ad-hoc.

Şedinţele Divanului ad-hoc din Moldova s-au deschis la 22 septembrie 1857, însă Cuza nu a avut o activitate deosebită în cadrul dezbaterilor. Având în vedere majoritatea unionistă zdrobitoare din ambele Divane ad-hoc, rezultatul formulat prin rezoluţia din 7 octombrie 1857 a fost unul clar, respectiv unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România şi aducerea unui Prinţ străin care să moştenească tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.

La 8 octombrie 1857, o rezoluție cu aceleași concluzii a fost adoptată şi în Muntenia, iar rezultatele rezoluțiilor au fost analizate într-un raport de către comisarii Puterilor garante şi a fost dezbătute într-o Conferinţă ce a durat trei luni.

La 7 august 1858 a fost semnată Convenţia de la Paris, document cu rol de constituţie, un compromis între Napoleon al III-lea şi regina Victoria, prin care s-a stabilit viitorul politic al Principatelor, și anume că unirea dintre Moldova și Țara Românească să fie una formală, iar fiecare principat să aibă propriile sale instituţii legislative şi executive.

Astfel, s-a înlăturat regimului unilateral de protecţie pe care Imperiul Ţarist îl instituise asupra Principatelor, iar prin înlocuirea protecţiei unilaterale a Rusiei cu regimul garanţiei colective a marilor puteri s-a realizat o blocare a politicii ruse în această parte a Europei, Rusia nemaiputând decide soarta Principatelor aşa cum o făcuse până la 1856.

Consultarea românilor cu privire la dorinţa acestora de a se uni, s-a concretizat prin convocarea adunărilor ad-hoc de la Bucureşti şi de la Iaşi, din 1857, și astfel, s-a concretizat și cel de-al doilea element determinant, anume dorinţa de unire a românilor.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, atât în Moldova cât și în Țara Românească, a fost o soluţie românească a Convenţiei de la Paris din 1858, ce prevedea modul organizării Principatelor, însă nu dădea detalii cu privire la persoana ce urma să deţină funcţia supremă.

Astfel, dubla alegere a lui Cuza nu a fost o încălcare a Convenţiei de la Paris, ci o depăşire a acesteia, deoarece prevedea pentru Principate Române doi domni, dar nu se preciza că aceștia nu puteau fi aceeaşi persoană.

Configuraţia ambelor Adunări Elective era asemănătoare, împărţită în două grupări, una liberală şi alta conservatoare, care își doreau unirea, însă nu cu un domn al lor, care să le asigure păstrarea puterii politice.

Cuza a ajuns domnitor în cele două Principate Românești cu destul de multă şansă. La 5 ianuarie 1859, când s-a pus problema alegerii lui la Iaşi, Cuza avea de înfruntat candidaţi redutabili, atât din partea grupării conservatoare, cum a fost domnitorul Mihail Sturdza, dar şi din partea grupurilor de orientare liberală, cum a fost Costache Negri, Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu.

Cuza nu a fost o personalitate de prim ordin a scenei politice românești, nu s-a remarcat prin acţiuni deosebite, fiind un funcţionar ce a ocupat diverse funcţii în administraţia Moldovei și a făcut politică doar la nivel local.

Cuza era privit ca un „outsider”, ca o surpriză pentru majoritatea participanţilor la adunarea care a desemnat domnul Moldovei, acesta fiind și avantajul său, toate părțile preferând să îl sprijine pe acest semi-necunoscut decât să voteze un adversar ireductibil.

Astfel, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naţionale, Nicolae Pisoski l-a propus drept candidat unic al acestei grupări pe Alexandru Ioan Cuza, iar la propunerea lui Anastase Panu, deputaţii s-au angajat să voteze candidatul ce ar obţine majoritatea, și până şi adepţii celorlalţi doi candidaţi l-au votat tot pe Cuza.

La data de 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, domn al Moldovei.

La Bucureşti, alegerea lui Cuza urma să se facă automat pentru că era singura condiţie prin care se putea îndeplini Unirea Principatelor. Chiar dacă şi la Bucureşti au existat mai mulţi pretendenţi pentru domnie, precum Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu, Alexandru D. Ghica sau Dimitrie Ghica, în cele din urmă, balanţa a înclinat nu către Alexandru Ioan Cuza ca și persoana particulară, ci către persoana aleasă domnitor în Moldova.

Indiferent de cine ar fi fost ales la Iaşi, acesta urma să fie ales şi la Bucureşti, deoarece numai aşa se putea pune în practică principiul unirii. Totuşi, rezultatul alegerilor din Moldova a fost o surpriză, deoarece deputaţii din Țara Românească nu auziseră de Cuza.

La 24 ianuarie 1859, la propunerea Partidei Naţionale şi sub presiunea populaţiei din București, Adunarea Electivă întrunită la Bucureşti, la hotel Concordia, fără a încălca formal Convenţia de la Paris din 1858, l-a ales în unanimitate pe Alexandru Ioan Cuza şi domn al Ţării Româneşti.

Astfel, prin acest act politic al dublei alegeri, naţiunea română a obţinut o victorie certă în lunga călătorie de realizarea a statului modern român, o victorie a ideilor unioniste şi democratice, un triumf al noului asupra vechiului, începutul unei noi epoci, de dreptate şi progres, de renaştere a naţiunii române.

Cei care l-au ales pe Cuza l-au subestimat, considerând că acesta îşi va continua viaţa plină de aventuri galante şi va putea fi manevrat uşor. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia, după o perioadă de timp, în totalitate controlul vieţii politice din Principatele Unite.

În discursul adresat domnitorului imediat după alegeri, Mihail Kogălniceanu declara că prin înălţarea lui Cuza „pe tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română. Alegându-te pe tine domn, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou. Fii dar omul epocii, fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!” 

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza

Cuza rămâne pentru totdeauna cel dintâi domn al Ţărilor Unite, domnul Unirii, ce nu a fost numit, ci ales, şi încă în unanimitate în ambele ţări, ce s-a dovedit a fi un talentat conducător, politician, diplomat, vizionar, un executant remarcabil al unor proiecte şi vise seculare ale românilor.

Unirea celor două Principate reprezintă unul din momentele cele mai importante din istoria României, o încununare a unei lupte îndelungate în procesul de formare a României, aceasta creând un cadru corespunzător pentru dezvoltarea economică, socială, politică și culturală, dar și pentru afirmarea naţiunii, ce reprezintă o nouă treaptă spre independenţă.

În primii trei ani de domnie a lui Cuza, principalul obiectiv politic al acestuia a fost recunoaşterea dublei sale alegeri ca domn în Moldova și în Țara Românească de către Puterile garante şi de către Poarta Otomană.

După realizarea unor serii de demersuri politico-diplomatice, în Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris din 1859, a fost recunoscută, în mod excepţional, la 1 aprilie 1859, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite Române, iar Austria şi Poarta Otomană au recunoscut dubla alegere la 25 august 1859, însă numai în timpul domniei lui Cuza.

După îndelungi şi controversate dezbateri, abia în urma Conferinţei reprezentanţilor Porţii Otomane şi ai Puterilor garante de la Istanbul din 1861 s-a ajuns la un consens cu privire la unificarea politică şi administrativă a Principatelor Unite Române, hotărârile conferinței regăsindu-se în „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, din 22 noiembrie 1861.

Prin Proclamaţia către naţiune din 11 decembrie 1861, domnitorul Cuza a precizat că „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie.”

Astfel, recunoaşterea unirii s-a materializat prin crearea, la 22 ianuarie 1862, a primului guvern unitar al Principatelor Unite condus de Barbu Catargiu, şi prin crearea la Bucureşti, la 24 ianuarie 1862, a primului Parlament al României, Domnitorul proclamând în faţa Adunărilor Elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună „Unirea definitivă a Principatelor”, oraşul Bucureşti fiind proclamat capitala ţării.

Recunoaşterea dublei alegeri nu a fost suficientă pentru noul statut al Principatelor Unite astfel, pentru a obţine unirea deplină, Cuza a demarat o serie de măsuri interne ce au vizat unificarea aparatului de stat prin dispoziţii administrative.

Conform demersului asumat de Cuza și generația pașoptistă „Un stat modern, construit din temelie”, legislația creată, mare parte de inspirație belgiană și franceză, era în spiritul epocii, însă, unele măsuri nu au scăpat de tentația autoritarismului.

După ce Cuza a eșuat în primii ani de domnie în a impune reformele dorite în mandatele prim-miniștrilor Barbu Catargiu și Crețulescu, în 1863, Cuza îl numește prim-ministru pe Mihail Kogălniceanu, și cu ajutorul acestuia inițiază importante reforme.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza

• Secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863)

23% din totalul proprietățile funciare erau deținut de mânăstiri închinate celor de la Muntele Athos, Asia Mică sau celor de la Sfântul Mormânt, cu rol de a finanța, mai ales, Bisericile Ortodoxe aflate sub directă stăpânire turcească și chiar de a patrona Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. În timp, această finanțare și exploatare, în special de către mănăstirile grecești a moșiilor românești, a devenit o problemă socială.

Desigur, exista și vechiul obicei al elitelor de a dona averi și de a finanța „bolnițe” și așezăminte umanitare însă, aceste venituri erau folosite în afara țării și nu mai rezolvau problemele localnicilor.

Prin secularizare, s-a dispus ca o mare parte din acest sfert al teritoriului Principatelor Unite să fie trecut în proprietatea statului, în ciuda protestelor vehemente ale mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu.

Prin această lege, Cuza a introdus și o taxă de 10% asupra veniturilor bisericii, a interzis tăierea abuzivă a pădurilor mânăstirești, a interzis efectuarea slujbelor în limba greacă, cu excepția a trei biserici în tot statul, iar egumenii greci au fost obligați să restituie toate bunurile și obiectele de cult Bisericii Române ce ținea de stat.

Deși secularizarea averilor mânăstirești a fost brutală în spiritul timpului, a fost o decizie logică, deoarece proprietatea mânăstirească era controlată de greci, ce se aflau la rândul lor sub o puternică influență rusească, iar un sfert din pământul arabil al țării, reprezenta o ofertă de nerefuzat.

• Penița lui Vodă sau Legea comunală și Legea consiliilor județene

Adoptată în martie 1864,a fostcea mai puțin cunoscută dintre legile elaborate de către Cuza, fiind cea care a pus bazele administrației locale. Astfel, prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale, mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăși formau un judeţ.

Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, respectiv în funcție de avere, în fruntea administraţiei judeţului se afla un prefect, plasa era condusă de un subprefect, mai târziu de către pretor, iar comuna era condusă de un primar.

Această lege a fost criticată încă din acel timp, deși este considerată punctul zero al centralismului, respectiv al iacobinismul românesc. Această lege nu a urmărit modelul adoptat de Napoleon al III-lea, ci mai curând a urmărit modelul legislației belgiene. „Era și o tradiție autohtonă, iar Kogălniceanu și Cuza nu au putut să scape de tentația verticalizării puterii, prefectul era stăpânul județului și e pus de noi. Totul trece prin penița Domnului. Așa erau timpurile, iar în acel moment nu se putea imagina un alt tip de legislație. În fond, ei doreau să creeze un stat”.

• Legea Electorală și Constituția

Până la lovitura de stat din 2 mai 1864, Convenția de la Paris din 1858, documentul prin care Marile Puteri au pus bazele Principatelor Unite, a avut rol de constituției. Deoarece reforma agrară a fost respinsă de către Adunarea Legiuitoare, parlamentul din ziua de astăzi, cabinetul prim-ministrului Kogălniceanu a primit un vot de blam, iar potrivit regulilor, acesta urma să fie înlocuit.

În loc să înlocuiască guvernul, Cuza a dizolvat, pur și simplu, Adunarea Legiuitoare, și a inițiat întocmirea unei legi electorale și a unei noi constituții, denumite „Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris” și a organizat un referendum. Acest documentul răsturna principiile Convenției de la Paris din 1858, precum și principiile democratice și pluraliste.

În acel moment, conservatorii și liberalii care l-au adus la putere pe Alexandru Ioan Cuza s-au simțit înșelați, și în ciuda diferențelor de opinii, conservatorii dorind o dezvoltare organică și treptată, iar liberalii dorind impunerea rapidă a instituțiilor de tip occidental, ambele tabere au reacționat în fața înlăturării lor din ecuația puterii.

Expresia „monstruoasa coaliție” ce a apărut în epocă, nu este o creația a păturilor țărănești sau orășenești ce l-ar fi susținut pe Cuza, ci este o problema ideologică, sintagmă folosită pentru a descrie tot ceea ce avea mai bun elita românească din acea epocă, ce îi cuprindea atât pe liberalii radicali din jurul lui Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, cât şi pe reprezentanţii grupării conservatoare din jurul lui Barbu Catargiu.

Prin noua Constituție, Cuza devenea principalul actor politic, având dreptul să inițieze legi, pe care Parlamentul trebuia doar să le voteze însă, în același timp, domnitorul avea și drept de veto față de legile votate, în cazul în care în acestea apăreau modificări nedorite, și astfel puterea lui Cuza a devenit discreționară.

Legea electorală stabilea împărțirea alegătorilor în două categorii, respectiv direcți, formați din cei care știau carte, care aveau împlinită vârsta de 25 de ani și care plăteau o taxă de cel puțin patru galbeni, și cei indirecți, ce votau prin delegați, formați din cei analfabeți, care aveau peste 30 de ani și care plăteau taxe între 48 și 110 lei. Cei care nu plăteau vreo taxă nu aveau drept de vot.

Având astfel o bază electorală mărită considerabil, deoarece au primit drept de vot o mare parte a țărănimii, a muncitorilor și a negustorilor, la următoarele alegeri, în parlament au intrat mai mulți susținători ai domnitorului, și astfel, acesta a reușit să treacă prin noul Parlament reformele propuse.

Prin lovitura de stat din 2 mai 1864, prin care s-a suspendat aplicarea principiilor modernizatoare legate de o ideologie liberală, înlocuite cu un regim de autoritate personală, Cuza a intrat, în cele din urmă, într-o fundătură, iar înlăturarea de la conducerea Principatelor Unite a devenit sinonimă cu accelerarea și continuarea procesului de modernizare.

• Instrucțiunea publică

Legea Instrucţiunii Principatelor Unite a fost promulgată la 25 noiembrie 1864 și instituia școala primară, de patru ani, obligatorie şi gratuită, secundară, de şapte ani, universitară, de trei ani şi particulară. Noutate acestei legi consta în obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare, respectiv primele patru clase.

Prin această legea, a fost stipulată o sancţiune cu amendă pentru părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala. Astfel, educația a devenit gratuită pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care aceștia făceau parte şi era pentru ambele sexe.

O prevedere importantă a legii era întocmirea unei singure programe şcolare, atât pentru învăţământul primar din mediul orăşenesc, cât şi pentru învățământul primar din mediul rural, aceasta devenea aceeași atât pentru învățământul public, cât și pentru cel privat, făcându-se trecerea de la ortografia chirilică la cea latină.

Legea învățământului a fost plină de intenții bune, însă avea o mare problemă. Aceasta introducea forme fără fond, respectiv obliga toate comunele să creeze școli, însă comunele nu aveau banii necesari și mai cu seamă, nu existau suficienți învățători,

Legea instrucțiunii publice a fost foarte contestată în epocă, mai ales după abdicarea lui Cuza. Deși toate guvernele au încercat să o schimbe, această lege a fost schimbată abia în 1898 de către Spiru Haret, care a creat o rețea de școli normale.

Totodată, în 1860 ia naștere prima universitate la Iași, iar în 1864 ia naștere cea de-a doua, la București. În capitală, au fost inaugurate Şcoala Naţională de Arte Frumoase, ce a fost condusă de Theodor Aman, Școala de Medicină Veterinară, Școala Superioară de Științe și Școala Superioară de Litere, ce va sta la baza înființării Universității din București.

„Cuza dorea crearea unei universități de tipul „Université Impériale” din Franța. Acesta voia o universitate unică, la București. Crearea Universității din Iași, din inițiativa lui Mihail Kogălniceanu care e și membru fondator, l-a luat prin surprindere, iar inițial, Cuza a refuzat să-și dea acordul cu privire la fondarea Universității din Iași.”

• Legea agrară

Adoptată abia în august 1864, prin aceasta, au fost împroprietăriți cu pământ peste 400.000 de familii de ţărani, iar aproximativ 60.000 de alţi ţărani au primit teren pentru casă şi grădină. Prin această lege li se conferea țăranilor posibilitatea să plătească terenurile statului într-o perioadă de 30 de ani, iar vechii proprietari urmau să fie despăgubiţi într-un termen de 10-15 ani.

Împărțirea terenului s-a făcut strict după criterii geografice, iar în zonele de câmpie, deoarece suprafeţele erau mai mari, ţăranii puteau primi o suprafaţă de teren mai întinsă, de circa 1,6 ha, faţă de cei din zonele de muntoase, ce puteau primi o suprafață de teren de circa 1,2 ha.

În total, prin această lege au fost împărțite 1.654.964 hectare, iar o bună parte din acestea erau fostele terenuri mânăstirești. După adoptarea reformei, țăranii au ajuns să dețină 30% din terenul agricol al țării, restul de 70% fiind deținut de către moșieri sau de către stat.

Cu ocazia acestei legi, țăranii săraci s-au trezit în fața unei mari probleme, aceștia trebuind să plătească impozitele pentru terenurile statului, printr-un sistem de taxe adoptat la nivel național, astfel încât veniturile la bugetul comun să crească.

Dacă până la adoptarea reformei, țăranii negociau cu boierii dările pe care urmau să le plătească, după aprobare, aceștia erau contribuabili la bugetul de stat, iar singura negociere care se putea realiza cu perceptorii era aceea de amânare a plății. Statul nu mai ținea cont că a fost un an secetos sau că familia suferea de vreo boală.

Legea agrară nu a rezolvat o problemă pe termen lung. Cum natalitatea în mediul rural era foarte ridicată, cu o medie de peste 10 copii, aceasta a creat o mare problemă din punct de vedere social, deoarece hectarele de la împroprietărire sau căpătate în urma moștenirilor, se împărțeau între copii, iar următoare generația era în aceeași situație.

Legea a indus iluzia că statul va regla mereu problema pământului, o problemă de natură socială, demografică și economică, de aici și cererile repetate ale țăranilor de a se face noi împărțiri de pământ.

Legea agrară a creat o mare problemă economică, vizibilă în special, în momentul când Cuza a abdicat, când statul era falimentat, iar bugetul era compromis. Una din cauze a fost o economie rurală dezorganizată, compromisă pentru o lungă perioadă lungă de timp până s-au creat noi raporturi economice și noi relații de producție.

• Legea poștei

Serviciul poștal modern român s-a înființat în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poștal cu cel telegrafic, prin emiterea Decretul nr. 1279/6 decembrie 1864, iar două săptămâni mai târziu, pe 18 dec. 1864, a emis și Decretul prin care a fost adoptat Calendarul Gregorian pentru a fi utilizat în serviciile poștale.

La 1 ianuarie 1865, a fost adoptată Legea telegrafo-poștală, fiind reglementat și statutul personalului, apărând inclusiv primele uniforme ale personalului Poștei Române. În același an este introdus și serviciul abonamentelor prin poștă la presa din țară și din străinătate, și se organizează serviciului de poștă rurală ce asigura legătura între comune.

Totodată, la 9 ianuarie 1865 au fost tipărite și primele mărci poștale cu inscripția Poșta Română, formate din trei mărci poștale nedantelate ce reprezentau profilul lui Alexandru Ioan Cuza cu efigia în oval și cu fața înspre dreapta, acestea fiind scoase din uz după abdicarea domnitorului,  la 11 februarie 1866.

• Codul Civil

Codul Civil din 1865, denumit și „Codul Civil al lui Cuza” sau „Codicele Civil”, a intrat în vigoare în Principatele Unite Române și ulterior în România, din 1 decembrie 1865 până în 1 octombrie 2011. Acesta nu a fost modificat în perioada comunistă, cu excepția capitolului „Despre persoane”, ce a fost abrogată în 1954, prin intrarea în vigoare a Codului Familiei.

Codul Civil a fost elaborat după modelul Codului Civil Napoleonian din 1804, fiind luate în considerare și modificările aduse între timp acestui cod, a Codul Civil italian, a legii franceze asupra transcripției din 23 martie 1853, a legii ipotecare belgiane din 10 decembrie 1851 și a dispozițiilor din vechiul drept românesc.

Elaborarea Codului Civil a fost începută de către guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, și a intrat în vigoare în timpul guvernului Nicolae Crețulescu.

Codul civil a fost promulgat în anul 1864, a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, iar din acel moment, Codul Calimach, ce se aplica până atunci în Moldova și Legiuirea Caradja, cu aplicare în Țara Românească, precum și celelalte legi civile, ordonanțe domnești și instrucțiuni ministeriale au fost abrogate.

Din 1938, Codul Civil a fost aplicat și în Bucovina, de la 15 septembrie 1943 s-a aplicat în Transilvania, iar din 1945 și în Transilvania de Nord.

Codul Civil a lui Cuza cuprindea 1914 articole și au fost împărțite în trei cărți. De-a lungul timpului, numeroase acte normative au abrogat, modificat și completat articolele din Codul Civil însă, în ciuda numeroaselor eforturi de modificare și de schimbare a acestuia, precum cele din anii 1940, 1971 și 2004, Codul Civil a lui Cuza a rămas în vigoare până la data de 1 octombrie 2011, când a fost înlocuit de nou Cod Civil, inspirat după Codul Civil din provincia Quebec, Canada.

• Codul Penal și de Procedură Penală

Codul Penal de la 1865, denumit și „Codul Cuza”, ce a fost primul Cod Penal al României, a realizat unificarea legislativă penală și a marcat începutul dreptului penal român, după unire. Codul Penal a fost elaborat după Codul penal francez din 1810 și Codul penal prusian din 1851. Acesta a fost promulgat și publicat la finalul lunii octombrie 1864 și a intrat în vigoare de la 1 mai 1865.

„Codul Cuza” a consacrat principiul legalității incriminării și a pedepsei, egalitatea în fața legii penale, umanizarea pedepselor. Acesta nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viață, iar infracțiunile erau clasificate în trei categorii: crime, delicte și contravenții.

Codul penal prevedea sancțiuni aspre pentru funcționarii dovediți corupți, aceștia pierzându-și funcția pentru tot restul vieții, primeau pedeapsă închisoarea cu executare, își pierdeau dreptul la pensie, iar banii sau bunurile sustrase mergeau direct către spitale și casele de binefacere.

Codul Penal al lui Cuza a rămas în vigoare până la data de 18.03.1936, fiind înlocuit de Codul Penal de la 1936, denumit și „Codul penal Carol al II-lea”.

Alte reforme

Sub domnia lui Cuza, în cele două Principate Românești s-a unit cursul monetar, s-au contopit serviciile de vamă și s-a înființat o linie de telegraf ce asigura legătura directă cu Rusia.

În domeniul justiției, au fost înființate Comisia Centrală de la Focșani și instanțele judecătorești, respectiv judecătoriile de plasă, tribunalele județene, curțile de apel, curțile de jurați sau Curtea de Casație, ce avea rol și de instanță de recurs.  

În timpul lui Cuza a luat ființă, în mod oficial, Armata Națională Română, ce avea ca rol apărarea integrității statului de orice atac străin. Concentrarea personalului militar avea loc în tabăra de la Florești, iar cu această ocazie, s-a înființat și Ministerul de Război, Arsenalul Armatei și s-au pus bazele învățământului militar. Totodată, Domnitorul a înființat și Garda Națională, ce se afla sub comanda sa.

La 24 ianuarie 1864, cu ocazia aniversării a cinci ani de la Unirea Principatelor Române,  Alexandru Ioan Cuza a inaugurat Spitalul „Noul Pantelimon”, sau „Colentina”, construit pe un teren donat de domnitorul Grigore Ghica, iar pe lângă fondurile necesare strânse pentru realizarea construcție, domnitorul a contribuit cu o donație proprie de 2000 de galbeni.

În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a încheiat cu companiei engleză Barkley-Stanisforth, un contract pentru construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu, aceasta fiind ruta cea mai scurtă ce lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii. Lungimea respectivei linii de cale ferată avea 70 km, stabilindu-se un preț de construcție de 196.500 franci/kilometru. Astfel, la 19 octombrie 1869, regele Carol I al României a inaugurat prima linie de cale ferată din România.

Cuza a creat și un serviciu secret atașat Cancelariei, respectiv primul Serviciu de informații românesc condus de maiorul Cezar Librecht, directorul general al Poștelor și Telegrafelor, un inginer belgian ce a avut o mare contribuția în actul de guvernare prin informațiile culese atât din interior, cât și din afara țării.

Prin reforma fiscalității, au fost instituite o serie de impozite personale cetățenești, în special cele funciare, statul adoptând o reformă modernă în ceea ce privește fiscalitatea.

Politica externă a domnitorului s-a orientat către consolidarea pe plan internaţional a Unirii Principatelor, pentru menţinerea unor relaţii paşnice cu Imperiul Otoman și deschiderea primelor agenţii diplomatice ale Principatelor Române, la Belgrad, în 1863.

Abdicarea

Înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza de la conducea Principatelor Unite, conform elitei politice din acea vreme, a fost un lucru absolut necesar, deoarece Cuza devenise principalul obstacol în construirea unei societăţi liberale. Prin înlăturarea lui Cuza şi aducerea la Bucureşti a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen și votarea Constituţiei de la 1866, s-au pus bazele sistemului monarhiei constituţionale ce a permis construirea unei societăţi de tip liberal.

Cuza a crezut că va putea să supravieţuiască din punct de vedere politic de unul singur și astfel, nu şi-a creat o forţă politică proprie pe care să se bazeze.

Domnitorul a dat dovadă de mult curajul prin aprobarea unor reforme ce nu au fost la îndemâna oricui, măsuri necesare pentru a alinia România cu celelalte țări din Europa. A guvernat alături de conservatori și de liberalii moderaţi, evitând guvernarea alături de liberalii radicali însă, în timpul domniei acestuia, instabilitate guvernamentală s-a accentuata, fiind schimbate multe guverne, multe dintre ele nu reuşind să se menţină la putere decât câteva săptămâni sau luni.

Cuza și-a continuat şi după 1859 viaţa galantă ce îl făcuse celebru, iar din păcate, chestiunile legate de sfera privată au influenţat în mod direct sfera publică. De exemplu, rudele amantei sale Maria Obrenovici au ocupat funcţii importante în administraţia publică, de a căror nume se vor lega afaceri de corupţie notorii în epocă.

Cuza s-a înconjurat de oameni care au pus mai presus de interesul ţării, propriul lor interes, iar acest lucru a atras nemulțumire. Cum aceste chestiuni au influenţat decizii luate în cadrul sferei publice, au devenit probleme politice pe care societatea românească avea dreptul să le rezolve.

Lui Cuza nu i s-au reproşat aventurile extraconjugale, ci i s-a reproşat că a permis ca aceste legături să influenţeze administrarea ţării şi decizia politică.

Astfel, în februarie 1866, societatea românească a trecut printr-o criză importantă, sistemului instituţional blocându-se, elita politică recurgând la soluţia radicală de a-l îndepărta pe Cuza și astfel, a deblocat sistemul.

În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să abdice de către membrii „Coaliţiei potrivnice” şi forțat să părăsească imediat ţara. Pentru a fi asigurată eliminarea oricărei bănuieli cu privire la evenimentele ce urmau a avea loc, în casa lui C. A. Rosetti a fost organizată o recepţie, printre care a fost chemat şi prefectul poliţiei capitalei, Alexandru Beldiman, ce a fost antrenat într-un joc de cărţi şi lăsat voit să câştige, timp în care, Cuza cina la palat cu doamna Elena.

Din partea unui gazetar, lui Cuza îi este adusă o telegramă prin care îi este transmis că patru mii de oameni vor năvăli în palatul său şi îl vor sili să abdice. Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, despre care nu avea cunoștință că și ei sunt membri ai conjuraţiei, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit.

După miezul nopţii, trupele din Regimentul 7 de linie şi două baterii de artilerie s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni, fiind întâmpinați de garda comandată de maiorul Lecca. La scurt timp, un grup de civili şi ofiţeri au pătruns în palat şi au intrat în camera unde dormea Alexandru Cuza, și sub amenințarea cu armă, lui Cuza îi este înmânat documentul abdicării, fiind obligat să îl semneze pe spatele unui complotist, căpitanul Pilat.

Documentul abdicării stipula: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”.

După ce semnat documentul prin care a renunţat la tron, Cuza a fost îmbrăcat în haine civile, iar în jurul orei 5 dimineața a fost scos din palat, trecând printre două rânduri de soldaţi, întorşi cu spatele, pentru a nu-l vedea pe fostul domnitor, această măsură fiind una de precauție, ce stopa o eventuală reacție a ostaşilor. Cuza a fost urcat într-o trăsură și a fost condus la casa unui apropiat a lui C. A. Rosetti, la Constantin Ciocârlan.

Doamnei Elena Cuza i s-a permis să rămână în palat, dar aceasta a preferat, ca până la plecarea din ţară, să locuiască în casa soţilor Davila.

În ziua de 13 februarie 1865, Cuza a fost adus la Palatul Cotroceni, unde a scris o scrisoare pe care a expediat-o generalului Nicolae Golescu, din care se înțelegea că a primit acceptul de a putea călători liber către graniţă, atâta timp cât nu face nici un gest în a-şi recupera tronul.

Două zile mai târziu, Cuza, însoțit de soție, amantă și cei doi fii, pleacă din București spre Brașov, părăsind definitiv țara.

Înainte de a pleca din țară, Cuza s-a adresat Locotenenţei Domneşti şi guvernului cu următoarea urare: „Să dea Dumnezeu să îi meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine.”, încheind cu „Să trăiască România !”

La această abdicare a contribuit însuși Cuza, care nu numai că nu a luat măsurile necesare împotriva factorilor reacționari, ci s-a arătat dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin, așa cum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857.

Locotenenţa Domnească instituită după îndepărtarea lui Cuza a fost alcătuită din Lascăr Catargiu, reprezentantul Moldovei şi al conservatorilor, Nicolae Golescu, reprezentantul Ţării Româneşti şi al liberalilor şi de către colonelul Nicolae Haralambie, reprezentantul Armatei.

În ziua de 11 februarie 1866, la orele 13,00 Camera Deputaților şi Senatul au fost convocate de către Locotenenţa Domnească într-o şedinţă extraordinară, unde a fost prezentat actul abdicării, iar la propunerea lui Ion Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri, a fost proclamat ca domn al României contele Filip de Flandra, membru al familiei de Orlèans, fratele regelui Leopold al II lea al Belgiei.

S-a depus jurământul de credinţă faţă de noul domnitor, a fost numită o delegaţie care să se deplaseze în Belgia pentru a-i oferi tronul, însă pe 14 februarie 1866, consulul belgian la Bucureşti a fost înştiinţat că „Alteţa Sa Regală crede că nu poate primi chemarea aşa de măgulitoare a poporului român, pentru care Alteţa Sa Regală este, cu toate acestea, recunoscătoare, şi de care şi regele este foarte mult mişcat.”

Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul, consultarea prealabilă a cetățenilor, prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României. Provizoratul Locotenenței Domnești a luat sfârșit la 10 mai 1866, după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Constituției din 1866 s-au făcut tot printr-un plebiscit asemănător celui din mai 1864.

Exilul

După abdicare, Cuza a plecat în exil, ajungând la Viena, apoi la Paris, unde și-a manifestat interesul de a continua să lucreze în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare ce îl încercau acțiunile din 11 februarie.

După ceva timp, Cuza a fost acuzat de unele gazete vieneze şi pariziene că a încercat să comploteze cu Rusia pentru a se reîntoarce în România, lucru infirmat de Carol I, printr-o scrisoare din 20 aprilie 1867.

Cuza a încercat să revină în ţară, ca persoană privată, dar nu a reușit, principele Carol I  considerând că acest lucru nu era oportun în contextul situaţiei politice din cel moment.

După ce a locuit o perioadă într-o localitate de lângă Viena, Cuza s-a îmbolnăvit şi s-a mutat în Florenţa. Aflând despre un renumit specialist ce l-ar putea trata, s-a mutat în Heidelberg, Germania, însă a fost prea târziu.

Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al României, s-a stins din viață 15 mai 1873, la Hotelul Europa din Heidelberg, la vârstă de 53 ani, ca urmare a unei puternice răceli, însă pe fondul unor probleme mai vechi, acesta suferind și de astm, de unele tulburări ale ficatului și ale inimii.

Conform dorinței sale, Cuza a fost înmormântat iniţial, la 29 mai 1873, la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, în prezenţa a mii de români veniţi din toate colţurile ţării pentru a-și lua un ultim rămas bun de la fostul domnitor. La căpătâiul domnitor s-au aflat și marii politicieni Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac și Vasile Alecsandri.

Înmormântarea a fost una deosebită pentru un om care a fost iubit, hulit și apoi regretat. În curtea bisericii din Ruginoasa a fost ridicată o tribună de unde s-au citit numeroase discursuri, iar Mihail Kogălniceanu a spus: „Nu greșelile, ci faptele lui Cuza Vodă i-au adus detronarea”. Sicriul domnitorului a fost acoperit cu un giulgiu cu tricolorul în bernă plus monogramele „A.I.C” și cartea de condoleanțe.

După cel de-al Doilea Război Mondial, rămășițele sale au fost mutate la Biserica Mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi” din Iaşi.

Familia lui Alexandru Ioan Cuza

În 1844, Alexandru Ioan Cuza, pe când avea 24 de ani, s-a căsătorit cu Elena Rosetti, o tânără domnișoară de doar 18 ani. Veşnic captivat de sexul frumos, Cuza nu a renunţat pe parcursul căsătorie la escapadele sale amoroase, iar în vreme ce soţia lui Elena căuta diverse tratamente în străinătate pentru infertilitate, din dorinţa de a-i dărui domnitorului moștenitori, Cuza se consola în diverse paturi ale tinerelor domniţe.

Căsnicia dintre Cuza și doamna Elena a reprezentat un şir lung de amante pentru domnitor şi multă nefericire și tristețe de suportat pentru doamnă. Cuza s-a îndrăgostit de frumoasa prinţesă a casei domnitoare a Serbiei, Maria Obrenovici, aceasta devenindu-i amanta oficială, relaţia cu amanta nemaifiind un secret pentru soţia sa, Elena.

Când Maria Obrenovici a născut copii domnitorului, Elena Cuza a acceptat să îi înfieze şi s-a ocupat cu mare interes de educaţia acestora. Deși se spunea că primul fiu al Mariei Obrenovici nu ar fi fost de fapt al lui Cuza, ci al lui C. Liebrecht, un alt amant al Mariei, domnitorul Cuza a recunoscut ambii copii ca fiind ai lui, iar doamna Elena a acceptat să îi înfieze pe Alexandru şi Dimitrie.

După decesul domnitorului, Cuza i-a desemnat, prin testament, drept urmași pe cei doi fii ai Mariei Obrenovici, aceștia rămânând în continuare în grija Elenei.

Fiul mai mic, Dimitrie Cuza, a urmat studiile la Paris, iar când s-a întors în ţară, s-a stabilit la Palatul Ruginoasa, unde locuiau deja mama sa, Elena Cuza şi fratele lui, Alexandru. Dimitrie Cuza s-a îndrăgostit de una dintre slujnicele de la palat, iar când legătura amoroasă a fost descoperită de către Elena Cuza, slujnica a fost alungată din palat, iar pe fondul supărării, a certurilor cu mama sa adoptivă și a firii sale instabile, acesta s-a sinucis în 1888, fiind găsit împuşcat în camera sa din Palatul Ruginoasa.

Alexandru Cuza, fiul cel mare al domnitorului, fire flegmatică, lipsit de voinţa şi ambiţia tatălui său, era o fire bolnăvicioasă, ce s-a născut cu o malformaţie congenitală la inimă. Acesta s-a căsătorit cu Maria Moruzzi şi a decedat în 1889, la doar 23 de ani, în timp ce se afla în luna de miere în Spania, ucis de boala de inimă. Maria Moruzzi, după moartea lui Alexandru, s-a recăsătorit cu Ion I. C. Brătianu, fiind mama marelui istoric George I. Brătianu.

Maria Obrenovici s-a sinucis la 16 iulie 1876, la vârsta de 44 de ani, în timp ce se afla în Dresda, pe fondul aflării veștii că este grav bolnavă. Aceasta fost înmormântată la biserica Sf. Spiridon din Iaşi, iar în 1908, a fost deshumată şi mutată în Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Elena Cuza, ce i-a păstrat un veșnic respect domnitorului și o dragoste nemărginită, și-a petrecut ultimii ani din viață la Piatra Neamț, iar la 2 aprilie 1909, aceasta s-a stins din viață, fiind înmormântată la Solești.

Masoneria

Cea dintâi lojă francmasonică din România a fost întemeiată la 1 iulie 1856, sub numele de „Steaua Dunării”, înființată cu acordul Marii Loje a Orientului din Franța, iar primul Venerabil Mare Maestru a fost Ion C. Brătianu, asistat de Dimitrie Brătianu și C.A. Rosetti.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Unite, un boier de clasa a doua, ar fi fost posibilă doar datorită apartenenței sale la francmasonerie și a faptului că a fost Marele Maestru al Lojii din Galați, inițierea sa fiind realizată în anii studenției, la Paris. Cuza devenise Venerabil al Lojii „Steaua Dunării”, urmând în această demnitate lui Ion C. Brătianu.

După ce au fost impuse reformele ce au modernizat statul român, Cuza a intrat în conflict cu masonii, aceștia fiind interesați de păstrarea privilegiilor, astfel, în 1865, loja „Steaua Dunării”, după reprimarea complotului din 1862, prin intervenția lui Cuza, a fost dizolvată, luând ființă o altă lojă numită „Înțelepții lui Heliopolis”.

Toți cei din jurul lui Alexandru Ioan Cuza au fost masoni, iar toţi miniştri săi au fost masoni, acest lucru fiind dovedit de documentele vremii.

Detronarea lui Cuza s-a făcut cu mănuşi, respectiv o caleaşcă l-a condus până la graniţă, fără violenţă, fără complicații, mai ales că şi cei în favoarea şi cei împotriva lui Cuza, erau masoni.

Imediat după moartea lui Cuza, în România, două loje masonice au primit numele „Cuza-Vodă” și „Alexandru Ioan Cuza”.  

Bibliografie

• Alexandru Vlahuță, Din trecutul nostru “Istoria Românilor”, Editura Cartea Românească 1924;
• Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, Editura Ministerului de Culte, București. 1929;
• Nicolae Iorga, Istoria Românilor pentru poporul românesc, Editura Minerva, București, 1993;
• Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996;
• IOAN-AUREL POP,Istoria Romaniei moderne, Editura Ideea Europeana, 2019;
• Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984;
• Dan Bogdan, Viorel Știrbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, București, Editura Sport-Turism, 1985;
• Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Iași, Editura Junimea, 2001;
• Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, 1966;
• Dumitru Teleor, Anecdote din viața lui Cuza-Vodă, Editura Lumen;
• Dan Berindei, Frământări politice şi sociale în jurul alegerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Ţara Românească, în „Studii”, VIII, 1955;
• N. Corivan, Câteva precizări cu privire la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, înAnuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol, Iaşi, IV, 1967;
• N. Corivan, Lupta diplomatică pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza, în Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960;
• Dan Berindei, Guvernele lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866). Liste de miniştri, în „Revista Arhivelor”, II, 1959;
• Dimitrie Bolintineanu, Vizita Domnitorului Principatelor Unite la Constantinopol, Bucureşti, 1860;
• Ciupală, Alin, Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009;
• Alexandru Ioan Cuza Şi Unirea Principatelor Române, Editat şi tipărit la Biblioteca Judeţeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui, 2008;
• enciclopediaromaniei.ro/wiki/Alexandru_Ioan_Cuza;
• historia.ro/sectiune/general/reformele-lui-cuza-schimbarea-la-fata-a-romaniei-584183.html;
• www.euronews.ro/articole/alexandru-ioan-cuza-primul-domnitor-al-principatelor-unite-romane;
• historia.ro/sectiune/general/sfarsitul-tragic-al-copiilor-lui-alexandru-ioan-2206962.html;
• www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/istorie-filozofie-psihologie/abdicarea-lui-alexandru-ioan-cuza-id10621.html.