Leonardo da Vinci

(15 aprilie 1452 – 2 mai 1519)

Leonardo da Vinci a fost un polimat italian, considerat cel mai important reprezentant al Renașterii italiene, ce a activat ca pictor, sculptor, arhitect, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist și scriitor, un geniu supranumit „omul renașterii”, a cărui opere au influențat nenumărați artiști și ingineri de-a lungul secolelor.

Faima unică de care s-a bucurat Leonardo da Vinci în timpul vieții sale, a rămas nealterată până în zilele noastre și se bazează în mare parte pe dorința nelimitată de cunoaștere a acestuia, ce i-a ghidat gândirea și comportamentul. Acesta își considera ochii ca fiind principala cale de acces a cunoașterii, iar vederea o considera cel mai înalt simț al omului, deoarece numai ea transmitea imediat, corect și cu certitudine faptele experienței. Astfel, orice fenomen perceput devenea un obiect de cunoaștere, iar „a ști să vezi” a devenit marea temă a studiilor sale.

Înzestrat cu o minte sclipitoare, Leonardo da Vinci și-a folosit creativitatea, inteligența, observația și măiestria în arta desenului. Chiar dacă multe dintre lucrările sale sunt pierdute și neterminate, acesta a creat unele dintre cele mai influente picturi ale Renașterii, opera „Mona Lisa”, fiind cea mai cunoscută lucrare a sa, ce adesea este considerată cea mai faimoasă pictură din lume. „Cina cea de Taină” este cea mai reprodusă pictură religioasă din toate timpurile, iar desenul său „Omul Vitruvian” este, de asemenea, considerat o icoană culturală.

Inginer renascentist, Leonardo da Vinci este renumit pentru inventarea sau perfecționarea unui număr considerabil de mașinării industriale și militare, printre care se numără cuptoarele metalurgice, sistemul mobil de baricade, o mașină automată de bobinat și o mașină de încercat rezistența la întindere a sârmei, dar a conceput și o mașină zburătoare, un tip de vehicul de luptă blindat, un submarin, o mașină de socotit, un prototip de parașută și multe altele, însă puține din invențiile sale au putut fi puse în practică în cursul vieții sale, deoarece abordările științifice moderne ale metalurgiei și ingineriei erau abia la început.

Chiar dacă faima lui Leonardo da Vinci s-a bazat, inițial, pe realizările sale ca pictor, el a devenit cunoscut și pentru caietele sale de notițe, în care a realizat diverse desene și însemnări despre o varietate de subiecte, inclusiv despre marile descoperiri din anatomie, inginerie civilă, optică, geologie, botanică, cartografie și hidrodinamică, pe care, chiar dacă nu le-a publicat, au fost aplicate ulterior, influențând în mod considerabil progresul științific.

Deși nu a avut o pregătire academică formală, mulți istorici îl consideră pe Leonardo ca fiind exemplul principal al „geniului universal”, un individ cu o curiozitate inepuizabilă și o imaginație febrilă și inventivă. Leonardo este considerat unul dintre cei mai diverși și talentați oameni care au trăit vreodată, iar potrivit istoricului de artă Helen Gardner, amploarea și profunzimea intereselor sale nu au avut precedent în istorie, iar „mintea și personalitatea sa ne par supraomenești, în timp ce omul însuși este misterios și îndepărtat.” Chiar dacă metodele empirice pe care le-a folosit erau neortodoxe pentru epoca sa, viziunea lui Leonardo asupra lumii era bazată pe logică.

Pictura „Salvator Mundi”, ce îl înfățișează pe Cristos drept Mântuitorul lumii, considerată pierdută și redescoperită în 2005, atribuită de majoritatea cercetătorilor lui Leonardo da Vinci, după ce a fost restaurată și expusă, a fost vândută în 2017, la o licitație, pentru suma de 450,3 milioane de dolari, stabilind un nou record pentru cel mai scump tablou vândut vreodată la o licitație publică.

Copilărie

Leonardo da Vinci, pe numele complet Leonardo di ser Piero da Vinci, s-a născut la data de 15 aprilie 1452, la ora trei dimineața, nașterea sa fiind consemnată în jurnalul lui Ser Antonio, bunicul patern, în orașul Vinci din Toscana, pe valea inferioară a râului Arno, localitate ce se afla sub jurisdicția Republicii Florentine, condusă de familia de Medici.

Părinții lui Leonardo nu erau căsătoriți la momentul nașterii sale, tatăl său, messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci, fiind un bogat notar florentin, iar mama sa, Caterina di Meo Lippi, era o tânără țărancă.

O altă versiune a istoricilor menționează că Leonardo s-a născut într-o fermă din afara satului Anchiano din Toscana, la aproximativ 18 km de Florența, un cătun ce ar fi oferit suficientă intimitate pentru nașterea nelegitimă sau într-o casă din Florența pe care Ser Piero o deținea.

În anul următor nașterii sale, părinții lui Leonardo s-au căsătorit amândoi, separat, Caterina, fiind identificată de obicei ca fiind Caterina Buti del Vacca, ce s-a căsătorit cu meșterul local Antonio di Piero Buti del Vacca, poreclit L’Accattabriga sau „cel certăreț”, iar Ser Piero, s-a căsătorit cu Albiera Amadori, iar după moartea acesteia în 1464, acesta s-a mai căsătorit încă de trei ori, iar din toate căsătoriile tatălui său, Leonardo a avut 16 frați vitregi, dintre care doar 11 au supraviețuit copilăriei, ultimul frate născându-se pe când Leonardo avea 46 de ani.

Leonardo a crescut pe moșia familiei tatălui său, în Vinci, oraș de la care provine numele său de familie, unde a fost tratat ca un fiu „legitim”, primind o educația elementară, obișnuită la acea vreme, respectiv citire, scriere, în limba vernaculară, și aritmetică. Leonardo nu a studiat în mod serios latina decât mult mai târziu când acesta a dobândit, pe cont propriu, cunoștințe practice în acest domeniu și nu a avut o înclinație spre matematică superioară, geometrie și aritmetică avansată, decât după vârsta de 30 de ani, când a început să o studieze cu tenacitate și sârguință.

Nu se știu foarte multe lucruri despre copilăria lui Leonardo da Vinci, copilăria acestuia fiind învăluită în numeroase mituri, parțial din cauza biografiei sale din „Viețile celor mai buni pictori, sculptori și arhitecți” (1550), scrisă de istoricului de artă din secolul al XVI-lea, Giorgio Vasari.

În atelierul lui Verrocchio – Prima perioadă florentină (1472-1482)

La acea vreme, Florența era centrul gândirii și culturii umaniste creștine, iar la mijlocul anilor 1460, familia da Vinci a decis să se mute în acest oraș.

Se presupune că înclinațiile artistice ale lui Leonardo au apărut de timpuriu, iar pe când acesta avea aproximativ 15 ani, tatăl său, care se bucura de o reputație înaltă în comunitatea din Florența, l-a trimis ca ucenic la atelierul artistul Andrea del Verrocchio, cel mai important pictor și sculptor florentin al vremii sale, care la rândul său a fost ucenic al celebrului sculptor Donatello, unde Leonardo a fost instruit, atât teoretic, cât și practic în arta desenului, picturii, sculpturii, chimiei, mecanicii, metalurgiei, în turnarea ipsosului, precum și în prelucrarea lemnului și a pieilor de animale. De asemenea, dornic de cunoaștere, Leonardo a lucrat și în atelierul vecin, al artistului Antonio del Pollaiuolo. 

Leonardo a fost contemporan cu pictorii Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio și Pietro Perugino, care erau mai în vârstă decât el, dar pe care i-a întâlnit la atelierul lui Verrocchio sau la Academia Platonică a familiei Medici.

Cum o mare parte a picturilor din atelierul lui Verrocchio au fost realizate de către asistenții săi, potrivit istoricului Giorgio Vasari, Leonardo a colaborat cu maestrul său la realizarea picturii „Botezul lui Hristos” (1472-1475), unde a pictat tânărul înger care ține haina lui Iisus. Totodată, Leonardo a fost model pentru statuia de bronz a lui Verrocchio, „David din Bargello” (1473-1475), iar în pictura „Tobias și îngerul” (1470-1475), acesta ar fi pictat peștele și câinele.

Potrivit istoricului Giorgio Vasari, când Leonardo da Vinci era încă tânăr, un țăran și-a confecționat un scut rotund cu cataramă și i-a cerut lui Ser Piero ca Leonardo să îl picteze. Leonardo, inspirat de povestea Meduzei, a pictat un monstru scuipând foc care a fost atât de terifiant încât tatăl său a cumpărat un alt scut pentru a-l oferi țăranului și l-a vândut pe cel al lui Leonardo unui negustor de artă florentin pentru 100 de ducați, care la rândul său l-a vândut Ducelui de Milano.

În 1472, la 20 de ani, Leonardo a fost acceptat în breasla pictorilor din Florența, respectiv breasla Sfântului Luca, dar chiar și după ce s-a instalat în propriul atelier, atașamentul lui Leonardo față de Verrocchio a fost atât de mare, încât a continuat să colaboreze și să locuiască cu el încă cinci ani. Ulterior, până în 1481 a lucrat pe cont propriu, în Florența, iar din această perioadă există numeroase desene în creion și peniță, inclusiv multe schițe tehnice, cum ar fi pompe, arme militare și aparate mecanice, ce demonstrează interesul și cunoștințele tehnice ale lui Leonardo de la începutul carierei sale.

Cea mai veche lucrare datată cunoscută a lui Leonardo da Vinci este un desen al văii Arno, „Santa Maria della Neve” (1473), realizat în creion și cerneală, acesta fiind și primul care a sugerat să facă din râul Arno un canal navigabil între Florența și Pisa.

Conform lui Anonimo Gaddiano, un biograf din acea vreme, Leonardo încă din 1480 locuia cu familia de Medici, lucrând adesea în grădina din Piazza San Marco, Florența, unde se întâlnea o academie neoplatonică de artiști, poeți și filosofi, organizată de familia de Medici.

Prin intermediul familiei de Medici, Leonardo a ajuns să-i cunoască pe Marsiglio Ficino, filosof umanist, susținător al neoplatonismului, Cristoforo Landino, scriitor renumit, John Argyropoulos, profesor de greacă și traducător al operelor lui Aristotel și pe Pico della Mirandola, un strălucitul poet și filozof.

În ianuarie 1478, Leonardo a primit o comandă pentru a picta un altar pentru Capela Sfântului Bernard din Palazzo Vecchio, iar în martie 1481, a primit o comandă de la călugării mănăstirii San Donato din Scopeto, pentru a realiza pictura „Adorația magilor” însă, niciuna dintre aceste comenzi nu au fost finalizate, ba chiar pictura de altar pentru Capela Sfântul Bernard din Palazzo Vecchio nu a fost niciodată începută, fiind abandonate atunci când Leonardo a plecat la Milano pentru a-și oferi serviciile Ducelui Ludovic Sforza.

Prima perioadă milaneză (1482-1499)

În 1482, la vârsta de 30 de ani, Leonardo s-a mutat la Milano pentru a lucra în serviciul Ducelui Ludovic Sforza. Considerat un pas surprinzător, deoarece tocmai primise primele comenzi substanțiale în Florența, motivul părăsirii orașului natal este pus pe seama spiritul sofisticat al neoplatonismului care predomina în Florența familiei de Medici, care era în contradicție cu mintea orientată spre experiență a lui Leonardo și opusă față de atmosfera strictă și academică care l-a atras în Milano.

La curtea Ducelui Ludovic Sforza, Leonardo da Vinci a petrecut 17 ani, până la căderea de la putere a acestuia, în 1499, fiind trecut în registrul casei regale ca „pictor et ingeniarius ducalis” – „pictor și inginer al ducelui”. Leonardo a fost apreciat în cercurile de la curte, fiind constant solicitat în a realiza diverse picturi, sculpturi, și festivaluri. Totodată, Leonardo a fost consultat frecvent și în calitate de consilier tehnic în domeniul arhitecturii, al fortificațiilor și al chestiunilor militare, îndeplinind și funcția de specialist în chestiuni mecanice.

În cei 17 ani petrecuți la Milano, Leonardo a realizat șase picturi, iar potrivit unor istorici, acesta a mai fost solicitat în a realiza alte trei tablouri, dar aceste lucrări fie au dispărut între timp, fie nu au fost realizate niciodată.

În această perioadă a lucrat la tabloul de altar „Fecioara între stânci” (1483-1486), pentru Capela Immaculatei de la Biserica Sfântul Francisc cel Mare din Milano, o pictură în ulei pe panou de lemn, utilizând  într-o simbioză aparte tehnici clasice şi neconvenţionale, folosind, într-o semnătură proprie, tehnica „sfumato”, creionând diferitele elemente cu o pronunţare profundă, ce a generat o perspectivă similară unui efect de fum. Această pictură a fost destinată să ocupe locul central al unui triptic, lateralele tripticului fiind realizate de frații Evangelista și Ambrogio de Predis, iar, în prezent, este expusă la muzeul Luvru, din Paris. În perioada 1495–1508, Leonardo realizează un al doilea tablou intitulat „Fecioara între stânci”, despre același subiect, care, în prezent, este expus la muzeul National Gallery, din Londra, istoricii considerând că la această pictură a fost ajutat și de către asistenții săi.

În timpul acestei prime perioade milaneze, Leonardo a realizat și una dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, respectiv pictura murală „Cina cea de Taină” (1495-1498) din refectoriul mănăstirii Santa Maria delle Grazie, unde a folosit pictura pe bază de ulei pentru a zugrăvi în această operă pe Mântuitorul înconjurat de apostoli, deoarece tehnica sa proprie pe bază de apă nu-i permitea să obţină efectul „sfumato”. După doar câteva decenii, mare parte din pictură de la Santa Maria del Grazie s-a deteriorat, iar pictura lui Leonardo Da Vinci încadrată drept „Cina cea de taină”, aflată în prezent la Muzeul Louvre, reprezintă în mare parte doar o reproducere detaliată a frescei.

De remarcat pentru această etapă din viața lui Leonardo este și pictura decorativă a tavanului din Sala delle Asse sau „camera scândurilor de lemn”, din Castello Sforzesco din Milano, realizată în anul 1498, unde pereții și tavanul boltit sunt decorați cu „plante împletite cu fructe și monocromii de rădăcini și pietre” și un baldachin creat de șaisprezece copaci. Proiectul a devenit un decor în stil „trompe-l’œil”, ce face ca marea sală să pară o pergolă creată de membrele împletite a șaisprezece meri, a cărei boltă includea un labirint complicat de frunze și noduri.

În Milano, Leonardo a lucrat la o statuie ecvestră din bronz, cunoscută sub numele de „Gran Cavallo”, care urma să fie ridicată în onoarea lui Francesco Sforza, fondatorul dinastiei Sforza, ce urma să fie cel mai măreț monument din secolul al XV-lea și despre care se crede că ar fi fost adevăratul motiv pentru care a fost invitat la curtea Ducelui Ludovic Sforza.

După ce a lucrat timp de 12 ani, cu întreruperi, la definitivarea acestui proiect, în 1493, cu ocazia căsătoriei împăratului Maximilian cu Bianca Maria Sforza, modelul de lut al calului a fost expus în public, depășind ca proporții singurele două mari statui ecvestre ale Renașterii, respectiv statuia lui Gattamelata din Padova, realizată de Donatello și statuia lui Bartolomeo Colleoni din Veneția, realizată de Verrocchio. Au fost achiziționate 70 de tone de bronz și au fost luate măsurile necesare pentru a fi turnată figura colosală, care ar fi trebuit să aibă o înălțime de 5 metri, însă, din cauza pericolului iminent al războiului, metalul necesar statuii a fost folosit pentru a face tunuri de apărare a orașului împotriva armatelor lui Carol al VIII-lea al Franței, ceea ce a dus la oprirea proiectului, iar o dată cu căderea lui Ludovic, din 1499, soarta acestui  proiect a fost pecetluită. Ba mai mult, la începutul celui de-al doilea război Italian din 1499, trupele invadatoare franceze au luat la țintă modelul uriaș din lut al imensei statui, lăsându-l o ruină.

În primăvara anului 1485, Leonardo da Vinci a călătorit în Regatul Ungariei, trimis de Sforza pentru a se întâlni cu principele Matei Corvin și se presupune că ar fi pictat pentru acesta un tablou intitulat „Sfânta Familie”, dar căruia i s-a pierdut urma.

Leonardo a avut și un atelier extins în Milano, unde a angajat ucenici și studenți, iar printre elevii lui Leonardo din acea perioadă se numără Giovanni Antonio Boltraffio, Ambrogio de Predis, Bernardino de’ Conti, Francesco Napoletano, Andrea Solari, Marco d’Oggiono și Salai.

Leonardo da Vinci s-a implicat în multe proiecte pentru ducele Sforza, inclusiv în crearea de care alegorice și spectacole pentru diverse ocazii festive, precum și un desen și un model din lemn pentru proiectarea cupolei catedralei din Milano.

După ce Ducele Ludovic Sforza a fost răsturnat de la putere, Leonardo da Vinci, împreună cu Salai, asistentul său, și cu Luca Pacioli, un matematician, au fost nevoiți să fugă din Milano la Veneția, unde a fost angajat ca arhitect militar și inginer, fiind responsabil cu dezvoltarea sistemul de apărare al orașului contra unui atac naval, recomandându-le să inunde regiunea amenințată.

A doua perioadă florentină (1500-1508)

În 1500 Leonardo da Vinci s-a întors în Florența, unde a fost primit în uralele și aplauze locuitorilor, el și familia sa fiind oaspeții călugărilor de la mănăstirea Santissima Annunziata, punându-i-se la dispoziție și un atelier, unde Leonardo a creat caricatura „Fecioara cu Pruncul, Sfânta Ana și Sfântul Ioan Botezătorul”, desen realizat pe opt foi unite între ele, un șablon ce urma să fie transferat pe un panou sau pe un perete, dar care nu a fost folosit în acest sens, deoarece contururile figurilor nu sunt nici zgâriate, nici perforate, lucrare care a stârnit o mare admirație în rândul oamenilor, care s-au adunat să o vadă „ca și cum ar fi mers la un festival solemn.” La scurt timp, Leonardo a fost angajat în funcția de expert în arhitectură, într-o comisie ce a investigat daunele aduse fundației și structurii bisericii San Francesco al Monte.

În 1502, Leonardo a părăsit Florența pentru a intra, în calitate de „arhitect militar principal și inginer general”, în serviciul lui Cesare Borgia, celebrul fiu al papei Alexandru al VI-lea, care în calitate de comandant-șef al armatei papale, încercase cu o cruzime fără precedent să obțină controlul asupra statelor papale Romagna și Marche. Timp de 10 luni, Leonardo a călătorit prin teritoriile acestuia, cercetându-le, în cursul cărora, a schițat unele dintre planurile și hărțile topografice ale orașului Cesena, o hartă a bastionului lui Cesare Borgia și un plan al orașului Imola, creând exemple timpurii ale unor aspecte ale cartografiei moderne. Totodată, la curtea lui Cesare Borgia, Leonardo l-a întâlnit și pe Niccolò Machiavelli, observator politic pentru orașul Florența.

În 1503, Leonardo s-a întors la Florența pentru a realiza un proiect ce încerca să devieze râul Arno din orașul Pisa, astfel încât orașul, aflat atunci sub asediul florentinilor, să fie privat de accesul la mare. Planul s-a dovedit a fi irealizabil, însă proiectul de a construi un canal de mari dimensiuni care să ocolească tronsonul imposibil de navigat al râului Arno și, astfel, să lege Florența, pe apă, de mare a stârnit interes, Leonardo dezvoltând ideea într-o serie de studii, folosindu-se de propriile sale vederi panoramice ale malului râului, ce pot fi văzute ca schițe tip peisaj de un mare farmec artistic, și folosind măsurători exacte ale terenului, a realizat o hartă în care era prezentat traseul canalului. Proiectul, deși a fost adus în discuție de mai multe ori în secolele ce au urmat, nu a fost niciodată realizat, dar, în prezent, autostrada expres de la Florența la mare a fost construită exact pe traseul ales de Leonardo pentru canalul său.

În 1503, Leonardo a primit o comandă de a picta o pictură murală pentru Sala celor 500, din Palazzo Vecchio din Florența, o scenă istorică de proporții monumentale, cu o dimensiune de 7 × 17 metri, ce ar fi fost de două ori mai mare decât pictura „Cina cea de Taină”, și pe care a promis că o va termina până în februarie 1505. Timp de trei ani, Leonardo a lucrat la ilustrarea victoriei lui Anghiari asupra milanezilor, din1440, pictură intitulată „Bătălia de la Anghiari”, ce a rămas neterminată. În anul 1603, Peter Paul Rubens a realizat o copie a acestei lucrări, ce în prezent, este expusă la Muzeul Luvru. Tot pentru decorarea Sălii celor 500, și Michelangelo a primit o comandă de a realiza victoria milanezilor împotriva pisanilor din 1364, pictură intitulată „ Bătălia de la Cascina”, ambele picturi rămânând neterminate, fiind considerate pierdute.

În această perioadă, Leonardo a realizat numeroase disecții în spitalul Santa Maria Nuova, extinzându-și și lucrările anatomice într-un studiu cuprinzător al structurii și funcției organismului uman. A realizat observații sistematice asupra zborului păsărilor, despre care a realizat un tratat, iar studiile sale hidrologice „despre natura și mișcarea apei”, s-au extins la cercetarea proprietăților fizice ale apei, în special a legilor curenților, pe care le-a comparat cu cele ale aerului. Aceste cercetări au fost consemnate în propria sa colecție de 36 de file scrise față-verso, denumită „Codex Leicester ”, numit, astfel, după Thomas Coke, conte de Leicester, cunoscut anterior sub numele de „Codex Hammer”, denumit conform penultimul său proprietar, americanul Armand Hammer, aflat în prezent în proprietatea antreprenorului Bill Gates, ce l-a achiziționat în 1994, cu prețul de 30.8 milioane de dolari, codexul devenind, atunci, cea mai scumpă carte din lume.

În această perioadă, Leonardo acceptând cererea lui Francesco del Giocondo de a realiza un portret soţiei sale, Lisa del Giocondo, începe să lucreze la una dintre cele mai cunoscute capodopere ale Renaşterii şi ale umanităţii, respectiv pictura „Mona Lisa” (1503- 1519), la care va continua să lucreze până la sfârșitul vieții sale.

A doua perioadă milaneză (1508-1513)

În 1508, la cererea lui Charles d’Amboise și a regelui Ludovic al XII-lea, Leonardo se mută din nou în Milano, locuind în propria sa casă din Porta Orientale, în parohia Santa Babila, unde, în mare, atribuțiile sale au fost de natură arhitecturală, realizând planurile pentru construirea unui palat pentru Charles, mai multe schițe pentru un oratoriu al bisericii Santa Maria alla Fontana, și un proiect al guvernatorul francez, respectiv râul Adda să unească orașul Milano de Lacul Como.

Leonardo a fost angajat să îi sculpteze mormântul mareșalul Gian Giacomo Trivulzio, ce urma să ia forma unei statui ecvestre și să fie amplasat în capela mortuară donată de Trivulzio bisericii San Nazaro Maggiore. După ani de muncă pregătitoare pentru realizarea acestui monument, în urma căruia s-au păstrat câteva schițe semnificative, mareșalul a renunțat la acest plan în favoarea unui mormânt mult mai modest.

În urma unei colaborări cu Marcantonio della Torre, un celebru anatomist din Pavia, activitatea științifică a lui Leonardo a înflorit, studiile sale de anatomie căpătând o nouă dimensiune, fiind reproduceri exacte și detaliate ale corpului uman și ale organelor sale. Leonardo a mai realizat cercetări în domeniile matematicii, opticii, mecanicii, geologicii și botanicii, devenind din ce în ce mai convins că forța și mișcarea, ca funcții mecanice de bază, produc toate formele exterioare din natura organică și anorganică, dându-le forma lor.

Ultimii ani din viață (1513–1519)

În 1513, din cauza evenimentele politice, respectiv expulzarea temporară a francezilor din Milano, Leonardo, în vârstă de 60 de ani, se mută din nou, însă de această dată în Roma, fiind însoțit de elevii săi Melzi și Salai, precum și de doi asistenți din atelier, sperând că, prin intermediul patronului său Giuliano de’ Medici, fratele noului papă Leon al X-lea, va găsi un loc de muncă.

Giuliano i-a oferit lui Leonardo un salariu lunar considerabil, iar timp de trei ani, acesta a rămas la Roma, locuind în curtea Belvedere din Palatul Apostolic, unde activau Michelangelo și Rafael, lucrând în atelierul său la studii matematice, experimente tehnice sau cerceta monumentele antice în timp ce se plimba prin oraș. A realizat schițe pentru o reședință spațioasă care urma să fie construită la Florența pentru familia de Medici, ce revenise la putere în 1512 și o hartă magnific executată a mlaștinilor Pontine, ce sugerează că Leonardo a fost cel puțin un consultant pentru un proiect de drenare a mlaștinilor Pontine, comandat de Giuliano de’ Medici, în 1514. De asemenea, a disecat numeroase cadavre, luând notițe pentru realizarea unui tratat despre corzile vocale.

La vârsta de 65 de ani, Leonardo a acceptat invitația regelui Francisc I de a intra în serviciul său în Franța, părăsind pentru totdeauna Italia.

Leonardo și-a petrecut ultimii trei ani din viață în mica reședință din Clos Lucé (Cloux), azi devenită muzeu, în apropierea reședinței regale Château d’Amboise, de pe râul Loara, purtând cu mândrie titlul de „Primul pictor, arhitect și inginer al regelui”, fiind însoțit de ucenicul său, contele Francesco Melzi, având alocată o pensie de 10,000 de scuzi italieni.

În Franța, Leonardo a realizat schițe pentru festivalurile de la curte, a realizat un leu mecanic, care, în timpul unui spectacol, s-a îndreptat spre rege și după ce a fost lovit de o baghetă, și-a deschis pieptul pentru a dezvălui un mănunchi de crini. Totodată, a întocmit planurile palatului și grădinii de la Romorantin, destinate să deservească drept reședință a văduvei reginei-mamă, însă proiectul atent elaborat, ce combină cele mai bune caracteristici ale tradițiilor italiano-franceze în materie de arhitectură și peisagistică, a trebuit să fie întrerupt deoarece în regiunea a apărut o epidemie de malarie.

Leonardo a pictat foarte puțin în Franța, petrecându-și majoritatea timpului aranjând și editând studiile științifice, tratatul de pictură și câteva pagini din tratatul său de anatomie. În așa-numita serie „Viziuni ale sfârșitului lumii” (1517-1518), care include desenul „Un diluviu”, descrie cu o imaginație copleșitoare forțele primordiale care guvernează natura.

Decesul

Leonardo da Vinci s-a stins din viață la 2 mai 1519, la vârsta de 67 de ani, la Clos Lucé, probabil în urma unui atac cerebral și a fost înmormântat în biserica Saint-Florentin a Castelul d’Amboise. Biserica a fost devastată în timpul Revoluției Franceze și a fost complet demolată la începutul secolului al XIX-lea, mormântul lui Leonardo neputând fi localizat. În urma decesului, ucenicul său Francesco Melzi a devenit principalul moștenitor și executor testamentar, primind pe lângă bani, picturile, instrumentele, biblioteca și obiectele personale ale lui Leonardo, iar în conformitate cu testamentul său, șaizeci de cerșetori ce avea lumânări asupra lor, au urmat sicriul lui Leonardo.

La aproximativ 20 de la moartea lui Leonardo, regele Francisc I i-a relatat sculptorului Benvenuto Cellini că „Nu se născuse niciodată un alt om în lume care să știe atât de multe ca Leonardo, nu atât despre pictură, sculptură și arhitectură, cât despre faptul că era un foarte mare filozof.”

Picturi celebre

Chiar dacă numărul picturilor pe care Leonardo da Vinci le-a realizat este mult mai mare, numai 17 picturi au trecut testul timpului, dintre care, câteva sunt neterminate, iar picturile „Bătălia de la Anghiari” și „Leda și lebăda” au supraviețuit doar în copii.

Numeroasele mărturii despre Leonardo da Vinci laudă, în special, modul în care își exprima talentul, prin abilitatea sa de a trece dincolo de tehnică și narațiune pentru a transmite un sentiment de emoție subiacent, bazându-se pe acuitatea de observație și imaginația creatoare.

În pictura „Madona Benois” (1478-1480), Leonardo a reușit să dea unui tip tradițional de tablou o nouă stare de spirit, neobișnuit de fermecătoare și expresivă, arătându-l pe copilul Iisus întinzându-se, într-o manieră dulce și tandră, spre floarea din mâna Mariei. Tabloul este expus la Muzeul Ermitaj, din Sankt Petersburg.

În „Portretul Ginevrei Benci” (1475-1478), Leonardo a inovat pictura tip portret, stabilind o legătura singulară între apropiere și distanță, prin redarea strălucitoare a luminii și a texturii. Acest tabloul este inspirat de sculptura „Tânără cu un buchet de flori” realizată de Andrea del Verrocchio, fostul său maestru, și este pictată pe lemn de plop fiind mutilată la partea inferioară, prin îndepărtarea unei porțiuni, posibil prin tăiere cu ferăstrăul, probabil datorită stării precare în care se afla. Tabloul este expus la National Gallery of Art, în Washington D.C.

În „Sfântul Ieronim” (1482), Leonardo a prezentat trupul slăbit al Sf. Ieronim, în timpul retragerii sale la deșertul Sirian unde a trăit o viață de pustnic, într-o lumină sobră, imprimându-i un realism ce provine din cunoștințele sale vaste de anatomie, conferindu-i o expresie de neegalat a durerii transfigurate. Din păcate, această pictură este neterminată și se află la Muzeul Vaticanului (Pinacoteca Vaticanului).

În „Adorația magilor” (1481-1482), ce reprezintă o scenă de luptă cu militari pe cai și prima sa creație de mari dimensiuni, principala preocupare o reprezintă interacțiunea dintre tehnica și gestul afectiv, sau în cuvintele lui Leonardo, „mișcare fizică și spirituală”. Tabloul nu a fost terminat, și totuși, oferă o perspectivă bogată asupra metodelor subtile ale maestrului, unde diferitele aspecte ale scenei sunt construite de la bază cu ajutorul unor straturi de vopsea foarte delicate, subțiri ca hârtia, în relief „sfumato” (trecerea lină de la lumină la umbră). Tabloul se află la Galeria Uffizi, din Florența.

În „Sfânta Ana, Fecioara și Pruncul cu mielul” (1510), pictat în perioada în care Leonardo era preocupat cu trei studii științifice, de anatomie, geologie și mișcarea apei, este realizat printr-un simț magistral al compoziției, ținuta și expresia figurilor descriind mai multe niveluri de uimire profundă. Această pictură a câștigat aprecierea criticilor florentini, iar datorită calității tridimensionale monumentale a grupului, a efectelor calculate de dinamism și tensiunii din compoziție au făcut din această operă un model ce i-a inspirat în egală măsură pe clasiciști și manieriști. Tabloul este expus la Muzeul Luvru, din Paris.

„Fecioara între stânci” (1483-1486) este opera ce dezvăluie talentul lui Leonardo în cea mai pură formă. Ea înfățișează legenda îndoielnică a întâlnirii din pustiu dintre tânărul Ioan Botezătorul și Iisus care se întorcea acasă din Egipt. Secretul efectului tabloului constă în folosirea de către Leonardo a tuturor mijloacelor pe care le avea la dispoziție pentru a sublinia natura vizionară a scenei, respectiv tonurile de culoare blânde, prin tehnica sfumato, lumina slabă a peșterii din care ies scăldate în lumină figurile, atitudinea lor liniștită, gestul semnificativ prin care îngerul, singura figură care privește privitorul, îl indică pe Ioan ca fiind mijlocitor între Fiul lui Dumnezeu și umanitate, iar toate acestea se combină, într-un mod unic, pentru a crea o operă de artă emoționantă și extrem de expresivă. „Fecioara între stânci” este titlul dat celor două picturi realizate de Leonardo da Vinci, în care prima versiune, ce se află la Muzeul Luvru, din Paris, a fost pictată între anii 1483-1486, iar a doua versiune, ce se află la National Gallery, din Londra, a fost realizată între 1495-1508.

„Cina cea de Taină” (1495-98), realizată pentru patronul lui Leonardo, ducele Ludovic Sforza, din Milano, se numără printre cele mai faimoase picturi din lume, iar în simplitatea sa, compoziția scenei este magistrală, efectului acesteia provenind din contrastul izbitor al atitudinilor celor 12 ucenici, în opoziție cu Cristos. Prin concepția profundă a temei, prin dispunerea perfectă și totuși aparent simplă a indivizilor, prin temperamentele apostolilor evidențiate prin gesturi, expresii faciale și posturi, prin dramatismul și în același timp perfecțiunea muncii, Leonardo a stabilit un nou model al acestui gen, „Cina cea de Taină” devenind parte din patrimoniul comun al umanității și rămâne și astăzi una dintre picturile remarcabile ale lumii. Nenumărați pictori din generațiile următoare, printre care mari maeștri precum Rubens și Rembrandt, s-au minunat de compoziția lui Leonardo și au fost influențați de aceasta și de calitatea narativă a tabloului. Lucrarea a devenit cunoscută pe scară largă prin nenumăratele reproduceri și tipărituri, cea mai importantă fiind cea realizată de Raffaello Morghen, în 1800.

Deficiențele tehnice în execuția lucrării nu i-au diminuat faima, și chiar dacă Leonardo era nesigur cu privire la tehnica pe care trebuia să o folosească, el a evitat pictura tradițională în frescă, care era executată pe tencuială proaspătă și necesită o pictură rapidă și neîntreruptă, utilizând o nouă tehnică pe care o dezvoltase „tempera pe piatră”, pe care a amestecat-o el însuși, pe peretele de piatră. Acest procedeu s-a dovedit a fi un eșec, în măsura în care baza picturii a început curând să se desprindă de pe perete. La mijlocul secolului al XVI-lea, lucrarea a fost numită ruină, iar în urma lucrărilor de restaurare efectuate de-a lungul secolelor, rezultatele au fost mai degrabă negative, întunecându-se suprafața pictată. Abia după cel de-al Doilea Război Mondial, când au fost aplicate cele mai moderne tehnici de restaurare, procesul de degradare a fost oprit, iar după o restaurare majoră începută în 1980 și finalizată în 1999, lucrarea și-a recăpătat din strălucirea de odinioară, dar a dezvăluit, de asemenea, și cât de puțin a mai rămas din pictura originală.

Pictura „Cina cea de taină” se găsește în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie, din Milano, iar în august 1943, în urma unui bombardament aerian, tavanul încăperii s-a prăbușit, însă pictura a rămas, ca prin minune, intactă, protejată doar de câțiva saci cu nisip. În 1980, împreună cu biserica și cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a fost declarată de către UNESCO patrimoniu al umanității.

Forma definitivă a fost precedată de numeroase studii amănunțite, iar schițele corespunzătoare s-au păstrat, găsindu-se în Muzeul Albertina, din Viena, la „Galeriile Academiei”, din Veneția și în „Royal Library”, din castelul Windsor.

Pictura are o dimensiune de 460 x 880 cm și reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Iisus Cristos, așa cum este descrisă în Evanghelia după Ioan (13:21), și redă reacțiile diferite ale apostolilor lui Isus, după ce acesta anunțase că unul dintre discipolii săi îl va trăda. Leonardo a transpus furtuna născută în sufletul discipolilor la auzul cuvintelor „Unul dintre voi mă va trăda!”, trasând felul divers în care, potrivit vârstei și temperamentului, apostolii au reacționat la aceste cuvinte fatidice. Aceasta a fost realizată după raționamente matematice, apostolii fiind împărțiți în patru grupuri a câte trei persoane, fiind dispuse două la dreapta și două la stânga lui Isus, care se află în centru. Pentru a ieși în evidență, Isus a fost amplasat în dreptul unei ferestre prin care se vede un peisaj cu orizontul foarte coborât, având ca fundal cerul.

În prezent, există două copii în mărime naturală a picturii „Cina cea de taină”, din care una se află la Biserica Minoriților, din Viena, iar cealaltă, în muzeul mănăstirii din Tongerlo, din Belgia.

În „Bătălia de la Anghiari” (1503-1505), propusă pentru a înfrumuseța Sala de Consiliu din Florența, arta de exprimare a lui Leonardo a atins un punct culminant, iar desenele preliminare, dintre care multe au fost păstrate, dezvăluie concepția nobilă a lui Leonardo despre „știința picturii”, el punând în practică, în scopuri artistice, legile echilibrului pe care le-a cercetat în studiile sale de mecanică. „Centrul de greutate” al lucrării se află în grupul de steaguri pentru care luptă toți călăreții, iar pentru o clipă, mișcarea intensă și expansivă a vârtejului de călăreți pare înghețată. Studiile de anatomie și fiziologie ale lui Leonardo i-au influențat reprezentarea realistă a corpurilor umane și animale, studiind și descriind, pe larg, scrâșnirea dinților și umflarea buzelor ca semne ale furiei umane și animale. Pe pânza pictată, călărețul și calul, cu trăsăturile lor distorsionate, au o expresie remarcabil de asemănătoare, iar învelișurile imaginative ale picturii scot evenimentul din sfera istoricului și îl plasează într-un tărâm atemporal.

Deși a rămas neterminată și este considerată pierdută, „Bătălia de la Anghiari” a influențat mulți pictori celebri, de la Rubens, în secolul al XVII-lea, care a realizat cea mai impresionantă copie a lucrării lui Leonardo, ce acum se află expusă la Muzeul Luvru, din Paris, până la Delacroix, în secolul al XIX-lea.

 „Mona Lisa” sau „Gioconda” (1503-1506), considerată cea mai renumită pictură din lume, a stabilit standardul pentru toate portretele viitoare și prezintă o femeie cu expresie gânditoare și un surâs abia schițat, a cărui identitate nu este încă stabilită cu certitudine, despre care s-a descoperit în secolul XXI că ar fi fost Lisa del Giocondo, soția negustorului florentin Francesco del Giocondo, de unde și titlul alternativ al lucrării „La Gioconda”, iar recent, cercetătorul Giuseppe Pallanti din Florența, tinde să confirme afirmația lui Giorgio Vasari, cum că ar fi portretul unei membre a micii nobilimi rurale din Toscana, pe nume Monna Lisa Gherardini.

Tabloul ilustrează partea superioară a unei femei, cu un peisaj îndepărtat pe post de fundal, și chiar dacă utilizează o formulă aparent simplă pentru portret, expresivitatea pe care Leonardo a realizat-o între subiect și peisaj a plasat această lucrare în canonul celor mai populare și mai analizate picturi din toate timpurile. Curbele senzuale ale părului și îmbrăcămintei femeii, create prin tehnica „sfumato”, creează un ecou unic în văile și râurile ondulate din spatele acesteia. Sentimentul de armonie generală obținut în această pictură, evident mai ales în zâmbetul slab al personajului, reflectă ideea lui Leonardo despre legătura cosmică dintre umanitate și natură, făcând din acest tablou o înregistrare durabilă a viziunii și geniului acestuia.

Tabloul „Mona Lisa” este o pictură în ulei pe lemn de plop, cu dimensiunea de 77 x 53 cm, a cărui caracteristica principală este surâsul enigmatic, interpretat ca simbol al atracției erotice a lui Leonardo față de mama sa (Complexul Oedip).

Pictura este considerată ca fiind unul din primele portrete ce au ca fundal un peisaj imaginar, neuniform, partea din stânga fiind la un nivel mai jos decât partea din dreapta, fiind, cel mai probabil, realizată mai târziu, în cursul realizării compoziției.

Istoria acestui tablou este bogată în întâmplări, Leonardo fiind foarte atașat de acesta, purtându-l întotdeauna cu sine în călătorii, inclusiv atunci când regele Francisc I l-a invitat în 1516 să se stabilească în Franța, la castelul din Amboise. Tabloul a fost achiziționat de către rege și a fost expus mai întâi la palatul Fontainebleau, iar mai târziu la Versailles. După Revoluția Franceză, pentru o scurtă perioadă, tabloul a fost este expus la Luvru, ulterior Napoleon Bonaparte rechiziționându-l pentru propriul său dormitor, iar după înlăturarea împăratului, tabloul a fost din nou expus la muzeul Luvru. În timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871, tabloul a fost ascuns într-un loc necunoscut, iar în data de 22 august 1911, s-a constatat dispariția tabloului din muzeu. Poetul Guillaume Apollinaire și pictorul Pablo Picasso au fost suspectați de furtul tabloului, fiind arestați și interogați, însă au fost eliberați din lipsă de dovezi. După ceva timp, s-a descoperit că un angajat de origine italiană de la muzeul Luvru, Vincenzo Perugia, convins că respectivul tabloul aparține Italiei, l-a furat purtându-l sub manta, la ieșirea din muzeu. Acesta a fost descoperit când a încercat să-l vândă unui negustor de opere de artă din Florența, iar după ce a fost expus în principalele orașe ale Italiei, în 1913, tabloul a fost expus, din nou, la Luvru. În 1956, în urma unui atentat cu o soluție acidă, partea inferioară a tabloului a suferit daune serioase, iar câteva luni mai târziu, un vizitator a aruncat în el cu o piatră. În prezent, tabloul „Mona Lisa” din cadrul muzeului Luvru, se află protejat de o sticlă incasabilă, iar în anul 1962, acesta a fost expus în America, la New York și Washington, D.C., iar în anul 1974, la Tokyo și Moscova.

Tabloul a fost restaurat în mai multe rânduri, iar conform analizelor cu raze Röntgen, s-a relevat încă trei straturi de pictură sub cel vizibil. La Muzeul Prado, din Madrid, a fost descoperită o copie a acestei picturi, iar conform experților, respectivul  tablou a fost pictat tot în secolul al XVI-lea de unul din discipolii lui Leonardo da Vinci.

„Salvator Mundi” – „Salvatorul lumii” (1506-1513), este o pictură a lui Cristos, ce mult timp a fost crezută pierdută, iar în 2005 a fost redescoperită, restaurată și expusă în anul 2011. Pictura îl prezintă pe Cristos, în îmbrăcăminte renascentistă, oferind o binecuvântare cu mâna dreaptă ridicată și cu degetele încrucișate, în timp ce în mâna stângă ține o sferă de cristal.

Se crede că Leonardo a început pictura în timp ce se afla sub patronajul lui Ludovic al XII-lea al Franței, între 1506 și 1513, iar ulterior, aceasta a fost deținută de Carol I al Angliei și consemnată în colecția sa de artă în 1649, înainte de a fi scoasă la licitație de către fiul ducelui de Buckingham și Normanby, în 1763. Următoarea apariție a picturii este consemnată în 1900, când a fost achiziționată de un colecționar britanic, Francis Cook, primul viconte de Monserrate. Pictura a fost deteriorată de la încercările anterioare de restaurare, iar descendenții lui Cook au vândut-o la o licitație din 1958, pentru suma de 45 £. În 2005, pictura a fost achiziționată de un consorțiu de comercianți de artă, ce îl includeau și pe Robert Simon, un specialist în Vechii Maeștri, tabloul fiind supravopsit, astfel încât arăta ca o copie, fiind descris ca „o epavă, întunecată și sumbră“. După restaurare și autentificare ca fiind un tablou confecționat de Leonardo da Vinci, acesta a fost expusă la National Gallery, din Londra.

Deși unii experți s-au îndoit de paternitatea lucrării, tabloul a ținut prima pagină a ziarelor, și a fost vândut la o licitație, la 15 noiembrie 2017, pentru suma de 450.300.000 de dolari americani, ceea ce face ca acesta să fie cel mai scump tablou vândut vreodată, atestând celebritatea durabilă a lui Leonardo și poziția sa puternică în canonul istoriei artei, la multe secole după moartea sa.

„Omul Vitruvian” (1490), este un desen al lui Leonardo, realizat în cerneală pe hârtie, ce zugrăvește o figură masculină nud, în două poziții suprapuse, cu brațele și picioarele despărțite, înscris într-un cerc și un pătrat, însoțit de notițe și bazat pe corelațiile dintre proporțiile umane ideale și geometrice, descrise de arhitectul roman Vitruviu, în Cartea a treia a tratatului său „De architectura”, precum și dorința sa de a relaționa omul cu lumea naturală.

Desenul și textul sunt uneori denumite „Canoanele Proporțiilor” sau „Proporțiile Omului”, Vitruviul descriind corpul uman ca fiind sursa principală de proporții din cadrul ordinelor clasice ale arhitecturii, determinând că trupul ideal ar trebui să aibă o înălțime de opt capete, fiind denumit în onoarea arhitectului.

Desenul demonstrează contopirea matematicii cu arta din timpul Renașterii, și expune concepțiile complexe ale lui Leonardo despre proporții. În plus, desenul reprezintă piatra de temelie a încercării lui Leonardo de asociere a omului cu natura, „Leonardo alcătuind o schiță grozavă a corpului uman pe care l-a proiectat prin desene anatomice și Omul Vitruvian într-o cosmografie a microcosmosului, acesta crezând că lucrările pe tema corpului uman sunt o analogie a lucrărilor despre univers.”

Conform notițelor ce acompaniază desenul, scrise în oglindă, acesta a fost proiectat ca un studiu asupra proporțiilor corpului uman bărbătesc, descrise de Vitruviu. „Omul Vitruvian” este păstrat la „Gabinetto dei disegni e stampe”, din cadrul muzeului Gallerie dell’Accademia, din Veneția, Italia, având numărul de referință 228, și este expus publicului doar ocazional, precum majoritatea lucrărilor pe hârtie.

„Leda și lebăda” (1513), lucrare care supraviețuiește doar prin intermediul copiilor, este o pictură realizată de Leonardo, care a fost absorbit de această temă în timp ce a lucrat la „Mona Lisa” și în timp ce la Milano a realizat mai multe schițe cu lebede în șanț. Această pictură a devenit un model de „figura serpentinata” – „figură sinuoasă”, adică o figură construită din mai multe vederi întrepătrunse, ce a influențat artiști clasici precum Rafael, dar a avut un efect la fel de puternic asupra manieriștilor, precum Jacopo da Pontormo. Există numeroase reproduceri, respectiv un desen celebru realizat în 1506 de către Rafael Sanzio, un desen cu cretă roșie, posibil realizat de către un asistent al lui Leonardo, o operă de Bugiardini, o operă de Francesco Melzi și o copie realizată de un alt elev, de Cesare da Sesto.

„Dama cu hermină” (1483-1490), este o pictură realizată de Leonardo, subiectul portretului fiind Cecilia Gallerani, pictat în perioada când aceasta a fost amanta lui Ludovico Sforza, Duce de Milano, când Leonardo a fost în slujba ducelui. Pictura reprezintă una din cele patru portrete de femei pictate de Leonardo, celelalte fiind „Mona Lisa”, „Ginevra de’ Benci” si „La belle ferronnière”.

Pictat în ulei pe panou de lemn, protagonista Cecilia Gallerani a fost o membră a unei familii mari, nici bogată, nici nobilă, tatăl acesteia servind pentru un timp la curtea ducelui, iar la momentul realizării portretului, aceasta avea aproximativ 16 ani. Tabloul, în prezent, se află la Muzeul Czartoryski, din Cracovia, Polonia.

 „Sfântul Ioan Botezătorul” (1516), începută la Roma și finalizată în Franța, este considerată ultima operă importantă a lui Leonardo da Vinci, aceasta fiind realizată cu trei ani înainte de moartea acestuia. În această pictură, Leonardo a folosit în mod radical lumina și umbra pentru a obține un volum și o atmosferă sculpturală, Ioan ieșind din întuneric în lumină, părând să emane lumină și bunătate, pictând zâmbetul enigmatic al sfântului ca și cum ar fi prezentat pe precursorul lui Cristos ca pe vestitorul unui oracol mistic. Este evident în acest tablou stilul caracteristic al lui da Vinci, bazat în mare parte pe expresivitatea clarobscurului, silueta pusă în lumină a sfântului dezvăluindu-se din întuneric. Compoziția acestui tabloului creează senzația de monocromie, de culoare unică dominantă, tabloul prezentând un personaj de o frumusețe ambiguă, hermafrodită, impenetrabilă, ce atunci când este privit, devii hipnotizat și eziți, neștiind dacă este vorba despre un bărbat sau despre o femeie.

„Autoportret” (1490-1516), considerat mult timp drept un autoportret, desenul cu cretă roșie al unui bătrân cu părul lung, ondulat și barbă a fost reprodus într-o asemenea măsură încât definește modul în care majoritatea oamenilor se gândesc la înfățișarea lui Leonardo. Cu toate acestea, unii cercetători susțin că figura, cu trăsăturile sale zgrunțuroase, fruntea încrețită și ochii căzuți, pare mult mai bătrână decât vârsta pe care Leonardo a atins-o vreodată, acesta stingându-se din viață la vârsta de 67 de ani. Aceștia presupun că desenul ar putea fi unul dintre desenele sale grotești, schițe pe care obișnuia să le facă în caietele sale de notițe cu persoane cu trăsături excentrice. Oricine ar reprezenta portretul, acesta se îndepărtează de subiectele adesea captivante ale lui Leonardo, însă acesta a reușit să imprime figurii, noblețea și înțelepciunea unei vârste mature.

„Cap de femeie” (1500-1510), este un mic desen cu pensula și pigment, ce înfățișează o tânără cu capul înclinat și ochii ce privesc în jos. Postura ei amintește de Fecioara Maria din lucrarea „Fecioara de pe stânci”, sugerând că desenul ar fi putut servi drept model. Porecla desenului, „La scapigliata” – „dezordonat”, se referă la șuvițele de păr ale tinerei și umerii slab schițați care contrastează cu fața foarte bine finisată, unde Leonardo a modelat cu delicatețe trăsăturile delicate ale femeii, de la pleoapele grele la buzele delicate. Aceasta dezvăluie modul fluid de lucru al lui Leonardo, folosind atât desenul expresiv pentru a crea forme, cât și stratificarea controlată pentru a oferi detalii.

„Viziuni ale sfârșitului lumii” (1517-1518), ce reprezintă ultima manifestare a artei de exprimare a lui Leonardo, ce este compusă dintr-o serie de schițe picturale, unde puterea de imaginație a lui Leonardo, născută din rațiune și fantezie, a atins cel mai înalt nivel. Leonardo a sugerat că forțele imateriale din cosmos, invizibile în sine, apar în lucrurile materiale pe care le pun în mișcare, iar ceea ce observase în vârtejul apei și în vârtejurile aerului, în forma unui bolovan de munte și în creșterea plantelor, lua o formă gigantică în formațiunile de nori și în furtunile de ploaie. Acesta a descris cadrul lumii ca fiind despicat în bucăți, dar chiar și în distrugerea sa apar, așa cum arată formele monstruos de „frumoase” ale elementelor dezlănțuite, aceleași legi ale ordinii, armoniei și proporțiilor care au prezidat la crearea lumii. Aceste reguli guvernează viața și moartea fiecărui lucru creat în natură, iar aceste „viziuni” sunt ultimele și cele mai originale expresii ale artei lui Leonardo, o artă în care percepția sa bazată pe „să știi cum să vezi”, pare să se fi concretizat.

Tratatele lui Leonardo

Între 1490-1495, Leonardo da Vinci și-a dezvoltat interesul pentru două domenii, cel artistic și cel științific, construind un fel de dualism creativ care i-a stârnit inventivitatea în ambele domenii. Treptat, el a dat formă unor patru teme principale ce i-au captat interesul pentru tot restul vieții, respectiv un tratat de pictură, un tratat de arhitectură, o carte despre elementele de mecanică și o lucrare despre anatomia umană. Tot în această perioadă, Leonardo a început și cercetările  geofizice, botanice, hidrologice și aerologice, ce constituie părți ale „cosmologiei vizibile” și care reprezenta un obiectiv îndepărtat. Leonardo nu a dat crezare informațiilor speculative din cărți, preferând, în schimb, faptele irefutabile obținute din experiență sa.

Plecând de la această abordare, în tratatul de „știință a picturii” a lui Leonardo, ce afirma că pictura este o știință, pornind de la concluziile lui Leon Battista Alberti și Piero della Francesca ce oferiseră deja dovezi ale bazei matematice a picturii prin analiza legilor perspectivei și proporțiilor, Leonardo credea că pictorul, înzestrat cu puteri subtile de percepție și capacitate completă de a picta, era persoana cea mai calificată pentru a obține adevărata cunoaștere, deoarece putea observa îndeaproape și apoi reproduce cu atenție lumea din jurul său. Prin urmare, Leonardo a conceput planul uluitor de a observa toate obiectele din lumea vizibilă, de a le recunoaște forma și structura și de a le descrie pictural exact așa cum sunt.

În timpul primilor ani petrecuți la Milano, Leonardo a început cel mai timpuriu dintre caietele sale, realizând în primă fază schițe rapide ale observațiilor sale pe foi libere sau pe mici blocuri de hârtie pe care le ținea la centură, aranjându-le ulterior în funcție de temă, notându-le în ordine în caiet. Dintre numeroasele sale înscrisuri, au supraviețuit timpului doar o primă colecție de materiale pentru un tratat de pictură, o carte de schițe pentru arhitectura sacră și profană, un tratat de teorie elementară a mecanicii și primele secțiuni ale unui tratat despre corpul uman.

Caietele lui Leonardo însumează mii de pagini scrise cu mare atenție și abundent ilustrate cu schițe, reprezentând cea mai voluminoasă moștenire literară pe care a lăsat-o vreodată un pictor. Din cele peste 40 de coduri menționate, doar 21 au supraviețuit, iar acestea, la rândul lor, conțin uneori caiete de notițe inițial separate, ce au fost legate ulterior, rezultând, în total, un număr de 32.

La acestea se adaugă câteva volume mari de documente, respectiv un volum omnibus aflat în Biblioteca Ambrosiana din Milano, numit „Codex Atlanticus”, datorită formatul mare al paginilor din care este compus, dat fiind că acestea sunt asemănătoare cu acelea ale unui atlas, realizat între 1478 și 1518. După restaurare, a fost reconstituit în 12 volume, însumând un număr total de 1.119 pagini, și reprezintă o colecție de diverse materiale ale lui Leonardo da Vinci, realizată nu de către acesta, ci de către sculptorul Pompeo Leoni.

O trăsătură specială care face ca notițele și schițele lui Leonardo să fie neobișnuite este utilizarea scrierii în oglindă. Leonardo era stângaci, așa că scrierea în oglindă i-a venit ușor și natural, deși nu se știe sigur de ce a ales să facă acest lucru. Chiar dacă era neobișnuită, scrierea sa poate fi citită clar și fără dificultate cu ajutorul unei oglinzi și nu trebuie privită drept o scriere codificată. Scrierile sale trebuie interpretate ca fiind stadii preliminare ale unor lucrări destinate unei eventuale publicări, pe care Leonardo nu a mai apucat să le finalizeze. Într-o frază pe marginea uneia dintre schițele sale anatomice târzii, își imploră discipolii să se asigure că lucrările sale vor fi tipărite.

O altă trăsătură neobișnuită a scrierilor lui Leonardo este relația dintre cuvânt și imagine. Leonardo s-a străduit ca limbajul să fie clar și expresiv. Vioiciunea și bogăția vocabularului său au fost rezultatul unui studiu independent intens și au avut o contribuție semnificativă la evoluția prozei științifice în limba italiană vernaculară. În ciuda articulării sale, Leonardo a acordat prioritate absolută ilustrației față de cuvântul scris, în metoda sa de predare. Astfel, în caietele sale, desenul nu ilustrează textul, ci mai degrabă, textul servește la explicarea imaginii. Prin formularea propriului său principiu de reprezentare grafică, pe care l-a numit „demonstrazione” – „demonstrații”, opera lui Leonardo a fost un precursor al ilustrației științifice moderne.

Sculpturi

Conform propriilor declarații dar și din alte surse ale vremii, Leonardo a lucrat ca sculptor încă din tinerețe, iar un mic grup de capete de generali în marmură și ipsos, lucrări ale urmașilor lui Verrocchio, sunt, uneori, atribuite lui Leonardo. Din busturile de femei și copii pe care, potrivit scriitorului Vasari, Leonardo le-a modelat în lut în tinerețe, nu a rămas nici o urmă.

Cele două mari proiecte sculpturale cărora Leonardo le-a dedicat timp, respectiv uriașa statuie ecvestră din bronz pentru Francesco Sforza, la care a lucrat între 1489 și 1494, și monumentul pentru mareșalul Trivulzio, la care a lucrat în anii 1506-1511, nu au fost finalizate. Există numeroase schițe ale acestor lucrării, dar cele mai impresionante au fost identificate în 1965, odată cu descoperirea celor două caiete ale lui Leonardo, denumite „Codexurile din Madrid”, în Biblioteca Națională din Madrid. Aceste caiete dezvăluie sublimitatea și îndrăzneala aproape ireală a creației sale, iar textul și desenele descriu vasta experiență a lui Leonardo în tehnica turnării bronzului, dezvăluind, în același timp, și natura aproape utopică a proiectului. Leonardo dorea să realizeze calul dintr-o singură bucată, însă dimensiunile gigantice ale acestuia au creat probleme tehnice insurmontabile.

Aceste schițe, prin tensiunea suprimată a calului și călărețului, sunt superioare realizărilor statuii „Gattamelata” a lui Donatello și „Bartolomeo Colleoni” a lui Verrocchio, numărându-se printre cele mai frumoase și semnificative exemple ale artei lui Leonardo, idei ce au exercitat o influență foarte puternică asupra dezvoltării statuilor ecvestre în secolul al XVI-lea.

O mică statuie de bronz a unui călăreț în galop, aflată la Budapesta, este apropiată de stilul lui Leonardo, și se crede că este realizată de către acesta sau de către elevul său zelos, Giovanni Francesco Rustici.

Rustici, s-a bucurat de ajutorul lui Leonardo în sculptarea marelui său grup în bronz, Sfântul Ioan Botezătorul învățând, deasupra ușii de nord a Baptisteriului din Florența, unde se observă urme vizibile ale influenței lui Leonardo, în poziția lui Ioan, cu gestul neobișnuit al mâinii îndreptate în sus, și în figura levitului chel.

Arhitectură

Într-o scrisoare adresată lui Ludovic Sforza, Leonardo s-a prezentat ca fiind arhitect, inginer militar și inginer hidraulic experimentat. Chiar dacă toată viața sa a fost preocupat de probleme de arhitectură, acestea au fost din rolul de consilier.

O singură dată, la concursul pentru cupola Catedralei din Milano (1487-1490), Leonardo a luat în considerare participarea personală, însă a renunțat la această idee când modelul propus, i-a fost returnat. În alte cazuri, preocuparea de arhitect s-a bazat pe realizarea unor schițe pentru clădiri laice reprezentative, precum palatul unui nobil milanez, în jurul anului 1490, vila guvernatorului francez din Milano, 1507-1508, și reședința Medici din Florența, 1515. La acestea, se adaugă și marele său proiect pentru palatul și grădina de la Romorantin, din Franța, între 1517-1519, ce au fost destinate să deservească drept reședință a văduvei reginei-mamă, însă proiectul atent elaborat, a trebuit să fie întrerupt deoarece în regiunea a apărut o epidemie de malarie.

Ceea ce caracterizează și imortalizează cu adevărat studiile de arhitectură ale lui Leonardo sunt caracterul lor cuprinzător, acestea extinzându-se, cuprinzând fiecare tip de problemă a vreunei construcție din epoca sa, implicând chiar și planificarea urbană.

Leonardo, adunând scrierile pe această temă într-o teorie a arhitecturii, a dorit să le predea, urmând să abordeze întregul domeniu al arhitecturii, precum și teoriile formelor și construcțiilor, incluzând și elemente precum urbanismul, clădirile sacre și profane și un compendiu de elemente individuale importante, precum cupole, trepte, portaluri și ferestre.

Datorită plenitudinii și bogăției ideilor lui Leonardo, studiile de arhitectură ale acestuia oferă o perspectivă neobișnuit de cuprinzătoare asupra realizărilor arhitecturale ale epocii sale, observațiile sale înregistrând cu sensibilitate toate temele și problemele.

Timp de aproape 20 de ani, la curtea din Milano, a fost asociat cu pictorul și arhitectul Donato Bramante, dar a avut relații apropiate și cu alți arhitecți distinși, precum Francesco di Giorgio, Giuliano da Sangallo, Giovanni Antonio Amadeo și Luca Fancelli, astfel, cunoscând cele mai importante proiecte de arhitectură ale vremii.

Desenele arhitecturale ale lui Leonardo se întind pe parcursul întregii sale vieți, și acoperă o perioadă crucială din punct de vedere al dezvoltării, anii 1480-1520, unde principiile stilului Renașterii au fost formulate și au ajuns la maturitate.

Tratatul despre pictură

Scrierile din carnetele sale sub titlul general „Despre pictură”, precum și numeroasele proiecte pe care acesta le plănuia, induc ideea creării de către Leonardo a un tratat despre pictură.

După ce în 1519, Francesco Melzi a moștenit manuscrisele lui Leonardo, acesta a extras pasaje din acestea și le-a organizat în „Trattato della pittura” – „Tratat despre pictură”, care îi este atribuit lui Leonardo.

Copii prescurtate ale manuscrisului lui Melzi au apărut în Italia la sfârșitul secolului al XVI-lea, iar în 1651 au fost publicate, de către Raffaelo du Fresne, primele ediții tipărite în franceză și italiană, cu ilustrații după desenele lui Nicolas Poussin. Prima ediție completă a textului lui Melzi a apărut abia în 1817, publicată la Roma, iar cele două ediții moderne sunt cele ale lui Emil Ludwig, publicată în 1882, în 3 volume, și A. Philip McMahon, publicată în 1956, în 2 volume.

În ciuda incertitudinilor legate de ideilor prezentate de către Leonardo și regăsite în tratatul realizat de către Melzi, pasajele din caietele existente identificate cu titlul „Despre pictură”, oferă o ideea asupra tratatului pe care Leonardo voia să îl conceapă. Acesta plănuia să combine expunerea teoretică cu informații practice, oferind sfaturi practice pentru cariera altor artiști, însă principala preocupare a tratatului era argumentarea picturii ca o știință. Prin definirea picturii ca fiind „singurul imitator al tuturor operelor manifeste ale naturii”, Leonardo a acordat o semnificație esențială autorității ochiului, crezând cu tărie în importanța „saper vedere” – „a ști să vezi”.

În caietele sale, Leonardo susține supremația picturii față de celelalte tipuri de arte, afirmând că „ochiul se amăgește mai puțin decât oricare dintre celelalte simțuri”, sugerând astfel că observația directă inerentă creării unei picturi are o calitate veridică, științifică, precizând că pictura este clară, spre deosebire de poezie, argumentând că pictura își prezintă rezultatele ca pe o „chestiune pentru facultatea vizuală”, oferind „satisfacție imediată ființelor umane precum lucrurile produse de natură”.

Leonardo a realizat și o distincție între pictură și sculptură, susținând că munca manuală implicată în sculptură îi diminuează aspectele intelectuale și că provocarea iluzionistă a picturii, lucrând în două, mai degrabă decât în trei dimensiuni, necesită ca pictorul, în comparație cu sculptorul, să posede o înțelegere mai bună a principiilor matematice și optice.

În definirea picturii ca știință, Leonardo explică și baza matematică a acesteia, precizând că cele 10 funcții optice ale ochiului, „întuneric, lumină, corp, culoare, formă, locație, distanță, apropiere, mișcare și repaus” sunt toate componente esențiale ale picturii. El diferențiază tipurile de perspectivă, inclusiv forma convențională bazată pe un singur punct de fugă, utilizarea mai multor puncte de fugă și perspectiva aeriană, și explorează, prin intermediul cuvintelor și al desenelor geometrice și analitice, conceptele de viziune cu unghi larg, recesiune laterală și perspectivă atmosferică, prin care estomparea clarității și iluminarea progresivă a tonului sunt folosite pentru a crea iluzia unei profunde recesiuni spațiale. De asemenea, Leonardo a oferit și sfaturi practice, prin cuvinte și schițe, despre cum să pictezi efecte optice precum lumina, umbra, distanța, atmosfera, fumul și apa, dar și cum să reprezinți aspecte ale anatomiei umane, cum ar fi proporțiile umane și expresiile faciale.

Studiile anatomice

În tratatul „Della pittura” – „Despre pictură” (1435), a teoreticianul Leon Battista Alberti, acesta îi îndemna pe pictori să construiască figura umană așa cum există în natură, susținută de schelet și de musculatură, și abia apoi îmbrăcată în piele. Pasiunea lui Leonardo pentru studiul anatomiei a început în timpul uceniciei sale în atelierul lui Verrocchio,  ca răspuns a fascinației maestrului său față de mecanismele corpului uman. Nu se poate stabili cu exactitate când a realizat Leonardo prima disecție, dar este posibil ca aceasta să se fi realizat la câțiva ani după ce s-a mutat prima dată la Milano, care, la acea vreme, era un centru de investigații medicale.

Studiul său de anatomie a devenit, în 1490, un domeniu independent de cercetare, iar pe măsură ce ochiul său ascuțit descoperea structura corpului uman, Leonardo a devenit fascinat de „figura istrumentale dell’ omo” – „figură instrumentală a omului”, căutând să înțeleagă funcționarea acestuia ca pe o creație a naturii. Leonardo a realizat în spitalele din Milano, Florența, Roma și Pavia, în colaborare cu medicul-anatomist Marcantonio della Torre, disecția a 30 de cadavre, iar studiile sale anatomice timpurii au vizat în principal scheletul și mușchii, combinând cercetarea anatomică cu cea fiziologică.  

Pornind de la observarea structurii statice a corpului, Leonardo a studiat rolul părților individuale ale corpului în activitatea mecanică, lucru ce l-a condus și la studiul organelor interne, acordând o importanță mai mare creierului, inimii și plămânilor, definite drept „motoare” ale simțurilor și ale vieții. Descoperirile sale din aceste studii au fost consemnate în celebrele desene anatomice, care se numără printre cele mai importante realizări ale științei, din perioada Renașterii. Aceste desene se bazează pe o legătură între reprezentarea naturală și cea abstractă, părțile corpului fiind transpuse în straturi transparente ce permit o „perspectivă” asupra organului, mușchii fiind reprezentați ca niște „sfori”, indicând părțile ascunse prin linii punctate, concepând un sistem de hașurare. Valoarea autentică a acestor demonstrații consta în capacitatea lor de a sintetiza o multitudine de experiențe individuale la masa de disecție și de a face datele vizibile imediat și cu precizie, aceste desene fiind superioare descrierilor prin cuvinte. Studiile anatomice realizate de Leonardo, și care au supraviețuit timpului, reprezintă bazele ilustrației științifice moderne. Leonardo nu s-a considerat un profesionist în domeniul anatomiei, nu a predat și nici nu și-a publicat descoperirile, investigațiile sale medicale rămânând private.

În colaborare cu matematicianul Luca Pacioli, Leonardo a analizat teoriile proporționale stabilite de Vitruvius, arhitectul roman din secolul I î.Hr., și prezentate în tratatul „De architectura” – „Despre arhitectură”, impunând principiile geometriei asupra configurației corpului uman, demonstrând că proporția ideală a figurii umane corespunde cu formele cercului și ale pătratului. În ilustrația acestei teorii, în desenul intitulat „Omul Vitruvian”, Leonardo a demonstrat că atunci când un om își așează picioarele pe pământ și își întinde brațele, poate fi cuprins în cele patru linii ale unui pătrat, dar când se află în poziția de vultur, poate fi înscris într-un cerc.

Leonardo a conceput marea hartă a corpului uman, reprezentată prin desenele sale anatomice și „Omul Vitruvian”, ca pe o „cosmografia del minor mondo” – „cosmografia microcosmosului”. El credea că mecanismele corpului uman sunt o analogie, în microcosmos, pentru mecanismele universului, scriind că: „Omul a fost numit de către antici ca fiind o lume mai mică și, într-adevăr, numele este bine aplicat, deoarece, așa cum omul este compus din pământ, apă, aer și foc, acest corp al pământului este similar.” Leonardo a comparat scheletul uman cu rocile, „suporturile pământului”, și expansiunea plămânilor în timpul respirației, cu fluxul și refluxul oceanelor.

Da Vinci credea că vederea este cel mai important simț al omenirii și că ochii sunt cel mai important organ al umanității, subliniind importanța de „a ști cum să vezi”, crezând în acumularea de cunoștințe și fapte, direct prin observare.

Desenele unui făt în uter, ale inimii, ale sistemului vascular, ale organelor sexuale și ale altor structuri osoase și musculare sunt printre primele schițe ale anatomiei umane.

Mecanică – Invenții

Leonardo a fost un constructor inventiv, a înțeles în profunzime principiile mecanicii din vremea sa și a contribuit în multe feluri la progresul acestora. Cele două caiete de la Madrid, „Codexurile din Madrid”, primul scris în anii 1490, iar cel de-al doilea între 1503 și 1505, tratează pe larg teoria sa despre mecanică. Importanța acestor caiete constă mai puțin în descrierea unor mașini sau unelte de lucru specifice  cât în utilizarea unor modele demonstrative pentru a explica principiile și funcțiile mecanicii de bază utilizate în construcția de mașini. Ca și în desenele sale anatomice, Leonardo a dezvoltat principii precise de reprezentare grafică, stilizare, modele și diagrame care oferă o demonstrație precisă a obiectului în cauză.

Din postura de inginer militar, Leonardo a fost destul de activ, iar caietele de la Madrid dezvăluie că în 1504, trimis de consiliul de guvernare din Florența, l-a consultat pe lordul din Piombino atunci când sistemul de fortificații al orașului a fost reparat, sugerând un plan detaliat de revizuire a acestuia. Studiile sale pentru proiectarea canalelor de mare anvergură în regiunea Arno și în Lombardia arată că acesta era, de asemenea, un expert în inginerie hidraulică.

Leonardo a fost intrigat de problemele legate de fricțiune și rezistență, iar pentru fiecare dintre elementele mecanice pe care le-a prezentat, cum ar fi filetele de șuruburi, angrenajele, cricurile hidraulice, dispozitivele de rotire și angrenajele de transmisie, desenele și schițele au avut întâietate în fața descrierilor scrise. Acesta a fost intrigat de potențialul mecanic al mișcării, lucru ce l-a determinat să proiecteze o mașină cu transmisie diferențială, o fortăreață mobilă care seamănă cu un tanc modern și o mașină zburătoare.

„Aeroglisorul elicoidal” (1487) reprezintă un prototip al elicopterul modern, dar, ca și celelalte vehicule proiectate de către Leonardo, acesta avea o mare problemă, respectiv îi lipsea o sursă de energie adecvată pentru a asigura propulsia și portanța.

Cercetând fenomenele naturii, Leonardo a recunoscut existența unor forțe mecanice primare care guvernează forma și funcționarea universului, lucru ce se observă în studiile despre zborul păsărilor și despre aer, de unde i-a și venit idea de a realiza un aparat de zbor, în studiile despre apă, unde a fost preocupat atât de proprietățile fizice ale apei, cât și de curenții acesteia, în cercetările ce privesc dezvoltarea plantelor și a copacilor, a structurii geologice a pământului și a formațiunilor de dealuri, dar și în observarea curenților de aer, ce evocau imaginea flăcării unei lumânări sau imaginea unei șuvițe de nor sau a fumului.

În desenele bazate pe numeroasele experimente pe care le-a întreprins, Leonardo a identificat o formă stilizată de reprezentare, reușind să descompună un fenomen în părțile sale componente, dar în același timp să păstreze și imaginea de ansamblu, creând o viziune analitică și sintetică.

Folosindu-și mintea creativă, Leonardo  a schițat mașini de război, cum ar fi un car de război cu lame de coasă montate pe părțile laterale, un tanc blindat propulsat de doi oameni care acționau un arbore și chiar o arbaletă uriașă care necesita o mică armată de oameni pentru a fi folosită.

Întotdeauna un om înaintea timpului său, Leonardo a părut să profețească viitorul cu schițele sale despre dispozitive care seamănă cu o bicicletă din zilele noastre și cu un tip de elicopter.

Mașină zburătoare, care probabil este cea mai cunoscută invenție a sa, se baza pe fiziologia unui liliac. Acestea și alte explorări ale mecanicii zborului se regăsesc în „Codexul referitor la zborul păsărilor”, un studiu al aeronauticii aviare, pe care Leonardo l-a început în 1505, și care, în prezent, se găsește la Biblioteca Regală din Torino, Italia.

În 1502 și 1503, Leonardo a lucrat pentru scurt timp la Florența ca inginer militar pentru Cesare Borgia, fiul nelegitim al papei Alexandru al VI-lea și comandant al armatei papale. A călătorit în afara Florenței pentru a supraveghea proiectele de construcții militare și pentru a schița planuri ale orașului și hărți topografice, și a conceput planurile, probabil împreună cu renumitul diplomat Niccolò Machiavelli, pentru devierea râul Arno dinspre orașul Pisa, și astfel, a limita accesul inamicului, în timpul războiului, la mare.

Viața Personală

În ciuda miilor de pagini lăsate de Leonardo în caietele și manuscrisele sale, acestea conțin foarte puține informații cu privire la viața sa personală. În timpul vieții, capacitatea extraordinară a lui Leonardo de a inova, „marea sa frumusețe fizică” și „grația sa infinită”, așa cum au fost descrise de scriitorul Vasari, precum și toate celelalte aspecte ale vieții sale, au fost un motiv de curiozitate. Era cunoscut faptul că iubea animale, era vegetarian și avea obiceiul de a cumpăra păsări în colivie pe care, ulterior, le elibera.

Istoricii consideră că Leonardo nu a avut relații apropiate cu femeile, cu excepția prieteniei sale cu Cecilia Gallerani și cu cele două surori d`Este, Beatrice și Isabella.

Dincolo de prietenie, Leonardo și-a ținut secretă viața privată, iar sexualitatea sa a fost subiectul unor satire, analize și speculații. Această tendință a început la mijlocul secolului al XVI-lea, fiind reluată în secolele al XIX-lea și al XX-lea, mai ales de Sigmund Freud, în lucrarea „Leonardo da Vinci, Amintiri din copilărie”. Cele mai intime relații ale lui Leonardo au fost, probabil, cu elevii săi Salai și Melzi, acesta din urmă, scriindu-le fraților lui Leonardo, informându-i de moartea acestuia, unde a descris sentimentele lui Leonardo față de elevii săi ca fiind atât iubitoare, cât și pasionale. Încă din secolul al XVI-lea s-a afirmat că aceste relații erau de natură sexuală sau erotică, iar Walter Isaacson, în biografia sa despre Leonardo, își face explicită opinia că relațiile cu Salai erau intime și homosexuale.

Mulți istorici consideră că Leonardo da Vinci era homosexual, iar la baza acestor afirmații stau mărturie înregistrările tribunalului din Florența din 1476, care menționează că Leonardo și alți patru tineri au fost acuzați de sodomie, relații sexuale anormale, într-un incident în care a fost implicat și un cunoscut prostituat de sex masculin, o infracțiune pedepsită cu exilul sau cu moartea. După ce niciun martor nu a venit să depună mărturie împotriva lui Leonardo, care la acea vreme avea 24 de ani, acuzațiile au fost retrase, speculându-se că, deoarece unul dintre acuzați, Lionardo de Tornabuoni, era rudă cu Lorenzo de’ Medici, familia și-a exercitat influența pentru a se asigura că acuzațiile vor fi respinse. De la acea dată s-au scris multe despre presupusa sa homosexualitate și despre rolul acesteia în arta sa, în special în androginia și erotismul manifestat în picturile „Sfântul Ioan Botezătorul” și „Bacchus” și, mai explicit într-o serie de desene erotice.

Mai mulți alți artiști florentini celebri erau, de asemenea, cunoscuți ca fiind homosexuali, printre care Michelangelo, Donatello și Sandro Botticelli. Într-adevăr, homosexualitatea era un fapt atât de prezent în viața artistică din Florența în perioada Renașterii, încât cuvântul „florenzer” a devenit un argou german pentru cuvântul „gay”.

Moștenire

Faima lui Leonardo în timpul vieții sale a fost atât de mare încât regele Franței l-a ținut ca pe un trofeu, susținându-l la bătrânețe, ținându-l în brațe în timp și-a dat ultima suflare. Interesul pentru Leonardo și opera sa nu s-a diminuat. Mulțimile încă stau la coadă pentru a-i vedea cele mai cunoscute opere de artă, tricourile încă poartă cel mai faimos desen al său, iar scriitorii continuă să-l aclame ca pe un geniu.

Admirația continuă de care Leonardo s-a bucurat în rândul pictorilor, criticilor și istoricilor se reflectă și în multe alte omagii scrise. Baldassare Castiglione, autorul cărții „Il Cortegiano” –„Curtezanul”, scria în 1528 „Un alt mare pictor din această lume privește de sus această artă în care el este inegalabil”, în timp ce biograful cunoscut sub numele de Anonimo Gaddiano, scria în 1540 „Geniul său era atât de rar și universal încât se poate spune că natura a făcut un miracol în favoarea sa.”, iar scriitorul Vasari, în „Viețile artiștilor” (1568), deschide capitolul cu viața lui Leonardo.

Leonardo a dezvoltat o nouă formă de cunoaștere, cea modernă, unde în viziunea sa, artistul în calitate de transmițător exact al experienței dobândite prin observare vizuală, avea un rol semnificativ. Într-o epocă ce compara procesul de creație divină cu activitatea unui artist, Leonardo a inversat analogia, folosind arta ca mijloc propriu de a aproxima misterele creației, afirmând că prin intermediul științei picturii „mintea pictorului se transformă într-o copie a minții divine, deoarece operează liber în crearea multor tipuri de animale, plante, fructe, peisaje, ținuturi, ruine și locuri impresionante”. Rezultatele cercetărilor sale s-au numărat printre primele mari realizări ale gândirii epocii viitoare, deoarece se bazau într-o măsură, pe principiul experienței.

Chiar dacă a depus eforturi susținute pentru a deveni erudit în limbi străine, științe naturale, matematică, filozofie și istorie, după cum rezultă din conținutului vast al bibliotecii sale, Leonardo a rămas un empirist al observației vizuale. Prin acest spirit al observație și prin propriul său geniu, Leonardo a dezvoltat o „teorie a cunoașterii” unică, în care arta și știința formează o sinteză.

Creativitatea sa, asemănătoare cu cea a altor mari inovatori, provenea din poziționarea acestuia la intersecția științelor umaniste cu tehnologia. Leonardo a jupuit carnea de pe fețele cadavrelor, a desenat mușchii ce mișcă buzele și apoi a pictat cel mai memorabil zâmbet din istorie în portretul „Mona Lisa”. A explorat matematica opticii, a demonstrat felul în care razele de lumină lovesc corneea și a creat iluzii prin schimbarea perspectivelor în pictura „Cina cea de Taină”.

Bibliografie:

• Vasari, Giorgio, The Life of Leonardo da Vinci. Lives of the Artists,  tradusă de George Bull, Penguin Classics, 1965;
• Bambach, Carmen C., Leonardo da Vinci Rediscovered, Vol. 1, The Making of an Artist: 1452–1500, New Haven: Yale University Press, 2019;
• Bortolon, Liana, The Life and Times of Leonardo, London: Paul Hamlyn, 1967;
• Domenico Laurenza, Mario Taddei, Edoardo Zano, Mașinăriile lui Leonardo, Editura RAO, București, 2008;
• Isaacson, Walter, Leonardo da Vinci, New York: Simon & Schuster, 2017;
• Kemp, Martin, Leonardo da Vinci: The 100 Milestones, New York: Sterling, 2019;
• Marani, Pietro C., Leonardo da Vinci: The Complete Paintings, New York: Harry N. Abrams, 2003;
• O’Malley, Charles D.,Sounders, J.B., Leonardo on the Human Body: The Anatomical, Physiological, and Embryological Drawings of Leonardo da Vinci. With Translations, Emendations and a Biographical Introduction, New York: Henry Schuman, 1952;
• Wallace, Robert, The World of Leonardo: 1452–1519. New York: Time-Life Books, 1972;
• www.britannica.com/biography/Leonardo-da-Vinci/Anatomical-studies-and-drawings;
• www.biography.com/artists/leonardo-da-vinci;
• www.britannica.com/list/10-famous-artworks-by-leonardo-da-vinci;
• www.leonardodavinci.net/leonardo-da-vinci-biography.jsp;
• en.wikipedia.org/wiki/Leonardo_da_Vinci.