Emil Racoviță – Fondatorul biospeologiei

(15 noiembrie 1868 – 19 noiembrie 1947)

Emil Racoviță a fost un savant, explorator, speolog și biolog român, considerat fondatorul biospeologiei, știință care studiază formele de viață din mediul cavernicol, din peșteri, și a fost primul român care a ajuns, în cadrul unei expediţii internaționale, în Antarctica, unde savantul român a realizat un studiu aprofundat asupra vieţii balenelor, a focilor și a unor păsări antarctice, întorcându-se cu aproximativ 1.200 de piese zoologice și cu aproximativ 400 de piese botanice, rămânând în istoria științei ca descoperitor al balenei cu cioc.

Emil Racoviță a fost unul dintre cei mai remarcabili promotori ai științelor naturii din România, a fost un profesor, savant și cercetător influent, iar datorită meritele sale profesionale, a fost ales membru al Academiei Române, a cărei funcție de președinte a ocupat-o vreme de patru ani, între 1926 și 1929.

În 1899, Emil Racoviță a fost subiectul primei fotografii subacvatice din lume care s-a păstrat până în zilele noastre, aceasta fiind realizată de către fotograful francez Louis Marie Auguste Boutan în timpul unei investigații în zona Banyuls-sur-Mer din sudul Franței, iar în imagine, Emil Racoviță ține în mână o plachetă pe care scrie „Photographie Sous marine“ – „Fotografie Subacvatică”, pe care, datorită entuziasmului că este martorul unui eveniment istoric, a ținut-o invers.

În compania lui René Jeannel, un medic licențiat în științe natural, Emil Racoviță explorează peșterile de pe cei doi versanți ai Munților Pirinei, cercetare ce s-a materializat în celebrul „Eseu asupra problemelor biospeologice“, publicat în 1907, lucrare considerată statutul fundamental al biospeologiei. În anii ce au urmat, Emil Racoviță a explorat peste 1200 de cavități subterane din principalele regiuni carstice din Europa și Africa, a colectat peste 25.000 de eşantioane de faună cavernicolă și a publicat 66 de lucrări științifice ce însumează peste 6000 de pagini.

La 26 aprilie 1920, Emil Racoviță a înființat Institutului de Speologie din Cluj, care a fost primul de acest gen din întreaga lume, Ardealul devenind epicentrul biospeologiei mondiale.

În amintirea realizărilor sale ştiinţifice, Institutul de Speologie din Cluj-Napoca este denumit „Emil Racoviță”, iar una din navele oceanografice româneşti, cea mai mare peșteră din Republica Moldova și un grup de trei insule din Golful Wilhelmina au primit numele „Emil Racoviţă”.

Copilărie

Emil Racoviță s-a născut la 15 noiembrie 1868, în Iaşi, fiind cel de-al treilea copil al familiei lui Gheorghe Racoviță, magistrat și membru fondator al societății literare Junimea, şi al Eufrosinei Racoviță, o pianistă extrem de talentată.

Emil Racoviță a fost descendent al unei vechi familii de boieri moldoveni atestată pe pământul românesc încă din secolul al XV-lea, iar de-a lungul timpului, trei membri ai familiei Racoviță au fost domnitori ai Moldovei și ai Țării Românești, respectiv Mihai Ion Racoviță și Constantin Racoviță, ce au domnit atât în Moldova cât și în Țara Românească, și Ștefan Racoviță ce a domnit doar în Țara Românească.

Deși, la momentul naşterii sale, familia savantului locuia pe str. Lascăr Catargiu, nr. 36, din Iaşi, Emil Racoviță şi-a petrecut primii ani ai vieţii la Șurănești, astăzi satul Emil Racoviță, comuna Dănești, judeţul Vaslui, la moșia familiei sale.

Emil Racoviță s-a bucurat de o copilărie lipsită de griji, a avut parte de o educaţie aleasă, iar poezia, arta și muzica au fost preocupări de căpătâi ale părinților acestuia. Acesta a studiat în Iași, la şcoală primară din Păcurari, unde l-a avut ca învățător pe Ion Creangă, iar cursurile gimnaziale le-a urmat la „Liceul Naţional” și apoi la liceul „Institutele Unite”, unde a fost elevul istoricului Alexandru D. Xenopol, al geologului Grigore Cobălcescu și al mineralogului Petru Poni, care au reuşit să-i dăruiască lui Emil Racoviţă pasiunea pentru cercetarea naturii şi convingerea că evoluţia este legea fundamentală a întregului Univers.

Studiile la Paris

După ce și-a finalizat studiile liceale și și-a luat bacalaureatul, potrivit dorinței tatălui său, Emil Racoviță s-a înscris la cursurile Facultăţii de Drept, din Paris, dar în acelaşi timp a frecventat și cursurile Școlii de antropologie pe care le ţinea Leonce Manouvrier, la Sorbona.

După ce în 1889 și-a obținut cu succes licența în drept, Emil Racoviță s-a înscris și la Facultatea de Științe de la Universitatea Sorbona, din Paris, unde la avut ca profesor de zoologie pe cunoscutul om de ştiinţă Henri Lacaze-Duthiers, iar după absolvirea acesteia în 1891, a lucrat la laboratoarele Arago din cadrul stațiunii de biologie marină de la Banyuls-sur-Mer, unde, pentru a studia viața subacvatică, a efectuat scufundări la adâncimea de 10 și 15 metri cu un echipament clasic Siebe-Gorman, îndreptându-şi cu precădere atenţia asupra probleme de etologie a faunei maritime, desăvârşindu-și pregătirea de naturalist, concentrându-se asupra anatomiei, morfologiei şi histologiei lobului cefalic al viermilor policheţi, adică cei mai răspândiți viermi marini, unde a descoperit, împreună cu G. Pruvot, 11 specii de anelide, viermi cu corpul cilindric, rezultate care le-a publicat, din 1893 sub titlul generic de „Note de Biologie”.

La Paris, Emil Racoviţă nu a fost doar un student sârguincios, ci a fost și membru activ al Cercului studenţilor socialişti şi membru al Partidului Socialist Francez, reușind să se impună ca specialist în ştiinţele naturale printre oamenii de ştiinţă europeni.

În 1896, Emil Racoviță își finalizează studiile doctorale concentrându-se asupra anatomiei, morfologiei şi histologiei lobului cefalic al viermilor policheţi, prezentând teza cu subiectul „Le lobe céphalique et l’encéphale des annélides polychètes” – „Lobul cefalic și creierul anelidelor polichete”, care i-a adus o unanimă recunoaştere a competenței sale ştiinţifice.

Expediția în Antarctica, vasul „Belgica”

După finalizarea studiilor, Emil Racoviță își continuă activitatea de cercetare a zoologiei marine, iar în 1893, la vârsta de 25 de ani este ales membru al Societății zoologice din Franța.

În 1896, șederea în Franța a lui Emil Racoviță a trebuit să se încheie, acesta fiind obligat să își abandoneze pasionanta muncă de cercetare și să se întoarcă în România, la Iași, pentru a-și satisface stagiul militar.

Referinţele remarcabile pe care le-a primit la susţinerea tezei sale de doctorat, cercetările sale, dar şi mintea sclipitoare şi ascuţitul său simţ al aventurii l-au determinat pe polonezul Arctowski să îl recomande pe Emil Racoviță căpitanului Adrien de Gerlache, care dorea să organizeze o expediţie în Antarctica.

Astfel, după aproximativ o lună de la reîntoarcerea în țară, în urma recomandărilor primite, Emil Racoviță a primit din Liege o scrisoarea prin care i s-a propus să ia parte la o expediție ce avea ca scop explorarea țărmurilor Antarcticei. Românul a acceptat și astfel a devenit naturalistul expediției belgiene, organizate si conduse de locotenentul de marină Adrien de Gerlache și desfășurată la bordul vasului „Belgica”.

Idea realizării unei expediții în Antarctica i-a venit în 1896 exploratorul belgian Adrien de Gerlache, care a cumpărat ambarcațiunea „Patria”, de fabricație norvegiană, pe care a modificat-o și a redenumit-o „Belgica”. Acest vas avea o lungime de 34 de metri, o lățime de 6 metri, avea trei catarge și o capacitate de 270 de tone, era prevăzută cu pânze dar și cu motor, iar personalitățile vremii au comparat vasul cu o coajă de nucă ce se va deplasa spre Polul Sud.

Casa Regală și Academia Belgiană s-au implicat în susținerea expediției spre Polul Sud, iar importanți exploratori s-au alăturat echipajului, care a fost format din 19 oameni, printre care  și norvegianul Roald Amundsen, medicul și antropologul american Frederick Cook, care era un mare amator de fotografie, meteorologul polonez Antoine Dobrowolski sau geologul și oceanologul polonez Henryk Arctowsky.

Astfel, în ciuda insistențelor din partea familiei de a nu participa la expediție, prin mijlocirea Casei Regale belgiene, recrutul Emil Racoviță din cadrul Corpului IV Armată, primește din partea „Ministerului de Resbel” acordul să se alăture marii expediții, în calitate de naturalist.

La 10 august 1897, expediția internațională cu destinația Antarctica pleacă din portul Anvers, iar cu prilejul escalelor de patru săptămâni pe care le-au făcut în Chile și pe țărmurile strâmtorii Magellan, echipajul a efectuat cercetări complexe asupra florei și faunei.

La jumătatea lui ianuarie 1898, membrii echipajului au făcut studii asupra strâmtorii Drake ce desparte America de Antarctica, măsurând adâncimea oceanului din acea strâmtoare, rezultatele concluzionând o adâncime cuprinsă între 3690 și 4040 de metri, dezmințindu-se ipoteza pragului submarin dintre America și Antarctica.

Când vasul a ajuns în proximitatea Țării Palmer din Antarctica, a fost descoperită o nouă strâmtoare ce a primit numele navei „Belgica” și alte câteva insule, din care Emil Racoviță denumeşte una „Insula Cobălcescu”, iar alte insule au fost denumite Wiencke și Țara lui Danco, după numele a doi membri ai echipajului care au decedat în acea expediţie.

Pe 16 februarie 1898, vasul a fost prins în ghețuri și a rămas blocat pentru 13 luni, abia în 14 martie 1899 aceștia scăpând din captivitatea gheții. Cât timp au fost captivii ghețurilor, Racoviţă şi colegii săi au realizat cercetări științifice preţioase, studiu ce s-a materializat în nu mai puţin de 60 de volume publicate ulterior, această realizare fiind considerată mai importantă decât toate expediţiile antarctice precedente acelui moment, luate la un loc, fiind studiați curenții marini, viteza și direcția lor, iar toate aceste studii au fost efectuate în timp ce vasul era prins între ghețari, vasul „Belgica” parcurgând în cele 13 luni de staționare, de la est la vest, aproximativ 3.000 de km datorită mișcării de derivă a banchizei în direcția curenților marini.

Expediția a fixat cu precizie conturul și coordonatele regiunilor cercetate, iar o realizare importantă a fost și opera fotografică, fiind surprinse inedit regiunile cercetate.

 Emil Racoviţă a avut o importanță deosebită în cadrul expediției, acesta studiind viața balenelor, a pinguinilor și a unor păsări antarctice, bucurându-se de o notorietate deosebită în lumea, el fiind și cel care a descoperit balena cu cioc.

Expediția a fost plina de peripeții și de momente de cumpănă ce au testat din plin calitatea fizică și morală a celor 19 exploratori. Aceștia au fost nevoiți să schieze, să-și coase haine din blană de lup, să facă observații până la 400 de metri adâncime în apa Oceanului înghețat, să umble cu rachete de zăpada, să raționalizeze proviziile, iar timp de 13 luni, cât vasul „Belgica” a fost blocat, maldăre de zăpadă au fost lipite de pereții vasului pentru a asigura un climat constat și a limita pierderile de căldură.

Doi dintre aceștia au murit în timpul drumului către Polul Sud, iar alții au dat semne de dezechilibru psihic după ce, vreme de mai bine de un an, vasul a rămas blocat în gheață, fiind nevoiți să înfrunte un frig teribil, cu provizii pe terminate.

Deși Adrien de Gerlache a fost conducătorul expediției, în momentele critice, deciziile au fost luate de către Roald Amundsen, de Frederick Cook și Emil Racoviță. Unul dintre momentele teribile prin care au trecut cei 19 membri ai echipajului de pe „Belgica” a fost apariția scorbutului, o boală generata de lipsa totală a vitaminei C din organism, când dinții se clatină, sângerează și totul e însoțit de dureri cumplite, însoțite de diaree, iar în cele din urmă, moartea.

Pentru că Adrien de Gerlache nu tolera carnea de focă, bucătarul a respectat comanda căpitanului, și nu a gătit nici măcar pinguini, iar acest lucru a condus la lipsa de vitamina C. Amundsen și Racoviță l-au mituit pe bucătar cu țigări și coniac, iar acesta le-a pregătit carne de foca, cu mujdei de usturoi și doar ei nu au făcut scorbut. Adrien de Gerlache a sesizat acest lucru, iar când situația a devenit dificilă, după legile marinărești, le-a dat carnetul de căpitan lui Amundsen și lui Racoviță, pentru că ei erau singurii în deplinătatea puterilor fizice, și a dat ordin ca toată lumea să mănânce carne de focă sau de pinguin, cu mujdei de usturoi, iar în scurt timp, toată lumea și-a revenit și au putut continua munca.  

După 2 ani plini de emoție și încordare, după ce vestea alarmantă a scufundării vasului „Belgica” a făcut înconjurul lumii, la 5 noiembrie 1899, echipajul se întoarce pe bătrânul continent, ajungând în portul Anvers.

Adrien de Gerlache, Amundsen si Racoviță au primit decorații din partea regelui Leopold al II-lea al Belgiei, iar din partea Franței, Emil Racoviță a fost recompensat cu Legiunea de Onoare a Franței, o dată Comandor și o dată Cavaler.

Emil Racoviță s-a întors în Europa cu un bogat material științific colectat de-a lungul expediției, colectând peste 1200 de piese zoologice și peste 400 de piese botanice, iar lor li se adaugă o documentație fotografică formată din peste 200 de clișee, imagine fotografică negativă, iar pentru studiul aprofundat al acestui material au fost solicitați 74 de specialiști, Racoviță rezervând pentru sine elaborarea a patru lucrări, însă, din păcate, în anii următori a finalizat doar una singură, cea consacrată balenelor.

Călătoria vasului „Belgica” spre Polul Sud, sub comanda lui Adrien de Gerlache, a intrat în istoria științei drept una dintre cele mai fascinante și mai dificile dintre primele expediții antarctice și este prima expediție pur științifică efectuată în Antarctica și prima ocazie în care omul a petrecut o iarna întreaga în zona Polului Sud.

De-a lungul expediției, membrii echipajului au întâmpinat multe greutăți, iar cum vasul „Belgica” a fost prinsă între blocuri de gheață, echipajul a fost nevoit să sape un canal lung de 75 de metri lungime printr-un strat de gheață de șase metri grosime pentru a realiza o cale de navigație prin care să ajungă la un corp de apă navigabil. Vasul „Belgica” s-a întors în Europa fără doi membri ai echipajului care au murit în timpul expediției, marinarul norvegian Carl Wiencke căzând peste bord și a fost înghițit de ape, iar Émile Danco, a decedat din cauze naturale.

În jurnalul lui Emil Racoviță ce a fost publicat în 1899, au fost menționate, cu lux de amănunte, dificultățile pe care membrii echipei au trebuit să le îndure, iar fotografiile din acea perioadă arată că savantul român era greu de recunoscut după ce s-a întors din expediție.

Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în 1900, sub titlul „La vie des animaux et des plantes dans l’Antarctique” – „Viața animalelor și a plantelor în Antarctica”, iar în 1900, Emil Racoviță a fost numit director al stațiunii Banyuls-sur-Mer și al Laboratorului Oceanologic „Arago”, respectiv redactor al revistei „Archives de zoologie expérimentale et générale”.

Câteva sute de mostre din flora și fauna regiunilor cercetate de către Racoviță au fost studiate de numeroși cercetători ce au descris sute de forme necunoscute până atunci în lumea vegetală și animală, iar savantul român a publicat în 1903, lucrarea intitulată „Cétacés. Voyage du S. Y. Belgica en 1897-1899. Résultats scientifiques. Zoologie”, lucrare ce este un studiu consacrat balenelor şi care l-a poziționat pe Racoviță printre pionierii etologiei şi ecologiei animale.

Prima fotografie subacvatică

În 1893, Louis Boutan a realizat primul aparat foto subacvatic, care era închis într-o cameră etanşă metalică și manevrată de către un scafandru cu echipament greu de scufundare, alimentat cu aer de la suprafață.

În 1899, Boutan a devenit celebru în întreaga lume, reușind să realizeze prima fotografie efectuată sub apă, fotografiindu-l pe Emil Racoviţă în timp ce acesta făcea investigaţii în zona Banyuls-sur-Mer din sudul Franţei, fotografie în care, fiind poate copleșit de momentul istoric, placheta pe care Emil Racoviță a avut-o în mâna „Photographie Sous marine” – „Fotografie subacvatică”, a fost ținută invers.

Pentru realizarea fotografiei, cei doi au coborât până la 50 de metri adâncime iar timpul necesar de expunere a fost de aproximativ 30 de minute. Datorită echipamentul greoi realizat de către Boutain, acesta a suferit de narcoza azotului, numită si beția adâncurilor, care i-a conferit o stare similară cu cea produsă de efectele gazelor folosite la anestezie, iar pentru lumina necesară fotografiei, acesta a inventat o instalaţie inedită compusă dintr-un butoi în care se afla o lampă cu alcool, iar cu ajutorul unei mingii de cauciuc pulveriza pudră de magneziu peste flacăra întreţinută de lampa cu alcool, creând astfel o sursă de lumină.

Peșteri

Datorită pasiunii sale pentru bogățiile și minunile naturii, în vara lui 1904, Emil Racoviță s-a îmbarcat într-o croazieră de cercetare a bazinul răsăritean al Mediteranei, în peșterile Cuevas del Drach din Insula Mallorca. În timpul cercetărilor, în apele întunecate ale unuia dintre marile lacuri pe care le adăpostește peștera, Emil Racoviță a capturat un mic crustaceu, translucid și lipsit complet de ochi, ce purta amprenta adaptării lui la neobișnuitul mediu subteran, ce a reprezentat primul animal cavernicol pe care l-a studiat şi care prezenta foarte multe asemănări cu fiinţele marine deja cunoscute, descoperire ce a marcat o schimbare radicală a carierei sale de naturalist. Cum nimeni nu mai descoperise o astfel de viețuitoare, Racoviță a intuit că studiul aprofundat al ființelor ce trăiesc în peșteri poate contribui la deslușirea mecanismelor evoluției biologice, savantul român renunțând complet la cercetările oceanologice, dedicându-se exclusiv studiului ecosistemelor subterane.

În anul 1905, fiind însoțit de René Jeannel, un tânăr și întreprinzător medic licențiat și în științe naturale, Emil Racoviță a pornit într-o călătorie ce a avut ca scop explorarea peșterilor de pe cei doi versanți ai Munților Pirinei, cercetare care s-a materializat prin celebrul tratat „Essai sur les problemes biospeologiques” – „Eseu asupra problemelor biospeologice”, care este prima lucrare importantă din întreaga lume dedicată biospeologiei, ce a fost publicată în anul 1907, și care este considerată statutul fundamental al biospeologiei și certificatul de naștere al acesteia.

Cum eseul a fost doar un pas, Emil Racoviță a iniţiat un program internațional de cercetare numit „Biospeologica”, ce mai târziu a pus bazele ştiinţei numită „Biospeologie”, adică studiul vieţii din peşteri, ce a fost destinat cercetării faunei peșterilor, iar în 1919, bilanțul programului a fost unul impresionant, cercetătorii explorând peste 800 de cavități subterane din principalele regiuni carstice din Europa și nordul Africii, majoritatea fiind cercetate de către Racoviţă şi Jeanne, iar cei patruzeci de specialişti care s-au angajat în studiul ei au colectat peste 20.000 de eşantioane de faună cavernicolă și au publicat 41 de lucrări științifice ce au însumat 3.400 de pagini, adunate în patru volume sub titlul „Biospeologie”, ce au construit zestrea ştiinţifică pe care marele savant român a folosit-o ca temelie pentru viitorul Institut de Speologie de la Cluj.

Anii de dinainte începerii Primului Război Mondial au fost pentru Racoviţă perioada cea mai productivă a carierei lui ştiinţifice, deoarece în acești ani şi-a putut elabora lucrările biospeologice cele mai substanţiale care aveau drept subiect studiul crustaceelor izopode. În timpul Primului Război Mondial, studiile sale au fost îngreunate, însă le-a continuat, deși laboratorul acestora fusese amenajat într-un spital militar.

Institutul de Biospeologie de la Cluj

În anul 1919, după ce Transilvania a fost cucerită de către trupele române, autoritățile statului i-au solicitat ajutorul lui Emil Racoviță pentru a reorganiza Universitatea din Cluj, încredinţându-i acestuia misiunea de a crea un institut de cercetări menit să formeze cadre ştiinţifice.

Astfel, la 20 aprilie 1920 a fost promulgată „Legea privitoare la crearea unui Institut de Speologie la Universitatea din Cluj”, în virtutea căreia, la Cluj a luat naştere primul institut de biospeologie din lume, și astfel, epicentrul biospeologiei mondiale s-a mutat din Franţa în inima Ardealului, Racoviță profesând alături de numeroși cercetători români şi de prieteni de-ai săi, cum ar fi biologul elvețian Alfred Chappuis sau biologii francezi Jules Guiart şi René Jeannel, predând primul curs de biologie generală din România pentru studenţii Facultăţii de Ştiinţe şi ai celei de Medicină.

De-a lungul carierei, Emil Racoviță a realizat foarte multe lucruri importante și fost numit în diverse funcții, precum:

• între 1922-1926, a fost senator, reprezentat al Universității din Cluj;
• între 1926-1929, a fost rector al Universității din Cluj;
• în 1926, înființează Oficiul Național de Turism, o instituție de stat pentru un turism care să respecte natura și care a fost oficializată prin decret regal la 4 ianuarie 1936;
• a fost ales membru al Academiei Române, a cărei funcție de președinte a ocupat-o vreme de patru ani, între 1926-1929;
• în 1927, publică la Cluj volumul „Speologia. O știință nouă a străvechilor taine subpământești”;
• a fondat Asociaţia Transilvană pentru propagarea limbii şi culturii franceze – „Cercle Ronsard”;
• în 1929, publică volumul „Evoluția și problemele ei”;
• membru al Comisiei Monumentelor Naturii şi vicepreşedinte al Biroului ei ştiinţific;
• în 1928, a condus primul Congres al Naturaliştilor din România și a inițiat importante campanii pentru protejarea mediului înconjurător;
• între 1929-1930, a fost ales Președinte al Academiei Române, respectiv membru al mai multor asociații științifice, primind din partea comunității științifice internaționale un număr impresionant de distincții și funcții onorifice;
• Societatea Zoologică a Franţei şi Societatea de Speologie din Paris l-au ales preşedinte de onoare;
• la 27 ianuarie 1942, a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în gradul de Mare Cruce.

Activitatea științifică întreprinsă de Emil Racoviță a continuat, iar până în anul 1931, când fondurile alocate cercetării s-au suprimat din cauza crizei economice, acesta a mai prospectat încă 358 de peşteri, dintre care 220 au făcut parte din munții Carpaţi, iar lucrării „Biospeologie” i-au mai fost adăugate încă 15 noi lucrări de specialitate, însumând un total de 1650 de pagini.

În august 1940, când prin Dictatul de la Viena, Clujul a devenit parte a Ungariei, Emil Racoviță s-a mutat în Timișoara, iar Institutul Speologic a fost condus de către prietenul său, elvețianul Alfred Chappuis. Abia după ce nordului Transilvaniei a fost cedat din nou Românei, omul de ştiinţă s-a întors la Cluj, dorind reorganizarea Institutul.

Decesul

Deși bătrânețea nu a fost o piedică pentru Emil Racoviță, din păcate dorința sa de a reorganiza Institutul de Speologie din Cluj nu a mai putut fi pusă în aplicare, deoarece la 11 noiembrie 1947, savantul român a fost silit să-şi părăsească laboratorul, fiind doborât de boală, iar la 19 noiembrie 1947, la vârsta de 79 de ani, inima acestuia a încetat să mai bată.

Emil Racoviță a avut parte de funeralii naționale și a fost înmormântat în Cimitirul Central Hajongard, din Strada Avram Iancu, din Cluj-Napoca.

Familie

Emil Racoviță a fost căsătorit cu Hélène Boucard, iar cuplul a avut trei copii, pe Renée Racoviță, născut în 1908, pe Ion Racoviță, născut în 1909 și pe Andrei Racoviță, născut în 1911.

După înființarea Institutul de Speologie din Cluj, Racoviţă, împreună cu familia sa, s-au mutat definitiv în Cluj, pe strada Mihail Kogălniceanu, numărul 3, iar savantului i s-au alăturat și prietenii Rene Jeannel, în calitate de director adjunct, elveţianul Pierre-Alphred Chappuis, subdirector şi doi asistenţi: Radu Codreanu şi Vasile Puşcariu.

Moștenire

O dată cu trecerea în neființă a profesorului Emil Racoviţă, naţiunea română a pierdut o personalitate de excepţie, un om care a fost în acelaşi timp și pionier al ştiinţei dar şi slujitor al societăţii.

Emil Racoviță a făcut accesibile cercetările sale marelui public, iar un ziarist francez entuziasmat a scris: „Când îi veți vedea numele pe o carte sau pe un afiș, nu ezitați, cumpărați cartea sau mergeți să-l ascultați!”.

În amintirea realizărilor sale ştiinţifice, Institutul de Speologie din Cluj-Napoca este denumit „Emil Racoviță”, trecând în subordinea Academiei Române, iar una dintre navele oceanografice româneşti și cea mai mare peșteră din Republica Moldova și a 16 ca lungime din lume, au primit numele „Emil Racoviţă”.

În anul 1958, un grup de trei insule din Golful Wilhelmina au fost denumite „Emil Racoviţă”, iar în comuna Dănești, din județul Vaslui, a fost amenajată Casa Memorială „Emil Racoviță”.

Cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Emil Racoviță, în anul 1968, Poșta Română a pus în circulație o marcă poștală cu o valoare nominală de 55 de bani.

Unul dintre premiile anuale acordate de către Academia Română poartă numele „Emil Racoviță”.

Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la trecerea în neființă a marelui savant, în anul 2017, la Cluj-Napoca a fost vernisată o expoziție dedicată lui Emil Racoviță, iar la împlinirea a 150 de ani de la nașterea savantului, în anul 2018, oficialităţile din Cluj au organizat o seară cu manifestații culturale.

La 6 august 2018, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă comemorativă din argint, cu o valoarea nominală de 10 lei, având ca temă „150 de ani de la nașterea lui Emil Racoviță”.

Ca o mărturie a importanţei cercetărilor sale, autorităţile din Mallorca au amplasat la intrarea în oraș o statuie a omului de ştiinţă Emil Racoviță.

Lui Emil Racovițăi-au fost recunoscute meritele şi calităţile de către societăţile din ţară şi din străinătate care l-au înscris printre membrii lor corespondenţi, titulari sau de onoare, iar oficialităţile statului i-au decernat cele mai înalte onoruri. Astăzi, școli, licee, institute și străzi îi poarta numele, bustul lui străjuind primul Institut de Speologie din lume, de la Cluj și peştera Cueva del Drach, din Mallorca.

Bibliografie

• Alexandru Marinescu: O expediție numită „Belgica”, Ed. Ion Creangă, București, 1991;
• Anca Bănărescu, Alexandru Iftimie și Alexandru Marinescu: Emil Racoviță: jurnal, Ed. Compania, București, 1997;
• Alexandru Marinescu: Emil Racoviță și expediția „Belgica”, Ed. All, București, 1999;
• Gheorghe Racoviță: A ști sau a nu ști. Adevărurile vieții lui Emil Racoviță. Edit. Academiei Române, București, 1999;
• Motaș, C., Ghica, C., „Emil Racoviță, fondatorul biospeologiei”, 1969, Editura Științifică;
• Ghibanescu, Gh. Surete si Izvoade, VIII, Documente racovitesti. Tipografia Dacia, Iasi, 1914;
• Motas, C., Figuri de naturalisti. Edit. Stiintifica, Bucuresti, 1960;
• www.rador.ro/2018/11/15/portret-emil-racovita-o-existenta-dedicata-explorarilor-stiintifice;
• arhiva.formula-as.ro/2010/943/mica-enciclopedie-as-27/emil-racovita-aventura-la-polul-sud-13072;
• www.e-racovita.ro/index.php/emil-racovi;
• historia.ro/sectiune/portret/emil-racovita-primul-om-care-a-facut-lumina-in-572220.html;
• www.speologie.org/articol/emil-racovita-sti-sau-nu-sti-aceasta-este-intrebarea.