(17 iunie 1825 – 2 aprilie 1909)
Elena Cuza, cunoscută și ca Elena Doamna, s-a născut la 17 iunie 1825, în Iași și a fost soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Prima Doamnă a Țării Românești, denumită de către popor „femeia blândă şi iubitoare de ţară”, ce a contribuit, cu modestie, la opera reformatoare a domnitorului, s-a implicat în multe acțiuni caritabile, s-a îngrijit de soarta orfanilor și a făcut presiuni pentru fondarea în 1862, la Cotroceni, a „Azilului Elena Doamna”.
Elena a fost fiica postelnicului Iordache Rosetti-Solescu şi a soţiei sale, Ecaterina, născută Sturdza, copilăria petrecând-o la moșia părinților de la Solești, în Vaslui, bucurându-se de o educaţie aleasă, sub îndrumarea mamei sale, învățând limbile germană și franceză.
De la vârsta de 7 ani și-a continuat studiile cu guvernante și profesori străini, la moșia de la Șcheia a unchiului său Constantin Sturdza, iar în 1840 s-a stabilit în Iași, fiind introdusă, după obiceiurile vremii, în cercurile din înalta societate.
La Iași l-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza, cu care s-a căsătorit la 30 aprilie 1844, cuplul stabilindu-se în modesta casă a părinților lui Cuza, din Galați.
Elena Cuza a fost o femeie cumpănită şi retrasă, ce se remarca prin simplitate, corectitudine, naturaleţe și timiditate, ce şi-a secondat soţul în desfăşurarea evenimentelor revoluţionare din Moldova, l-a urmat când acesta a fost nevoit să ia calea exilului și care, în contextul arestării revoluţionarilor din ordinul lui Mihail Sturdza, s-a implicat în punerea în libertate a acestuia.
După alegerea lui Cuza ca domn în ambele Principate, Elena Cuza a devenit Prima Doamnă a Țării Românești şi chiar dacă nu era pregătită pentru noile îndatoriri, aceasta a încercat să-şi îndeplinească cu bine responsabilităţile publice ce-i reveneau.
Pentru a nu se expune intrigilor, la îndemnul lui Cuza, în 1860 Elena a plecat la Paris, revenind în țară la mijlocul anului 1862, contribuind, cu modestie, la opera reformatoare a Domnitorului, având un rol hotărâtor asupra adoptării Legii instrucțiunii publice, dar și asupra situației precare a țărănilor, fiind o susținătoare energică a înfăptuirii reformei agrare.
După ce a vizitat spitalele civile din țară și stabilimentul pentru orfani înființat de dr. Carol Davila, a susţinut energic construirea unui adăpost destinat îngrijirii și educării copiilor abandonați și fără posibilități și astfel, la 18 iulie 1862, a fost emis decretul de înființare a „Azilului Elena Doamna”, prima mare acţiune caritabilă din țară, Elena donând pentru construirea acestuia suma de 1.000 de galbeni. După construire, orfelinatul a deschis porțile unui număr de 300 de copii, fiind considerat la acea vreme unul din cele mai moderne din Europa.
Generoasă şi tolerantă, Elena Cuza a realizat numeroase baluri de caritate, a prezidat dineuri și a oferit sprijin financiar tinerelor talente, însă în plan familial, a suferit enorm din cauza neputinței de a-i oferi lui Cuza un moştenitor, acceptând înfierea celor doi fii ai lui Cuza, Alexandru şi Dimitrie, pe care domnitorul îi avea cu principesa Maria Obrenovici, ocupându-se de creșterea și educația lor.
În urma abdicării silite a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, Elena a împărtășit cu stoicism exilul soțului, îngrijindu-l până la moartea bruscă a acestuia, „păstrându-i memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciunile pe care le cunoștea, le îngăduise și pe care le iertase”.
Rămasă văduvă, s-a dedicat educării celor doi fii adoptivi, iar după decesul acestora, Elena Cuza a părăsit reședința de la Ruginoasa, s-a stabilit în Iaşi și a lucrat benevol ca infirmieră la Spitalul „Caritatea”.
Nicolae Iorga a caracterizat-o pe Elena Cuza ca fiind „femeia ideal de bună şi modestă care a fost Măria Sa, tovarăşa lui Vodă Cuza, a cărei viaţă întreagă a înseamnat: uitare de sine, iertare pentru alţii și binefacere ascunsă de lume”.
Elena Cuza s-a stins din viață la 2 aprilie 1909.
