Toma Caragiu

(21 august 1925 –  4 martie 1977)

Toma Caragiu a fost unul dintre cei mai mari actori români de teatru, TV și film, acesta interpretând cu precădere roluri de comedie, excelând însă și în drame, iar unul dintre filmele sale de referință este „Actorul și Sălbaticii”.

Toma Caragiu era un bărbat puternic, frumos, înalt, cu umerii laţi şi piept bombat, faţa îngustă cu pomeţi proeminenţi, ochii negri ce scânteiau senin şi fascinant, în care se citea un straniu sarcasm combinat cu o uimire ghiduşă care ascundea în spate o melancolie. Actorul avea o inteligenţă profundă, scormonitoare, intuia bine caracterul oamenilor, era un mare pamfletar al scenei, reușind să se impună în Teatrul “L.S. Bulandra”, continuând tradiţia farselor bune, pe care le născocea pentru alţii.

Fiind conştient de talentul uriaş pe care-l avea, Toma Caragiu a lucrat asupra lui însuşi pentru a se dărui în întregime semenilor săi, putând afirma că a fost un auto-Pygmalion, pentru el arta constituind un mijloc de apropiere, de comunicare cu oamenii, iar cei care i-au fost în preajmă, ştiu foarte bine acest lucru. Toma Caragiu repugna izolarea și înstrăinarea orgolioasă faţă de oameni, el simțindu-se bine doar între ei, împărtăşindu-le nu doar bucuriile ci şi amărăciunile. Acesta era un personaj unic, inconfundabil, cu o inimaginabilă disponibilitate, atât ca artist cât şi ca om. Toma a fost prietenul tuturor și deseori  era comparat cu Toto, cu Malek sau cu Chaplin. Sensul existenţei sale ca şi actor a fost publicul, el fiind fericit când reușea să-i facă pe oameni să râdă. Pe scenă, Toma Caragiu dorea să-l laşi singur, de capul lui, să facă ce vrea, acesta reușind să se impună și prin monolog, care era cel mai greu gen artistic de însufleţit.

Toma Caragiu nu s-a remarcat printr-un personaj anume, personajul lui rămânând propria persoană, Caragiu însuşi, ca monstru sacru, ca interpret genial, creator al tuturor textelor comico-dramatice şi al propriei sale viziuni asupra realităţii trăite. Deşi pe scena teatrului era un actor total, din partea televiziunii a primit ceva după care tânjea, și anume libertatea şi şansa de a cânta, de a face personaje abstracte, mai caricaturale, în zona umorului absorbit de politică, iar ca poet, actor și intelectual, era într-o continuă luptă cu el, cu propria inteligenţă, dar şi cu inteligenţa celorlalţi.

Toma Caragiu nu a avut copii, însă rolurile pe care le-a interpretat magistral i-au fost  copiii după care a tânjit enorm, menite a-i asigura nemurirea şi gloria postumă. Acesta a fost un  perfecţionist, mereu nemulţumiţi de nivelul la care se exprima pe scenă, pregătindu-şi fiecare apariţie în faţa spectatorilor cu o migală de bijutier.

Toma a scris și poezii, găsind în această formă de exprimare calea cea mai directă către el însuşi dar şi către cei care-l iubeau şi admirau, dorind ca publicul să-l cunoască mai bine.

Geo Călugăru consemna în cartea sa că „Toma Caragiu a fost o personalitate impresionantă care însă, ca oricare dintre noi, a avut şi slăbiciuni. Una dintre ele era că nu se putea abţine şi râdea foarte uşor pe scenă. Colegii actori, ştiind asta, îl provocau mereu. Mai greu era a doua zi, când pentru toţi care îi făcuseră şotii, devenea din nou dom’ director. Dar reuşea să tragă această linie, se impunea pentru că ştia foarte bine să discearnă între răspundere şi meserie”.

Regizorul Valeriu Moisescu povestea despre Toma Caragiu că „câteodată acesta povestea întâmplări fabuloase, incredibile, al căror martor sau erou devenea, trăindu-le pe măsură ce le născocea. Una dintre acestea a fost relatarea cu lux de amănunte al unui Revelion petrecut la Cinecitta, cu Fellini şi Giuletta Massini! Nimeni nu ştia că-l petrecuse acasă cu socrii… Dar era urmărit cu gura căscată, pentru că era o încântare să-l asculţi. Inventând cu o fantezie debordantă, inflexiunile glasului, expresia ochilor, a mâinilor, a capului său, dobândeau un surplus de expresivitate – provenit dintr-o supraconvingere, încât în acele momente chiar dacă Fellini şi Giuletta Massini ar fi fost de faţă, în pofida evidenţelor, nu s-ar fi îndoit nici o clipă că au întâmpinat şi petrecut Noul An în compania acestui clovn de geniu”.

Copilărie

Toma Caragiu s-a născut la 21 august 1925, în comuna Hrupişti, din Grecia, într-o familie de aromâni, fiul domnului Nicolae Caragiu şi al doamnei Athina Papastere Caragiu,  originari din satul grecesc Aetomilitsa, provincia Konitsa, prefectura Ioannina, regiunea Epir.

Deoarece statul român voia să controleze sudul Dobrogei, zonă denumită și Cadrilater, familiile care se mutau în acea zonă primeau pământ cât voiau, pe care însă nu plăteau taxe şi impozite. Astfel familia lui Toma Caragiu, în anul 1928, emigrează din Grecia, în comuna Sarsânlar, județul Durostor, unde au muncit mult, au făcut bani, ocupându-se de agricultură, de căşărit și de oierit.

Înainte de cedarea Cadrilaterului către bulgari, la 7 septembrie 1940, viaţa lui Toma Caragiu trece printr-o schimbare radicală. Tatăl său vinde tot ce avea, iar familia se mută la Olteniţa şi apoi în comuna Ulmeni, judeţul Călăraşi. Toma avea 15 ani iar surorile sale Matilda și Geta aveau 13 respetiv 11 ani. Toma Caragiu povestea că „în acel moment minunata lor copilărie a luat sfârşit, deoarece acasă nu a mai însemnat niciodată altceva decât casa lor de la Sarsârlan, cu curtea ei mare, cu saivanele de oi, cu moara cea mică de apă, cu heleşteul de peşti, cu grădinile de zarzavat, cu Barac, câinele lor cel bătrân, acasă însemnând pentru părinţii lui Toma şi pentru bunica lui, până la sfârşitul zilelor, acel loc unde era toată munca lor, toată agoniseala a trei vieţi”.

În Oltenița, familia lui Toma Caragiu a locuit aproximativ un an, într-o casă închiriată, în cea mai mare parte a timpului fără tatăl lor, care era plecat prin diferite oraşe din ţară, în căutarea unui loc mai bun. Toma și-a petrecut timpul stând cu surorile sale, jucându-se împreună, citind mult, el fiind cel care aducea întotdeauna cărţi în casa, de la romane celebre până la piese de teatru. În Oltenița, anul şcolar s-a terminat prost pentru Toma, deoarece profesorul acestuia de matematică, care era fiul proprietarului locuinței închiriate, l-a lăsat corigent, pierzând anul, deoarece i-a cerut mamei sale şaua superbă a tatălui său, pe care o aduseseră din Grecia, și nu a primit-o.

După experiența din Oltenița, în anul 1941, familia Caragiu se muta la Bacău, însoțiți de multe din familiile ce au locuit în Sarsânlar. Tatăl acestuia a găsit o cafenea de lux care aparținea unui evreu, dl Tziperman, evreii în aceea vreme nu mai aveau voie să aibă firme, Nicu Caragiu preluând tacit cafeneaua, iar venitul îl împărțea la doi. Toma povestea că „cafeneau, la început, a mers foarte bine, însă acest lucru a durat puțin, căci lumea sărăcise, era război, și nimănui nu-i mai ardea să piardă vremea la cafenea, sorbind ceaiuri „a la russe”, din boluri de porțelan, cu zahăr cubic și să joace biliard, cărți sau table în separeurile înalte, elegante”. Deoarece Toma își ajuta tatăl în cafenea, noapte, când se intorcea acasă, s-a ales cu niște bătăi, acesta fiind luat drept evreu, deoarece avea nasul puternic acvilin si era văzut ieșind dintr-o cafenea de evrei.

În Bacău, Toma si-a continuat studiile la Liceul teoretic „Ferdinand I” din Bacău, Matilda la Liceul teoretic de fete, iar Geti la Liceul industrial de fete „Regina Maria”.

La 24 martie 1944, Toma Caragiu apare pentru prima oară pe o scenă publică, pe scena cinematografului „Mărăşti”, din centrul oraşului Bacău, în timp ce era în clasa a VII-a de liceu, când împreună cu alţi colegi au jucat în piesa „Miss România”, Toma având rolul principal, interpretându-l pe Mastache. Sora lui, Matilda, povestea că pe versoul fotografiilor de la acest spectacol, Toma a scris „adu-ţi aminte de începutul şi primul tău succes, munceşte şi vei izbuti!”

În anul 1945, familia Toma se stabilește la Ploiești, pe str. Rudului, nr. 144, locuind cu chirie, la familia Baciu, până în anul 1953. Toma Caragiu urmează cursurile Școlii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, din Ploiești, scrie în revista liceului „Frământări” și este cooptat în trupa de teatru a liceului, el şi colegii lui bucurându-se de succes, având reprezentaţii în tot judeţul. Sora lui, Matilda, povestea că „Toma, în timpul școlii, nu a fost atras de materiile legate de ştiinţele naturii şi de științele exacte precum fizica, chimia și matematica, excepţie făcând geografia şi biologia. Pe Toma l-au interesat rezultatele obţinute de aceste ştiinţe în domeniul cunoaşterii pământului şi al universului, citind întotdeauna cu pasiune, în sute şi mii de nopţi prelungite pentru lectură, toate marile cărţi cu astfel de teme. O statornică pasiune a lui Toma era cântatul, acesta cântând mult acasă, cântece de dragoste, precum și melodiile lui Nelu Danielescu, autorul unor şlagăre foarte îndrăgite. Toma nu era un elev strălucit, însă a luat Bacalaureatul și dacă tot terminase liceul, trebuia să încerce şi la facultate. Tatăl său dorea să-l facă medic veterinar, voia să-i insufle dragostea lui ancestrală pentru natură şi animale, însă, dacă Toma admira animalele, nu acelaşi lucru se putea spune și despre medicină, boli, bisturiu și sânge. Ca să-i facă plăcerea tatei, la aromâni respectul pentru părinţi şi străbuni este legea de bază, nescrisă, a dat admiterea la Facultatea de Drept, dar, şi pentru sufletul lui, la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. La Conservator s-a prezentat cu monologul „1 Aprilie” de I. L. Caragiale, unde a avut mare succes, cucerindu-l pe Victor Ion Popa, care l-a luat la clasa lui. Cum ştiinţele juridice nu l-au atras, Toma a renunţat repede la această specializare şi s-a dedicat în întregime, până la sfârşitul vieţii, menirii sale: actoria”. La un an după ce a început studiile de actorie, profesorul său, Victor Ioan Popa, se stinge din viață, moment care a lăsat urme adânci în inima tânărului student, Toma fiind unul dintre cei şase bărbați care i-au purtat sicriul la înmormântare.

Cariera de actor

În vacanțele din timpul studenției, Toma Caragiu vine acasă şi adunând în jurul său prieteni îndrăgostiţi de arta dramatică, se joacă de-a spectacolele prin mahala, și susținând o muncă vie de animator cultural reușește realizarea spectacolul „Take, Ianke și Cadîr” de V. I. Popa, pe care îl joacă la cinematograful „Modern” din Ploiești, urmat de spectacolul „Trandafirii roșii” de Zaharia Bârsan. Astfel, pornind de la grupul de actori recunoscuți ca și artiști, Toma pune bazele nucleul denumit „Brigada culturală Prahova”, ce în 1947 se transformă în „Teatrul Sindicatelor Unite” din care se va naște în 1949 „Teatrul de Stat Ploiești”. În 1948, Toma Caragiu își face adevăratul debut pe scena mare a teatrului, când, încă student în anul III de facultate, i se încredințează rolul unui scutier în piesa „Toreadorul din Olmado”, pus în scenă de regizorul Ion Șahighian, pe care îl va interpreta pe scena studioului „Teatrului Național” din Piața Amzei.

La 1 mai 1948 se angajează ca membru al corpului artistic al Teatrului Național.

La 24 de ani, în vara anului 1949, Toma Caragiu finalizează studiile universitare și aduce acasă, la Ploieşti, diploma de absolvire cu nr. 1548 a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, având calificativul „Bine”. Diploma certifica oficial că Toma este actor calificat, primind repartiţia la Teatrul Naţional, aflat atunci sub direcţiunea lui Zaharia Stancu, fiind poftit ca la deschiderea stagiunii 1949 – 1950, acesta să se prezinte la locul de muncă.

După repartiție, Toma Caragiu mărturisește că „distrat cum am fost şi cum sunt, am uitat că trebuie să fac armata. Şi din spectacolul „Haiducii” de Victor Eftimiu, ordinul de chemare m-a dus direct la Centrul de recrutare, apoi la o şcoală de ofiţeri de rezervă. Am fost un foarte bun militar. Am absolvit al doilea din promoţia mea. Mi se prezicea o strălucită carieră de arme”.

Constanța

Redevenind civil, Toma Caragiu a încercat să intre din nou la Teatrul Național, însă atunci nu a mai găsit loc. Pe holul direcției teatrului, Toma s-a întâlnit cu Pache Focșăneanu, director la Teatrul din Constanța, recent inființat, care l-a invitat să face parte din trupa de actori a teatrului său, spunându-i „Vino la mine să faci un Rică!“. Toma Caragiu a acceptat, iar din 1 aprilie 1951, acesta a fost angajat la Teatrul de Stat din Constanţa, unde joacă, printre alte roluri, pe Rică Venturiano, în piesa „O noapte furtunoasă”.

Toma Caragiu a jucat la teatrul din Constanţa doar două stagiuni, între anii 1951 și 1952, apărând în nouă producţii scenice, care erau piese de comandă politică în marele proces de educare marxistă a maselor: „Vocea Americii”, „Ziua cea mare”, „Casa cu storurile trase”, „Oameni de azi”, „Lupii”, „Ruptura”, „Într-o noapte de vară”, cu eroi comunişti revoluţionari şi duşmani chiaburi, capitalişti, actorul interpretând personaje din ambele tabere.

Geo Călugăru consemna în cartea sa că „colegii de scenă îl descriau pe Toma ca fiind ambiţios, dornic de a juca şi energic, dar mereu cu un surâs în colţul gurii. Partener de şotii şi complice la pozne, Toma a fost, nu o dată, victimă a câte unei glume amicale. Într-o perioadă în care locuia temporar într-o cabină de teatru, colegii, profitând de somnul său adânc, după o zi istovitoare, n-au stat pe gânduri, l-au luat binişor în braţe şi l-au cărat pe scenă, în timpul spectacolului. Ce faţă avea când s-a trezit în pijama, în decorul tabloului 8. A rămas de pomină pentru toţi cei care l-au văzut“.

Prima căsătorie

În 20 februarie 1952, Toma Caragiu se căsătoreşte cu actriţa Maria Bondar, colegă în trupa teatrului din Constanță, o actriţă foarte bună, care făcuse parte din trupa Teatrului Municipal din Bucureşti. Viaţa lui Toma cu prima lui soţie nu a fost foarte bună, astfel că în iulie 1962, aceștia decid să se despartă, însă Maria condiționează divorţul de adoptarea un copil care să poarte numele de Caragiu şi care să-i fie lasăt în custodie ca mamă adoptivă, Toma având obligaţia de a asigura cele materiale creșterii copilului, printr-o pensie consistentă. În iulie 1962, de la Casa de Copii din Buzău este înfiată o fetiţă de 3 ani, pe nume Doina Maria, de care actorul nu s-a putut ataşa, care, după divorţ, a rămas în grija Mariei, cu numele de Maria Doina Caragiu.

Ploiești

În 1953, la vârsta de 28 de ani, Toma Caragiu este numit director al Teatrului de Stat din Ploieşti, funcţie pe care o va deţine până în 1965. La scurt timp după numirea în această funcție, îşi dă seama că Ploieştiul este un oraş dificil pentru teatru, spectatorii pasionaţi se duceau să vadă spectacole la Bucureşti, iar jumătate din componența trupei de teatru era formată din navetişti.

Directoratul lui Toma Caragiu a fost momentul care a ridicat definitiv statutul teatrului din Ploieşti de la nivelul unui teatru de provincie la nivelul unui teatru de prestigiu.

Toma Caragiu a fost un dedicat administrator. Între 1953 și 1965, pe scena teatrului din Ploiești s-au pus în scenă 90 de premiere, o performanță care niciodată nu a mai putut fi egalată. Doar Toma Caragiu a interpretat de-a lungul acestor ani, 34 de roluri, printre acestea aflându-se Truffaldino din „Slugă la doi stăpâni”, în 1954, de Carlo Goldoni, în regia lui Alexandru Braun, Figaro din „Nunta lui Figaro”, în 1955, de Beaumarchais, în regia lui Harry Eliad, Ianke din „Tache, Ianke și Cadâr”, în 1956, creația profesorului său de Conservator, în regia lui Traian Ciuculescu, Zmeul-Zmeilor din „Înșir-te mărgărite”, din 1958, de Victor Eftimiu, în regia lui Harry Eliad, Vulpoiu din „Răzvan și Vidra”, în 1959, de B. P. Hașdeu, sub bagheta lui Gigi Ionescu, Stancu Văratecu din „Poarta”, în 1959. Aceste măsuri și inițiative au atras publicul să vină la spectacole într-un număr mult mai mare, teatrul fiind un fenomen social de o uriaşă amploare. Desigur, contextul istoric și faptul că pe vremea aceea televiziunea era abia la început și că celelalte mijloace media erau strict controlate, au favorizat succesul teatrului, care a rămas alături de film, debuşeul principal şi câmpul de manifestare al marilor actori.

Răsplata eforturilor şi izbânzilor sale nu a întârziat. Numărul amicilor şi admiratorilor săi ploieşteni a crescut simţitor, oameni din afara teatrului, foşti colegi de liceu, și actori erau mândri de a fi onoraţi de prietenia sa. După nici un an de activitate la Teatrul din Ploiești, directorului Toma Caragiu, i s-a conferit Ordinul Muncii clasa a III-a.

Toată lumea își respecta directorul, iar femeia de serviciu, sosind în zorii zilei la teatru, spre a face focul şi a mătura, l-a găsit pe Toma Caragiu la birou, preocupat să rezolve maldărul de hârtii cu situaţii, rapoarte, grafice, memorii, referate, cereri, propuneri, planuri, cronici. Închizând cu grijă uşa cabinetului, spre a nu-l deranja, profund mişcată, bătrâna i-a urat în gând: „Dă, doamne, să nu moară niciodată!”.

În 1953, Toma Caragiu a creat secţia de revistă de la Ploieşti, care a fost mult timp pe primul plan al genului, în România.

În 1955, Toma Caragiu debutează în primul său film, care, totodată este şi prima peliculă color realizată în România, „Nufărul roșu”, în regia lui Gheorghe Tobias.

Cea de-a doua căsătorie

Tot la Ploiești se înfiripă și povestea de dragoste dintre Elena și Toma Caragiu. Elena era căsătorită cu Paul Ioachim, actor şi scriitor, care avea faţă de femei o mentalitate învechită, ce pleca de la ideea că bărbatul este centrul universului, iar femeia trebuie să-l servească, acesta fiind irascibil, bătăuș, gelos și un mare consumator de alcool.

Elena, fiind în primul an de după absolvire, terminând actoria, se angajează la Teatrul din Ploieşti, aceasta făcând naveta la Bucureşti, unde locuia. Când cei doi s-au cunoscut, Toma Caragiu era căsătorit cu actriţa Maria Bondar și era directorul teatrului din Ploiești.

Căsnicia lui Toma cu soția sa, Maria, era tensionată iar după ce au adoptat-o pe Doiniţa, care avea 3 ani, în iulie 1962 aceștia au divorțat. Procesul de divorţ, lung şi anevoios, a coincis cu sosirea la teatrul din Ploieşti a tinerei actriţe Elena. Proaspăta parteneră de scenă, care trecuse printr-o experienţă nefericită, trezeşte în Toma porniri romantice, el redescoperind în străfundurile sufletului său cele mai curate simţăminte, manifestându-se ca un licean căzut  pradă iubirii. Deoarece avea o căsnicie în pragul divorţului, Toma Caragiu face în așa fel încât Elena să fie distribuită în aceleași spectacole, pentru a pleca împreună în turnee.

Toma Caragiu povestea că într-o zi, la o îngheţată, intuind că Elena i-a fost „trimisă”, i se destăinuie, spunându-i „Acum doi ani a venit la mine o femeie care a insistat să-mi vorbească. Aştepta în secretariat de mai bine de două ore. Mi-a spus că o cheamă Aphrodita şi e trimisă de Leontin, un spirit din sfera a şaptea, care vrea să mă anunţe că va veni în viaţa mea cineva care mi-a fost predestinat. Se va numi Elena. Vei avea o mare dragoste care te va înălţa şi împlini cu o nouă entitate, Eleto. Vor fi 14 ani de succes. După aceea va veni un cataclism, ca un uriaş accident, multă omenire va pieri odată cu tine. M-a sfătuit să evit călătoriile cu avionul”.

Deși erau amândoi căsătoriţi, nu le mai păsa de persoana care le învenina viaţa de acasă. Aceștia s-au întâlnit pe ascuns o vreme. Ei nu se simţeau ca nişte tineri îndrăgostiţi ci ca nişte amanţi târzii care ajunseseră în miezul iubirii eliberaţi de agonia tinereţii şi de calvarul vieţii conjugale. Dragostea lor târzie era una solidă, fără minciuni și false pretenţii, ei făcând dragoste cu experienţa și siguranţa vârstei, pe unde apucau, departe de ochii lumii.

Toma Caragiu nu era genul de bărbat care să alerge după femei, el fiind un bărbat serios şi preocupat de teatru, neinteresându-l altceva.

Când în 1964, Toma Caragiu și Elena s-au căsătorit, chiar dacă soția sa era cu 12 ani mai tânără, aceasta i-a conferit actorului liniştea seninătăţii casnice, acesta putând fi preocupat de roluri, spectacole și teatru.

La început părea să fie o căsnicie reuşită, însă a durat puţin timp, deoarece tânăra şi-a dat arama pe faţă, manifestându-se contrar felului de a fi a lui Toma. Şi de data aceasta, fireşte, nu din vina sa, Toma călcase strâmb. Venit în Bucureşti, eliberat de împovărătoarele îndatoriri de director, Toma avea mai mult timp liber, se preocupă mai mult de felul cum se îmbrăca, gusta din plăcerea de a fi elegant și se dedică mai mult carierei artistice, neglijându-și relația.

În 1964, cuplul Toma și Elena, cumpără o casă ţărănească în satul Brătuleşti, comuna Periş, aflată la circa 29 km de București. Locul i-a devenit atât de drag, încât puţinul timp liber pe care îl avea îl petrecea acolo, reparând şi aranjând locuinţa şi grădina. Casa a fost vândută după moartea actorului, de către moştenitorea sa, Maria Doina Caragiu.

Toma Caragiu, biologic vorbind, nu a avut urmaşi, toți considerând că urmaşii lui sunt rolurile pe care le-a interpretat şi tot ceea ce a sădit în sufletele oamenilor.

Teatrul Bulandra

În 1965, la insistenţele maestrului Liviu Ciulei, Toma Caragiu se transferă la Bucureşti, unde este angajat ca și actor al Teatrului „Lucia Sturza Bulandra”, primul rol al acestuia fiind Macheath în „Opera de trei parale” de Bertolt Brecht, pe aceeaşi scenă aflându-se Clody Bertola, George Măruță, Rodica Tapalagă și Margareta Pâslaru.

Venit de la Ploieşti unde atinsese un nivel foarte înalt de măiestrie artistică, Toma Caragiu reușește să se integrează rapid exigenţelor Teatrului „Bulandra” fiind socotit de toată lumea un mare actor comic, cel mai mare, fără îndoială, al generaţiei sale de mijloc. Toma poseda acea calitate a actorului, aceea de a şti să işte în spectator dorinţa şi libertatea de a râde cu el, explicând acest fapt, astfel „Am ferma convingere că spectacolul eveniment nu este altceva decât rodul unei istovitoare munci de zi cu zi, cu dăruire totală a unui grup de actori dotaţi, decişi să lupte cu înflăcărare până la prima ridicare de cortină, ca o primă etapă, şi să păstreze cu sfinţenie tot ce s-a stabilit în comun, pentru a doua etapă”.

În 1967, Toma Caragiu a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”, iar în 1971, cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a IV-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.

Teatrul “L.S. Bulandra” devine pentru Toma Caragiu, locul unde-şi va desfăşura ultima şi cea mai bogată etapă a carierei sale, în care a jucat în spectacole regizate de Liviu Ciulei, Lucian Pintilie sau Valeriu Moisescu.

La teatrul Bulandra, Toma Caragiu a jucat de 1729 de ori, cu o frecvenţă absolut năucitoare, în fiecare a doua seară un spectacol, în faţa a 782.766 spectatori, aici desfășurându-și cea mai bogată etapă a carierei sale, prin dăltuirea unor personaje excepţionale. Toma Caragiu avea convingerea fermă că repertoriul unui teatru constituie un act de cultură, un act politic major în viaţa oricărui teatru.

În anul 1971, în urma unui chestionat al revistei „Flacăra”, cititorii, prin opţiunile lor, l-au desemnat pe Toma Caragiu drept cel mai bun actor român de teatru.

De când Toma a revenit definitiv în Bucureşti şi până când şi-a încetat activitatea, au trecut aproximativ 4500 de zile, timp în care actorul a apărut pe scenele teatrelor Bulandra, Naţional şi de Comedie, de peste 2000 de ori în douăzeci de spectacole diferite. Acesta a jucat în 41 de filme, dintre care în 28 a deţinut un rol principal, a susţinut 50 de emisiuni de teatru radiofonic și alte 50 de emisiuni la „Unda veselă”. Toma Caragiu a luat parte la şase turnee peste hotare, la 30 de turnee în ţară și a participat la mai multe festivaluri, cenacluri și premiere de filme.

În 1975, Toma Caragiu a ocupat la teatrul Bulandra și rolul de regizor, asigurând punerea în scenă a piesei „Titanic Vals” de Tudor Mușatescu, cu Ștefan Bănică, Ileana Stana Ionescu, Tamara Buciuceanu și Valeria Marian, în distribuție.

Sfârșitul actorului

Florian Pitiș povestea că actorul Toma Caragiu își cunoștea sfârșitul, două întâmplări din ultimele lui zile de viaţă, fiind ciudate „ultimul său spectacol, 2 martie: „Lungul drum al zilei către noapte”. În pauză a vorbit la telefon cu Maxim Crişan, directorul adjunct de la Bulandra, care-i spunea ceva despre un turneu în America. Eu, cu avionul? Nu, lasă că-mi aranjez cu vaporul. Mi-a prezis cineva că o să mor într-o prăbuşire. În actul IV, mi-am dat seama că e foarte, foarte obosit. A vrut să-şi aprindă o ţigară, deşi rolul nu prevedea asta. L-am împiedicat s-o facă, trăgându-l de mână, cu vorbele: „Tată, nu face asta!”. După spectacol, m-a alergat prin tot teatrul, spunându-mi: „De ce mi-ai făcut asta? Vrei să mor acum?”.

În seara cutremurului din 4 martie 1977, Toma Caragiu îşi dăduse toate planurile peste cap pentru a fi acasă, în apartamentul său din blocul Continental din Bucureşti, el aşteptând un telefon de la Elena, soția sa, care plecase în cursul zilei la Sinaia ca să se întâlnească cu producătorii ei din Franța, aceasta spunându-i că îl va suna la ora 21:30. La acea vreme, singura modalitate de a comunica era telefonul fix din apartamentul  acestuia de la etajul doi din blocul Colonadelor 3, în care marele actor locuia.

 Toată lumea credea că Toma Caragiu se afla la Periş, acolo unde avea o casă de vacanţă şi unde fusese în timpul zilei, însă, când cutremurul din 1977 a avut loc la ora 21:22, Toma Caragiu se afla împreună cu Alexandru Bocăneţ, regizorul care colabora cu marele actor român, în apartamentul acestuia. Potrivit martorilor, apartamentul lui Toma Caragiu a rămas aproape intact, însă actorul a încercat să se salveze, ieşind din locuinţă, pe casa scării, neştiind că acest gest va fi unul fatal.

Astfel, la data de 4 martie 1977, actorul Toma Caragiu, în vârstă de 52 de ani, se stinge din viață sub dărămăturile blocului în care acesta locuia, trupul acestuia fiind găsit sub ruine, la data de 10 martie, iar o zi mai târziu a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, nu departe de cavoul lui Constantin Tănase.

Cascadorul Mircea Pascu a povestit că „Am început să căutam la blocul lui Toma Caragiu. L-am găsit chiar eu. Era complet desfigurat şi alb ca neaua, avea ochelari de vedere şi atunci mi-am dat seama. Atunci l-am recunoscut şi pe Bocăneţ, era sub o grindă. Dacă rămâneau în casă, nu se întâmpla nimic. Dar casa scărilor s-a prăbuşit. S-au speriat şi au vrut să iasă“.

În timpul cutremurului, Toma Caragiu și regizorul Alexandru Bocăneț, care venise în vizită, au ieșit pe scări în speranța că se vor salva, însă au decedat sub dărâmături. Din imobilul dărâmat în întregime rămăsese primul etaj, cu singurul apartament intact cel al familiei Caragiu, din apartament fiind salvat cățelul acestuia, care a fost scos de către pompieri, de sub fotoliu.

Pe Elena Caragiu, moartea soțului a afectat-o foarte mult, încât ea a decis ca la șase luni de la tragicul eveniment să părăsească România, îndreptându-se cu mașina spre Paris, unde și-a continuat cariera începută în anii 70′ sub numele de Helene Cara, cu un disc în franceză după cântecele Mariei Tănase, urmând ca în cele din urmă să se stabilească în Statele Unite ale Americii.

Cariera de actor

Toma Caragiu a realizat rolul Ion Cristea în „Sfântul Mitică Blajinul”, în 1966, de Aurel Baranga, rolul reporterului Romeo în „Ziariștii”, în 1971, un rol care i-a adus actorului Premiul de Interpretare din partea revistei Teatrul, Tipătescu în „O scrisoare pierdută”, în 1972,  de I. L. Caragiale, Anton Antonovici în „Revizorul”, în 1972, de N. V. Gogol, colonelul Grigore Mârzacu, șef al Siguranței, din „Simfonia patetică”, în 1973, spectacol semnat și regizat de Aurel Baranga, Toma Hrisanide în „Interesul general”, în 1973, semnată și regizată de Aurel Baranga, în „Azilul de noapte”, în 1975,  de Maxim Gorki, ultimul său rol fiind James Tyrone din „Lungul drum al zilei către noapte”, în 1976, de Eugene OʹNeill.

Pe Toma Caragiu ni-l amintim și din filmele în care a jucat, menționând seria „Haiducilor” sau „Zestrea domniţei Ralu” în regia lui Dinu Cocea,  seria „BD”-urilor sau „Explozia” în regia lui Mircea Drăgan, „Actorul şi sălbaticii”, în regia lui Manole Marcus, „Gloria nu cântă”, în regia lui Alexandru Bocăneţ, „Ciprian Porumbescu”, în 1973, „Operațiunea Monstrul”, în 1976, „Serenadă pentru etajul XII”, în 1976, în regia lui Carol Corfanta.

Remarcabile au fost și sketch-urile televizate ale lui Toma Caragiu, iar printre cele mai cunoscute momente televizate ale sale, unele cu aluzii fine la regimul comunist, se numără: „Ai nai, pleci – n-ai nai, stai”, din 1965, „N-ai pe cineva undeva?”, din 1966, „Un morcov pe adresa dvs.”, din 1967, „Fabula” și „Omul cu șopârla”, din 1971, „Moș Gerilă” sau „Așa-i în tenis”, din 1972.

Actorul Toma Caragiu a fost şi colaborator al Teatrului Naţional Radiofonic, unde a debutat în piesa „Douăsprezece lire”, din 1965, de James Matthew Barrie, în regia lui Mihai Zirra, în compania actrițelor Elvira Godeanu și Marcela Rusu. De-a lungul timpului au urmat alte 50 de piese în care Toma Caragiu a participat, printre ele numărându-se: „Monopolul alcoolului” de I. L. Caragiale, regia David Esrig, „Femeile care omoară bărbații”, din 1968, de Michel Tonecki, regia Ion Vova, „Minunile Sfântului Sisoe”, din 1969, de George Topârceanu, „Riscurile celebrității” de Mark Twain, din 1970, regia Mihai Pascal, „Comisarul e băiat de treabă”, din 1972, de Georges Courtelaine.

Latura poetică

După moartea actorului Toma Cargiu, poporului i-a fost dezvăluită o altă latură, aproape necunoscută a personalităţii sale remarcabile, și anume latura peotică, mai multe poezii fiind publicate postum, în anul 1979, sub îngrijirea lui Ion Cocora.

Puţină lume ştie că Toma Caragiu a scris poezii, însă şi mai puţini știu că dacă s-ar fi luat în serios, ar fi putut deveni mare poet. Toma Caragiu era conştient de talentul său şi de faptul că modul de a-şi exterioriza prin poezie trăirile la care recursese, îl definea, el afirmând că  „Poeziile mele sunt foarte directe, foarte sincere, eu nu literaturizez”.

Ultimul monolog

Geo Călugăru consemna în cartea sa că „ultimul monolog al lui Toma Caragiu, difuzat la TVR, în programul de Revelion 1977, a fost „Toma şi şarpele”, însă, ulterior banda a fost luată din videotecă şi ştearsă, din motive şi de către persoane necunoscute. În acel monolog, Toma apărea cu un turban de fachir şi cu un coşuleţ. Începea să cânte la flaut şi din coşuleţ ieşea un şarpe, butaforie, care se ondula într-un dans: Într-un orăşel la o „alimentară” erau un vânzător foarte bisericos şi un primar foarte lăudăros. Într-o zi vine un client şi întreabă: „Banane aveţi?” „Mulţumită lui Dumnezeu, avem”, zice vânzătorul. „Dar măsline aveţi?”. „Mulţumită lui Dumnezeu, măsline n-avem”. Primarul, care era în control, aude şi se supără: „Nu mai tot spune „Mulţumită lui Dumnezeu”, când de aprovizionare mă ocup eu, primarul!”. Vânzătorul dă din cap, adică a înţeles, iar clientul îl întreabă mai departe: „Mălai aveţi?” Şi vânzătorul răspunde: „Mulţumită primarului, mălai n-avem”, Şarpele: „Ssssst!”. „Ce vrei Costică?”. Şarpele îi sâsâie ceva la ureche. „Cum? Eşti nebun? Cum o să spun aşa ceva? Pe asta spune-o tu şi sâsâi eu!… Element provocator şi veninos ce eşti! Din cauza unuia ca tine, strămoaşa mea, Eva, a fost gonită din rai şi strămoşul meu, Adam, a rămas cu reumatism intercostal. Stimaţi telespectatori, fie ca anul care vine să vă aducă numai bine! Mă duc şi eu, Costică, la masa de Revelion, unde am invitat şi o mangustă. Dumneavoastră beţi, mâncaţi, petreceţi cu Tomiţă să ciocniţi întru mulţi ani şi fericiţi!”

Lucian Sabados, urmașul său la conducerea Teatrului din Ploiești, spunea, cu o compasiune firească pentru marele său prieten: „El a avut două mari dezamăgiri. În primul rând în viaţa personală. Se ştie acest lucru. Mă refer aici strict la cele două căsnicii, nu la familie. Familia l-a adorat, iar el de acolo îşi trăgea seva. A doua nedreaptă întâmplare a vieţii lui a fost că, deşi era un uriaş actor şi de o popularitate de neegalat, nu a primit niciodată un premiu. A resimţit această nedreptate. A avut însă suficientă nobleţe să nu o formuleze niciodată ca atare, dar oamenii apropiaţi lui au ştiut mereu asta.”

Regizorul Stere Gulea spunea că: „Misiunea pe care şi-o asumase Toma nu putea fi dusă numai de talent, oricât de mare ar fi fost; trebuia o conştiinţă lucidă şi generoasă. Şi Toma, în ciuda unor aparenţe înşelătoare, a fost o astfel de conştiinţă, care răsare la un popor din când în când. Credinţa aceasta, sedimentând-o de-a lungul câtorva ani trăiţi în apropierea lui Toma, ne-a fost confirmată şi întărită de Marin Preda, care, în felul lui simplu şi esenţializat spunea: „Mon cher, trebuie să treacă vreo 30-40 de ani ca să mai apară unu’ ca Toma”.

Bibliografie:

• Geo Călugăru, Toma Caragiu – Magicianul, Editura Făt-Frumos, Bucureşti, 2006;
• www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/teatru-si-film/portret-toma-caragiu-un-actor-irepetabil-id17032.html;
• mariustuca.ro/reportaj/toma-caragiu-o-mare-dragoste-predestinata-o-prezicatoare-si-un-final-tragic-pe-care-nu-l-a-putut-evita-64274.html;
• www.ziarulmetropolis.ro/toma-caragiu-o-viata-cu-tinte-atinse-si-cu-dorinte-neimplinite.