Mariana Drăgescu

(7 septembrie 1912 – 24 martie 2013)

Mariana Drăgescu a fost un pilot ce a făcut parte din escadrila sanitară supranumită „Escadrila Albă”, ce a participat la luptele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, însă la manșa avionul RWD-13S nr. 2, aceasta transportând răniții din bătăliile de la Odessa, Stalingrad, Crimeea, Slovacia și de pe tot frontul de Vest, în carlinga sa reușind să salveze viața a peste 1500 de militari răniți în tranșeele necruţătoare.

Mariana Drăgescu a fost cea mai longevivă membră a „Escadrilei Albe”, singura unitate de avioane sanitare din lume pilotate de către femei, ce a fost înființată la 25 iunie 1940 sub numele de „Escadrila Sanitară”, România fiind singura țară din lume care a avut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial o escadrilă de acest fel, Mariana Drăgescu luptând pe ambele fronturi, din prima până în ultima zi a conflictului, fiind singura aviatoare care a luptat atât împotriva URSS, cât și împotriva Germaniei naziste.

După ce în 1935 finalizează cursurile Școlii de Pilotaj „Mircea Cantacuzino” din Băneasa, unde a fost instruită de căpitanul Constantin Abeles, Mariana Drăgescu obține brevetul feminin de pilot nr. 94/1935, fiind cel de-al șaptelea brevet din aviația Română acordat unei femei.

În anii comunismului, Marianei Drăgescu nu i s-au recunoscut gradele militare ṣi apartenenṭa la Armata Română, fiind încadrată la aerobaza Aviației Civile de la Băneasa, însă a scăpat de închisorile comuniste pe care le-au cunoscut colegii ei care au luptat împotriva ruṣilor. După terminarea războiului, a fost încadrată ca și pilot civil, a efectuat zboruri sanitare, iar după obținerea brevetului de instructor de zbor, de la 1 februarie 1949 a fost instructor de zbor la Școala de pilotaj de la Ghimbav. Totodată, până în 1967, când a ieșit la pensie, a fost dactilografă la Policlinica CFR.

Abia după 1989, activitatea în aviație a Marianei Drăgescu a fost recunoscută, aceasta fiind considerată ofițer al Armatei Române cu gradul de locotenent (r), în 2003 a fost decorată cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, iar pe 7 septembrie 2012, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, ministrul Apărării a înaintat-o în gradul de comandor în retragere.

Copilărie

Marie Ana Aurelia Drăgescu, simplificat apoi de cei din jur în Mariana Drăgescu, s-a născut la Craiova pe 7 septembrie 1912, într-o familie simplă, fiind fiica unui ofițer și a unei profesoare de muzică.

Într-un interviu, aceasta povestea: „Când a început Primul Război Mondial, am venit cu familia de la Craiova, la București. Aveam 4 ani. Avioanele germane bombardau oraşul, noi eram adăpostiţi într-un subsol, iar eu nu aveam stare și voiam să ies, să văd aeroplanele. Eram nerăbdătoare. M-am potolit numai când mi-a dat cineva să mănânc un corn.”

Încă din tinerețe, Mariana a fost pasionată de sport practicând călăria, patinajul, înotul, canotajul, alpinismul și mersul pe bicicletă. Aceasta a urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Lugoj, unde tatăl acesteia era repartizat cu serviciul.

Mariana Drăgescu a fost o persoană timidă, dar plină de energie și curaj, dovedind reale aptitudini sportive, când la vârsta de 16 ani, a traversat Dunărea înot pe la Turnu Severin, ajungând pe malul Iugoslaviei, la Cladova.

În 1932, după ce a absolvit studiile liceale, s-a mutat în București, iar în 1934, la vârsta de 22 de ani s-a înscris la Facultatea de Educație Fizică, însă, din cauza situației financiare precare, nu a putut continua studiile universitare, fiind nevoită, după scurt timp, să le abandoneze.

Totodată, în același an se înscrie și la Şcoala de Călărie a Regimentului 4 Roşiori „Regina Maria“ din București, pe care o finalizează în anul 1935.

Pilot

În 1935, Mariana Drăgescu se înscrie, pe ascuns, la Şcoala de Pilotaj „Mircea Cantacuzino” din Băneasa, condusă atunci de prinţesa Ioana Cantacuzino. Aceasta a fost instruită de către faimosul căpitan de aviaţie Constantin Abelas, iar la vârsta de 23 de ani, obţinea al şaptelea brevet de pilot acordat unei femei din România, brevetul numărul  94/1935, iar din acel moment, pentru aceasta, cerul devine ceva mai mult decât o simplă iluzie încăpătoare.

După obținerea brevetului și până în anul 1938, Mariana Drăgescu începe să lucreze la Aeroclubul Regal al României, consolidându-și statutul de aviatoare și perfecţionându-şi arta pilotajului, conform profilului făcut de Forțele Aeriene Române. În această perioadă, are ocazia să cunoască personal câțiva aviatori francezi celebri care au vizitat Bucureștiul, piloți  celebri din timpul Primului Rãzboi Mondial, cum ar fi colonelul Brocard, comandantul vestitei escadrile „Cygognes”, cu René Fonk, asul aviaţiei franceze, cu 75 de victorii în bătăliile aeriene, cu faimosul scriitor și aviator Antoine Saint-Exupéry, și a legat prietenii cu vestiții piloți Bâzu Cantacuzino, Horia Agarici, Dido Greceanu, Nicu Polizu, Max Manolescu și Alexandru Popișteanu.

Într-un interviu, aceasta a declarant că: „Exupéry a venit la Aeroclub și a stat cu noi puțin de vorbă, a dat mâna cu noi. Era un bărbat foarte înalt și foarte timid. I-am urmărit conferința pe care a ținut-o la Ateneu. Acesta a stat tot timpul cu capul în jos, stand la o masă, așezat pe un fotoliu. Tot timpul cât a vorbit n-a ridicat ochii ca să vadã lumea din jur. Era foarte timid!”.

Tot în această perioadă o cunoaște și pe Smaranda Brăescu, celebra parașutistã care doborâse deja câteva recorduri, Mariana Drăgescu declarând într-un interviu că: „Prin 1935, mi-aduc aminte, a venit în țară și Smaranda Brăescu, pe care eu am primit-o la aeroport, deoarece nu venise nimeni să o primească. Sosise din America, aterizase în Anglia, acolo își făcuse o avionetă și a venit în țară. Atunci am cunoscut-o, când s-a întors. Lipsise mult timp, iar de atunci s-a legat o prietenie mare între noi până la sfârșit.”

În toamna anul 1938, pe fondul atmosferei politice din Europa tot mai încordate, la Galați, s-au organizat manevre militare, la care, în premieră pentru armata României, au fost invitate sã participe și cinci aviatoare, respectiv Mariana Drăgescu, Virginia Duțescu, Nadia Russo, Marina Știrbey și Irina Burnaia. Exercițiile au constat în simularea unor lupte aeriene pentru cei de la aviația de vânătoare, misiuni de legătură contracronometru, zboruri de noapte, iar cele cinci aviatoare au executat misiuni de transport şi legătură, iar eficiența acestora în cadrul manevrelor militare au condus la ideea că ele ar putea fi extrem de utile în cazul izbucnirii unui război.

În timpul exercițiilor, trezirea era la cinci dimineața, iar cele cinci aviatoare primiseră ordinul formal de a purta pe perioada manevrelor uniforma militară.

Avionul Messerschmitt Me-35B și cursurile de zbor

La începutul anului 1939, Mariana Drăgescu și-a achiziționat avionul mult dorit, un Messerschmitt Me-35B, cu motor de 150 CP, pe care l-a înmatriculat YR-MAR, cu care, la 2 iulie 1939 a luat parte la concursul pentru Cupa „Aurel Vlaicu”, unde a ocupat locul al 12-lea, cumulând un total de 93.756 de puncte. Din păcate, aparatul de zbor Messerschmitt Me-35B, a fost distrus la 4 aprilie 1944, când hangarul în care acesta era adăpostit a fost lovit de către bombardamentele americane, în timpul asediului Bucureştiului.

Tot în anul 1939, Mariana Drăgescu a absolvit și cursul de zbor fără vizibilitate, avându-i ca monitori pe locotenenții comandori Gheorghe Gherasim și Justin Gheorghiu.

Într-un interviu, Mariana Drăgescu a declarat că: „Noi am făcut o şcoală de zbor fără vizibilitate, eu şi Smaranda Brăescu, fiind elevele comandorului Gherasim care era instructorul nostru. Însă, la această şcoală venea şi soţia ministrului Angliei, lady Hoare, lady Joan Hoare, care era pasionată de aviaţie şi făcea şi ea şcoala aceasta de zbor fără vizibilitate, aşa că eram trei. Lady Hoare, când venea să o ia maşina să o ducă în oraş, mă lua şi pe mine şi pe Smaranda şi ne ducea în oraş. Şi fiind foarte strâns legate aşa, ea, Lady Hoare ne invita uneori după masă, o dată pe săptămână, la Legaţie, că pe atunci erau legaţii, unde şedeam de vorbă cu mai multe persoane, iar eu şi cu Smaranda şedeam şi noi pe-alături ṣi aveau un bufet foarte bun acolo. După care, Lady Hoare, cu ocazia unei serbări, când s-a sărbătorit încoronarea regelui George al VI-lea, aniversare care s-a celebrat la Ateneul Român, asta era în timpul regelui Carol al II-lea, ne-a invitat și pe noi la această recepţie. Lady Hoare l-a invitat și pe comandantul aeroportului Băneasa, pe Simion, pe comandorul Gherasim, instructorul nostru, eu şi Smaranda. Smaranda era în costum naţional, cum umbla ea întotdeauna la ceremonii, iar cu ocazia asta, am văzut foarte multă lume acolo.”

În anul 1940, Mariana Drăgescu și-a completat pregătirea aviatică, urmând școala de instructori de zbor de la Popești Leordeni, avându-i ca instructori de zbor pe locotenent comandor aviator Tase Rotaru și pe adjunctul șef Stan Dănălache, iar după cum a relatat prestigioasa revistă România Aeriană „toate aparatele de şcoală şi turism, existente până atunci în aviaţia noastră civilă figurau în carnetul ei de zbor”.

În septembrie 1940, Mariana Drăgescu și Nadia Russo au primit misiunea să aducă în țară două avioane Klemm 35, de la Stuttgart. Pentru ele a fost ca o vacanțã. Deși în Europa era deja rãzboi, cele două aviatoare au petrecut o săptămânã plăcută vizitând școala de zbor fără motor de la Stuttgart și pe cea de pilotaj de la Graz, care era destinată avioanelor Stukas.

Escadrila Sanitară – Escadrila Albă

Pornind de la modelul organizației finlandeze „Lotta Sward”, prințesa Marina Știrbey a avut ideea înființării unei escadrile sanitare care să transporte răniții de pe front, cu avioane pilotate de către femei. În 1939, aceasta a depus un Memoriul la Ministerul Aerului, iar la la 25 iunie 1940, după un raid aviatic petrecut în Suedia și în Finlanda, acesta a fost aprobat, iar escadrila a fost înființată.

Iniţial, din escadrilă au făcut parte doar patru aviatoare, respective Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Duţescu şi Virginia Thomas. Primele antrenamente s-au desfășurat cu avionul Monospar bimotor, iar ulterior escadrila a fost dotată cu avioane sanitare de fabricaţie poloneză RVD13, care erau amenajate cu brancardă, iar rolul acestora era acela de a transporta răniţii din zona frontului la spitalele de campanie sau în ţară.

Supranumele de „Escadrila Albã”, așa cum a fost botezată de cunoscutul jurnalist şi scriitor Curzio Malaparte, a venit de la faptul că avioanele tip RWD-13, de fabricație poloneză, care erau de dimensiuni reduse, au fost vopsite inițial în alb, fiind aplicată o crucea roșie pe fuselaj și pe aripi.

La acea vreme, aviaţia română dispunea de 50 de escadrile, dintre care 6 de legătură, una de transport, una sanitară, 3 de recunoaştere, 15 de bombardament, 17 de vânătoare şi 7 de informaţii, ce totalizau un număr de 621 de avioane operative, fără a pune la socoteală și aparatele din dotarea şcolilor şi a centrelor de instrucţie, în număr de 440.

Începutul războiului – Campania din Est

Odată cu aderarea la Pactul Tripartit, la 22 iunie 1941, România intrã în război contra URSS pentru recuperarea provinciilor pierdute, iar Escadrila Albă se mută mai întâi pe aerodromul de la Focșani, apoi pe cel de la Tecuci, și mai târziu pe aerodromul de la Tighina.

Micile avioane sanitare preluau răniți cei mai gravi din anumite puncte din spatele frontului și îi transportau direct la București.

Deoarece inițial escadrila avea în dotare doar trei avioane RWD-13S amenajate ca avioane sanitare, din componența escadrilei făceau parte doar Nadia Russo, Mariana Drăgescu și Virginia Thomas, Marianei Drăgescu fiindu-i repartizat avionul RWD-13S nr. 2, iar prima campanie la care a participat a fost cea de la Odessa, între 22 iunie și 6 noiembrie.

În prima etapă a războiului, până în 16 octombrie 1941, Mariana Drăgescu a efectuat nenumărate zboruri, ba chiar, uneori, îndeplinind câte trei sau patru misiuni pe zi, contribuind la salvarea vieţii a peste 1500 de militari. Aceasta decola în majoritatea cazurilor în condiţii de mare dificultate, deoarece zona respectivă se afla sub tirul bombardamentelor de artilerie şi ale aviaţiei inamice.

Deși, Mariana Drăgescu era încadrată ca aviatoare în cadrul escadrile, aceasta a fost nevoită să aibă multiple cunoştinţe, fiind la bordul avionului atât infirmier, cât și navigator sau mecanic.

Aceasta povestea că în timpul unei misiuni, având la bord trei răniţi, aceasta a rămas în pană de motor şi a fost obligată să aterizeze la marginea unui drum, iar cu ajutorul trusei mecanice aflată la bord a demontat jiclorul carburatorului înfundat de o furtună, l-a curăţat de nisipul stepei, a pornit din nou motorul şi a decolat.

Primele imagini macabre pe care Mariana Drăgescu și le amintește, adevărata față a războiului, le observă în timpul campaniei din Odesa, când aceasta și Nadia Russo aterizează într-o zi lângă o groapã unde zăceau vreo șapte cadavre, probabil a partizanilor ruși executați sumar de către nemți.

Mariana Drăgescu a declarat într-un interviu că: „Primul contact a fost foarte dur, pentru că eu nu mai vãzusem morți, oameni schilodiți și răni așa de grele. Primul tablou care mi-a rămas întipărit în minte, înainte de a vedea răniți, a fost acela când am văzut cadavre de executați lângă Odesa. Unul dintre morți avea capul crăpat „ca un pepene”, din care ieșise creierul, care stătea, întreg, alături. Ochii erau întredeschiși, albaștri, gura era deschisă, muștele roiau în jurul acestuia, iar alături, într-un șanț antitanc, alte cadavre, proaspete, aruncate claie peste grãmadă.”

Tinerele aviatoare erau nevoite să doarmă în corturi, acestea aveau de înfruntat arșița zilei și frigul nopții, praful și pericolul partizanilor, iar Mariana Drăgescu povestea că aceasta a fost etapa cea mai dificilă de pe frontul de Est.

În 1941, în timpul campaniei de la Odesa, Mariana Drăgescu a fost nevoită să aterizeze pe terenuri improvizate, pe lângă şanţuri și cazemate, de unde li se aduceau răniţii pe care îi transportau înapoia frontului la spitalul de campanie. Aceasta povestea că: „Un mare număr de răniţi am adus din bătălia de la Dalnic, fiind nevoite să facem trei, patru sau până la cinci zboruri pe zi. În baraca spitalului din apropierea satului Severinovka, erau doar câţiva medici extenuați care acordau primul ajutor răniţilor aduşi din bătălie, iar în jurul barăcii, pe sol, erau așezați zeci de brancarde cu răniţi, unii care mai trăiau, alţii muribunzi, iar unii morţi. În jurul răniților erau roiuri de muşte, toţi cereau apă, iar medicii îi alegeau doar pe cei mai gravi și care puteau fi salvaţi ca să-i îmbarcăm în avioane. În apropierea acestui câmp era prezent un cimitir improvizat.

În timpul acestei campanii din Odesa, aviatoarele Escadrilei Sanitare au avut parte de numeroase întâmplări, de la moartea răniților pe care-i transportau, până la refuzul hazliu al unora de a se lăsa pe mâna tinerelor femei. Odată, când Nadia Russo trebuia să transporte un soldat român rănit ușor, și cum acesta nu mai zburase niciodată, acesta a privit speriat avionul și a întrebat: „Dar cini mână aeroplanul ista?” Cineva i-a răspuns, arătând către Nadia, precizând că „Dumneaei!” Soldatul speriat, s-a uitat la ea cu maximă neîncredere și a refuzat să urce, însă, în cele din urmă, cu greu, s-a lăsat convins, iar după ce au aterizat, soldatul, recunoscător, a dorit să-i sărute amândouă mâinile Nadiei.

La 16 mai 1942, Mariana Drăgescu a fost decorată cu Ordinul Vulturul German, clasa a III-a, datorat salvării numeroșilor răniți germani, iar la 18 mai 1942, a apărut împreună cu colegele din escadrilă pe coperta revistei „Hamburger Illustrierte”, iar „Berliner Illustrierte Zeitung” a publicat fotoreportajul „Frauen in Rumänien”, ce vorbea despre aviatoarele românce.

Stalingrad și Crimea

În august 1942, numele Escadrilei Sanitare a fost schimbat în Escadrila 108 Transport Ușor, aceasta fiind deplasată în zona orașului Stalingrad, având ca loc de aterizare aerodromul de la Kotelnikovo, la 60 km sud de Stalingrad, apoi pe cel de la Plodovitoje. În aceastã campanie, escadrila se mărește, primind ajutorul unor noi aviatoare, respectiv a Victoriei Pokol, Mariei Nicolae și celebrei Smaranda Brăescu, cea din urmă efectuând și zboruri din proprie inițiativă, ca pasageră la bordul unor avioane de bombardament greu, Heinkel 111, deasupra orașului Stalingrad.

Toată unitatea „Escadrilei Sanitare” a fost instalată în patru corturi, iar pe terenul din apropiere aterizau tot timpul avioane germane de transport care debarcau trupe şi muniţie. Deasupra Stalingradului se vedea cerul înroşit și se auzeau explozii şi tirul artileriei, care făcea să le tremure pământul sub picioare. Le lipsea apa, aceasta trebuind adusă în canistre cu avioanele de transport, iar condiţiile erau foarte grele, de la clima de stepă, unde ziua era foarte cald iar nopţile erau îngheţate, până la furtuni de nisip ce se ridicau uneori până la 200 m înălţime. În corturile de campanie, paturile erau din fier, cu saltele din paie, cu muşte, pureci şi şoareci, iar noaptea, escadrila rămânea singură pe teren, și aveau pentru apărare doar două puşti mitralieră așezate în faţa cortului.

Mariana Drăgescu povestea într-un interviu că: „Am transportat un bolnav căruia nu-i fusese administrat bine calmantul. Acesta era aşezat jos, pe targă, de-a lungul podelei, iar în spatele meu altul stătea aşezat. Cel de pe targă şi-a desprins bandajul de pe cap, lăsându-şi dezgolită gaura de glonte şi m-a apucat de braţul cu care pilotam. Era speriat, voia să se ridice, ţipa de durere, mă ţinea strâns de mână, iar pe cel din spatele meu îl lovea cu piciorul. M-am luptat cu el, în timp ce avionul pierdea înălţime şi se balansa în aer, până a obosit şi a căzut inconştient”.

Celebra aviatorea, povestea într-un interviu că într-o duminică, s-au trezit în tabără cu bătrâni, femei şi copii dintr-o comună vecină cu Kotelnikovul. Aceștia, din cauză că nu mai aveau bani să plătească taxele foarte mari, au fost nevoiţi să închidă biserica, iar copiii le-au rămas nebotezaţi, astfel că: „Femeile îşi puseseră toate cămăşi curate, erau gătite, deşi era o mizerie cumplită în jur, iar copiii deja mergeau în picioare. S-a făcut o ceremonie cu un preot român, iar noi, în uniformă militară, am fost naşele lor. Eu am botezat o fată pe nume Leonida, despre care, astăzi, nu mai știu nimic.”

În urma luptelor de la Odessa și Stalingrad, Mariana Drăgescu acumulase peste 800 de ore de zbor, din care jumătate pe front, iar prin mâinile ei trecuseră sute de răniți.

În anul 1943, între 8 august și 22 septembrie, Mariana Drăgescu participă la campania din Crimeea, escadrila având baza la Simferopol.

În Crimea, aceasta a avut șansa să le cunoscă pe octogenarele Katerina Dostoievskaia, soţia unicului fiu al marelui scriitor, şi pe sora acesteia, contesa Nina Faltz-Fein, care i-au povestit despre bogăţiile pe care le-au deținut, despre viaţa lor frumoasă ce includea petreceri în palate şi rochii cu crinolină, nobili ruşi şi pedanterii burgheze. Nemţii le-au rechiziţionat casa rusoaicelor, iar lor le-au lăsat doar o singură cameră, iar pentru a evita distrugerea imobilului, rusoaicele au scris pe zidul acesteia, cu litere latine, următoarele: „Aici locuieşte nora marelui scriitor Dostoievski. Vă rugăm să o respectaţi!“.

Misiunile de salvare executate zilnic de către aviatorele escadrilei au fost realizate cu mare dificultate, acestea fiind nevoite să aterizeze oriunde și să înfrunte cruzimea soldaților ruși, care le mitraliau când atingeau pământul, deși acest lucru nu era permis în război.

Frontul de Vest

La sfârșitul anului 1943, după ce Virginia Thomas s-a retras şi ea din „Escadrila Albă”, Mariana Drăgescu a rămas singurul membru al escadrilei, fapt pentru care a fost retrasă de pe front și trimisă pentru un antrenament pe aerodromul Clinceni.

În vara anului 1944, Escadrila 108 se desființează, deoarece avioanele sanitare erau, după avizul corpului tehnic, obosite şi nu mai prezentau garanţie în zbor, fiind oprite la sol, formându-se o altă escadrilă, respectiv Escadrila 113, iar Mariana Drăgescu se întorce pe front, unde execută diverse misiuni, până în luna august, ca pilot de legătură pentru Grupul 2 Observație din cadrul Escadrilei 113 Legătură.

La 23 august 1944, Mariana Drăgescu se afla pe terenul de zbor de la Clinceni, iar la aflarea veștii armistițiului, în ciuda bucuriei manifestate de către populație, aceasta a rămas îngândurată, deoarece alianțele românilor cu rușii au fost întotdeauna nefaste. După această dată a fost trimisă să evacueze nişte avioane ale aviaţiei civile de la Craiova, iar când s-a întors în București, împreună cu Elisa Vâlcu, o aviatoare voluntară, a participat alături de întreaga aviaţie română la luptele pentru eliberarea Transilvaniei, apoi în Ungaria şi Cehoslovacia, îndeplinind peste 25 de misiuni. Aceasta a fost încadrată în Escadrila 108 Aerotransport a Corpului aerian român, având misiunea de a transporta răniţii, medicamente, curieri şi documente importante pentru comandamentele marilor unităţi.

Între 22 decembrie 1944 și 26 iunie 1945, Mariana Drăgescu a participat în cadrul Escadrilei 108 Aerotransport la campania din Slovacia, cu baza la Trenčín, iar până la sfârșitul războiului a ajuns să desfășoare misiuni până la Viena, fiind prima româncă ajunsă la Viena în 1945, la scurt timp după ce orașul a fost ocupat de către sovietici. Pentru misiunile desfășurate în campania din Slovacia, aviatoarea română a primit o decorație de la Ordinul Virtutea Aeronautică.

În zborurile pe care le-a desfășurat pe frontul de Vest, atmosfera era diferită. Deși sovieticii erau aliați, aceștia se comportau aproape la fel de rău ca niște inamici, abuzurile ținându-se lanț, iar argumentul lor suprem era întotdeauna forța.

Într-un interviu, Mariana Drăgescu povestea despre primitivismul, brutalitatea și reaua voință a rușilor față de aviația românească: „Veneau în unitățile noastre, mai ales la Escadrila Sanitară, veneau la comandant și cereau să le dea benzină. Furau mașini și aveau nevoie de combustibil. Comandantul unității noastre avea ordin de la comandamentul sovietic să nu le dea. Însă cum sã nu le dea? Am asistat la o scenă când amenințau cu arma și l-au bruscat chiar pe comandant. A fost o scenă îngrozitoare pe frontul de Vest, în Slovacia. Am avut chiar eu o întâmplare cu ei, tot în Cehoslovacia. Din cauza unei pene de motor, am aterizat forțat pe un aerodrom sovietic. Nu puteai să aterizezi la ei decât dacă te chemau sau dacă era ceva urgent și anunțai dinainte ora și minutul când te duci pe terenul lor. Am stat cât timp mecanicul a pus la punct motorul. Nu era mare lucru, ceva cu niște buloane la elice, se forfecase un bulon sau două, le-a schimbat și în momentul când trebuia să plecăm, nu ne-au mai dat voie. Se primise un ordin să ne reținã acolo. Era vară, iar afară era o masă cu niște scaune, unde stătea un ofițer sovietic. Ne-a spus că nu e voie să plecăm, fără să explice ce s-a întâmplat. Ne-au ținut ca pe niște ostatici. Au trecut mai multe ore, fără a ne da măcar apă. Ofițerul sovietic dădea telefoane și întreba ce să facã cu noi, cât să ne mai țină. Sovieticii, au vrut de fapt să ne pedepsească pentru că nu anunțasem exact momentul când aveam să aterizăm pe aerodromul lor.”

Mariana Drăgescu, fiind celebră pentru curajul și misiunile cu success efectuate pe Frontul de Est, era pusă în față faptului de a mima o prietenie cu rușii. Trebuia să-i tolereze pe ruşii care urcau băuți în avionul său, pe mojicii care-i făceau avansuri necioplite, iar în fața acestor nedreptăți, trebuia să tacă.

Într-un interviu, aviatoarea a povestit despre experiența din Viena: „Cea mai lungă stradă din Viena, Mariahilfer Strasse, care mergea până în centrul Vienei, era bombardată. Când am intrat în oraş, am găsit o populaţie înfometată, canalizarea era spartă. Îi aşteptau pe englezi şi pe americani. Ruşii intraseră cu o lună înainte în oraş. Vienezii ne-au înconjurat şi au început să cerşească! Oameni bine îmbrăcaţi ne ofereau inele de aur în schimbul mâncării. Evident, nici nu ne gândeam să primim. Erau obișnuiți cu rușii. Le-am dat tot ce aveam la noi, pâine, carne, în special copiilor. Ei nu aveau nimic de mâncare, nu știu cum au supraviețuit. Cumpărau pentru că rușii le vindeau pâinea, și plăteau, cei care aveau bani, cu aur.”

Întoarsă de pe front, Mariana Drăgescu a fost solicitată să facă zboruri de transport pentru diverși pasageri sovietici, care nu rareori se urcau în avion beți, punându-i probleme serioase.

După război

După ce războiul s-a sfârșit, între anii 1945 și 1949, deoarece nu i s-a recunoscut apartenența Marianei Drăgescu la Armata Română, ea a fost considerată pilot civil și a fost încadrată la aerobaza Aviației Civile de la Băneasa, unde și-a găsit un post de monitor la şcoala de aviaţie, iar ulterior a lucrat câţiva ani ca instructor de zbor la Şcoala de Aviaţie Ghimbav-Braşov.

După război, peisajul politic din România s-a întunecat, iar aliați sovietici, direct sau indirect, își impuneau propriul sistem în România. Astfel, au început demobilizările, apoi pensionările piloților care au luptat pe frontul de Est, iar între anii 1946 și 1947 s-au efectuat foarte multe arestări și s-a pus la punct viitorul aparat represiv.

Deși mulți piloți ai Aviației Române au înfundat pușcăriile comuniste, printre care se numără: Tudor Greceanu, Horia Agarici, Hariton Dușescu, Sorin Tulea, Gheorghe Spulbatu, Virginia Duțescu, Nadia Russo sau Maria Nicolae, Maria Drăgescu se poate considera norocoasă, deoarece a scăpat numai cu excluderea ei, în 1955, din aviație, când a fost pur și simplu dată afară fãră nicio explicație.

Camaradele sale s-au risipit în afara graniţelor sau în puşcării. Căpitanul Abelas a reuşit să plece în Istanbul, însă soţia sa, Virginia Duţescu a fost trimisă la Mislea. Smaranda Brăescu, care a dus o luptă aprigă împotriva regimului communist, a fost judecată şi condamnată la doi ani de închisoare. Prinţesa Marina Stirbey a supraviețuit doar prin mila prietenilor, după ce în 1947, soţul acesteia a fost arestat, iar ea își vânduse deja toate obiectele de valoare. Nadia Russo, ce avea rădăcini în nobilimea rusă, a fost arestată o perioadă de şase ani, iar ulterior a fost deportată în Bărăgan, alături de Maria Antonescu, soţia Mareşalului, şi de Elena Codreanu, soţia Căpitanului.

Într-un interviu, Mariana Drăgescu povestea că: „Trecusem în aviația civilă, fiind instructoare de zbor vreo trei ani. Încet, încet, personalul aviației civile a început să fie înlocuit. Serviciul de cadre al aviației de dinainte a fost înlocuit cu unul mai dur. La un moment dat, am fost chemată împreună cu Rodica Popescu, una dintre primele instructoare de zbor fără motor de la noi din țarã. Deoarece tatãl ei era doctor și avusese o funcție mare în Ministerul Sănătății, iar eu eram fiică de fost ofițer superior, a trebuit să fim îndepărtate pe motiv de „origine nesănătoasă”, cum ziceau ei. Ne-au chemat pe noi douã și fără nicio explicație, șefa de la cadre ne-a întins două hârtii și ne-a spus numai atât: „Cadrele vechi, afară!” Rodica Popescu a reușit să-și găsească o funcție mică, de birou, în administrația unui spital, iar eu am găsit la policlinica CFR „Ana Ipătescu” un post de dactilografă, de unde, în 1967, am ieșit la pensie.”

Mariana Drăgescu a mai zburat un timp, până în 1955, când statul i-a retras livretul militar, căci, în noul regim, cerul putea să aibă un sfârşit pentru cei cu „origine nesănătoasă”, aceasta ascunzându-și zbuciumul dureros al sufletului sub o salopetă de muncitor şi sub ochelarii de dactilografă.

Celebra aviatoare română povestea că: „De când am plecat din aviație nu am mai zburat. Însă, după câțiva ani, s-a produs un miracol și m-am pomenit cu o hârtie venită din Franța, de la o doamnă, ce se prezenta ca fiind contesă de Beauregard, decorată cu Legiunea de Onoare, care mi-a transmis că a auzit de mine și de escadrila din care am făcut parte. Această doamnă a înființat o asociație de foste femei pilot din Europa, iar dintre toate țările ce făceau parte din blocul comunist, eu eram singura „comunistă”. Doamna de Beauregard aflase multe de la mine și știa cum am fost dată afară din aviație, iar dintre fostele aviatoare, eu eram singura care participase la război. Timp de cincisprezece ani am fost la întrunirile lor, de două ori în Franța, de două ori în Anglia, în Austria și în Italia.”

Securitatea

Securitatea a avut-o în vedere pe Mariana Drăgescu, aceștia încercând sã o racoleze, la un moment, drept informatoare, însă fără success, izbindu-se de curajul și încăpățânarea Marianei. Tentativa securiștilor s-a produs pe când aceasta era dactilografă la policlinica CFR „Ana Ipãtescu”, iar presiunile au început prin chemări repetate la Miliție, unde era ținută toată noaptea într-un birou și amenințată că are de dat socoteală pentru „fapte grele”, ce ar însemna „cel puțin șapte ani de închisoare”. Ulterior au urmat și câteva întâlniri pe o bancã din parcul Kiseleff, cu un securist care după aspect și felul de a vorbi părea rrom ungur, care mereu cerea imperativ să nu spună nimic nimănui. Ba chiar i s-a solicitat o autobiografie și o poză, însă fără a primi vreo explicație. După o astfel de întâlnire misterioasã, aceasta s-a hotărât, cu orice risc, să nu se mai ducă, iar amenințările securiștilor nu s-au materializat, în cele din urmă fiind lãsată în pace. Securitatea dorea informații despre unchiul ei, Jean Dragu, care locuia la Paris, unde acesta desfășura „activitate de spionaj împotriva R.P.R.”.

Într-un interviu, Mariana Drăgescu povestește despre un caz nefericit cauzat de presiuni din partea Securității, cum o persoană pe care o cunoștea, soția comandorului de aviație Gheorghe Miclescu, fiind chemată la Securitate pentru a fi cooptată ca și turnătoare, aceasta a fost amenințată că în cazul unui refuz, i se va omorâ copilul, iar din disperare, soția comandorului a ales să se sinucidă.

După 1989

Deși era deja celebră în Occident, faptele Marianei Drăgescu au rămas anonime în România comunistă, chiar dacă importanta „Istorie a aviației române”, din 1984, o menționează sumar, împreună cu alte camarade de zbor, reproducându-i și fotografia, însă fără a se vorbi despre activitatea acesteia de pe frontul de Est.

Anii de după Revoluția din 1989, i-au adus apreciere și recunoaștere, presa începând din nou să vorbească despre aviatoarele din „Escadrila Albă”. Mariana Drăgescu a fost considerată ofițer al Armatei Române cu gradul de locotenent (r), iar în anul 2003 a fost decorată cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler „pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al „Escadrilei Albe” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, salvând viața numeroșilor militari răniți.”

Pe 7 septembrie 2012, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, ministrul Apărării a înaintat-o în gradul de comandor în retragere pe Mariana Drăgescu, iar într-un comunicat al MAPN din acel an, se menționa că: „Doamna Mariana Drăgescu, fiind singura femeie-pilot în viaţă care a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial pe ambele fronturi şi a contribuit la salvarea vieţii a peste 1.500 de militari, în cadrul unei scurte ceremonii, cu prilejul căreia doamna Drăgescu a fost decorată cu Emblema Onoarea Armatei României, aceasta a fost numită o „legendă vie” a aviaţiei româneşti“.

Deși a avut o contribuție majoră în luptele din cel de-al Doilea Război Mondial, salvând peste 1.500 de oameni de pe front, aceasta primea în 2012, ca pensie, suma de 1.200 de lei pe lună, locuind într-o mansardă închisă, de pe pereţii căreia se observa o pată mare de igrasie. Aceasta a avut o pensie civilă, ca şi când trecutul său nu a existat vreodată.

Mariana Drăgescu a fost și una dintre eroinele unui film documentar despre „Escadrila Albă” regizat de către Șerban Creangă, fiind realizat de Studioul cinematografic al Armatei Române, în 2004.

Deces

Ultima aviatoare română participantă la al Doilea Război Mondial rămasă în viață, Mariana Drăgescu, a încetat din viață la vârsta de 101 ani, pe 24 martie 2013, în București.

Moștenire

Ion Dobran spunea despre Mariana Drăgescu că: „O viață începută în 1912 în slujba unei idei, zborul, pe care l-a servit cu pasiune în drumul ei spre aștri.”

Conform carnetului de zbor, Mariana Drăgescu a pilotat 15 tipuri de avioane, respectiv: Messerschmitt-ICAR, ICAR-Universal, Messerschmitt-35, Klemm-25 și Klemm-35, Fleet, Bucker Jungmeister, Hawk, Gotha și Zlin-381. Din datele carnetului acesteia de zbor, reiese că au fost zile în care a fost foarte solicitată, efectuând mai multe zboruri în aceeași zi, respective: pe 27 iulie, a efectuat patru zboruri, pe 10 august, a efectuat patru zboruri, pe 14 august, a efectuat cinci zboruri, pe 2 septembrie, a efectuat șase zboruri, pe 7 septembrie, a efectuat șase zboruri, iar pe 19 septembrie, a efectuat zece zboruri.

Ultimele zboruri efectuate de către Mariana Drăgescu s-au desfăşurat în lunile martie și aprilie 1950, când a pilotat un aparat Zlin 381, înmatriculat YR-ZLB, totalizând 13 ore de zbor. Totalitatea orelor de zbor efectuate de către Mariana Drăgescu, însumează 985 ore și 56 de minute, fapt ce o plasează în elita aviației românești feminine.

Bibliografie:

• Daniel Focșa, Jurnal cu Mariana Drăgescu, 4 aprilie 2006 – 15 martie 2007, manuscris;
• Daniel Focșa, Povestea Escadrilei Albe. Interviu cu Mariana Drăgescu, Doamna Aripilor Românești, la împlinirea vârstei de 94 de ani, în „Terra Magazin” nr. 9, septembrie 2006;
• Daniel Focșa, Sfârșitul Aviației Regale. Interviu cu Mariana Drãgescu, Doamna Aripilor Românești, la împlinirea vârstei de 94 de ani, în „Terra Magazin” nr. 10, octombrie 2006;
• Cristian Ionescu, Zece femei împotriva morții. Escadrila Albă, Editura Militară, București, 2003;
• Cristian Crăciunoiu, Jean-Louis Roba, Escadrila Albă (The White Squadron), Editura Modelism, București, 2002;
• Ion Bucurescu, George-Paul Sandachi (coord)., Aviaþia românã pe frontul de Est ºi în apãrarea teritoriului, vol. I, Editura Tehnoprod, București, 1993;
• Horia Turcanu, Zburãtoarea, în „Formula As”, nr. 579;
• Valentin Iacob, Amintiri cu regine și prinþese, în „Formula As”, nr. 607;
• Georgiana Leancă, Despre Martha Bibescu și „Escadrila Albã”. Interviu cu doamna Mariana Drăgescu, pilot al „Escadrilei Albe” în timpul celui de-al II-lea rãzboi mondial, în „România literarã”, nr. 29, 3 august 2004;
• Neculai I. Staicu, Calvarul parașutistei-pilot Smaranda Brăescu, în „Memoria – revista gândirii arestate”, nr. 14, iulie 1995;
• George Marcu, Rodica Ilinca, Enciclopedia Personalităților Feminine din România, București, Ed. Meronia, 2012;
• Constantin Iordache, Aviatoare pe cerul României, București, Ed. Elisavaros, 2012;
• V. Firoiu, Amazoanele Cerului, București, Editura Albatros, 1980;
• Sorin Turturică, Aviatoarele României – Din înaltul cerului în beciurile securității, București,  Editura Militară, 2013;
• historia.ro/sectiune/portret/zburatoarea-mariana-dragescu-ultima-legenda-581484.html;
• www.rador.ro/2015/03/04/ea-femeia-pilot-mariana-dragescu/;
• adevarul.ro/stiri-interne/societate/drama-amazoanei-cerului-eroina-mariana-dragescu-2252762.html;
• www.revistamemoria.ro/wp-content/uploads/2017/11/60-daniel-focsa-mariana-dragescu-si-escadrila-sanitara.pdf.