(6 martie 1927 – 17 aprilie 2014)
Gabriel García Márquez s-a născut pe 6 martie 1927, în Aracataca și a fost un scriitor, jurnalist și activist columbian, unul dintre cei mai importanți și influenți scriitori ai secolului al XX-lea, reprezentant de seamă al realismului magic și o figură centrală al boom-ului literar latino-american, ce a revoluționat literatura prin operele sale pline de simbolism, mitologie și elemente fantastice, considerat cel mai cunoscut scriitor latino-american din istorie, laureat în 1982 al Premiul Nobel pentru Literatură, celebru pentru romanele „Un veac de singurătate” (1967), „Toamna patriarhului” (1975), „Cronica unei morți anunțate” (1981) și „Dragostea în vremea holerei” (1985).
Născut într-o familie modestă, Gabriel García Márquez a fost crescut în mare parte de bunicii materni, care i-au insuflat dragostea pentru povești și istorie. Bunicul său, colonel și veteran al Războiului de O Mie de Zile, își numea nepotul „Micul Napoleon” și i–a cultivat interesul pentru istorie, spunându-i numeroase povești despre război și politică, în timp ce bunica sa, care credea în magie, fantome și spirite, i-a împărtășit legende și mituri columbiene. În adolescență, a fost trimis la un internat în Barranquilla, unde a devenit cunoscut drept un băiat timid care scria poezii umoristice și creiona benzi desenate.
Din 1940 a urmat cursurile colegiul iezuit San Jose, unde a publicat primele sale poezii în revista colegiului „Juventud”, iar după ce a primit o bursă din partea statului, a fost transferat la Liceul Național din Zipaquira. S-a înscris la Universidad Nacional de Colombia din Bogotá, pentru a studia dreptul, însă cea mai mare partea a timpului și-a petrecut-o citind ficțiune. În 1948, în urma unor evenimente sângeroase, universitatea s-a închis, Márquez transferându-se la Universidad de Cartagena, începând să lucreze ca reporter la ziarul „El Universal”. În 1950, a renunțat la studiile juridice și s-a mutat din nou la Barranquilla pentru a se concentra pe jurnalism, angajându-se ca editorialist și reporter la ziarul „El Heraldo”.
În anii ’50, Gabriel García Márquez a lucrat ca jurnalist în Bogotá, Cartagena și apoi la New York pentru „Prensa Latina”, serviciul de știri creat de regimul liderului cubanez Fidel Castro, scriind în mod regulat și pentru „El Espectador”. A fost corespondent în Europa și America Latină și a colaborat cu diverse publicații, scriind reportaje care au dezvăluit corupția și violența politică din Columbia, ceea ce i-a atras represalii din partea guvernul columbian.
În 1947 a publicat prima sa lucrare „La tercera resignación”, în ziarul „El Espectador”, urmată de numeroase nuvele și povestiri scurte publicate în diverse reviste, ce au fost publicate ulterior sub titlul „Ochi de câine albastru” (1950).
În 1967 Gabriel García Márquez a publicat romanul „Un veac de singurătate”, considerat una dintre cele mai mari capodopere literare ale secolului al XX-lea, lucrare ce înfăţişează povestea mai multor generaţii ale familiei Buendia din localitatea fictivă Macondo și combină realitatea cu elementele fantastice, explorând teme precum destinul ciclic, singurătatea, magia și realitatea istorică a Americii Latine. De la prima publicare, romanul s-a vândut în peste 30 de milioane de exemplare în întreaga lume, fiind tradus în peste 40 de limbi, fiind una dintre cele mai traduse și citite cărți în limba spaniolă, fiind cotată, după importanță, a doua operă literară majoră scrisă în limba spaniolă, după „Don Quijote de La Mancha” al lui Cervantes.
În 1975 publică „Toamna patriarhului”, un roman complex despre dictatură și putere, narat într-un stil fragmentat și poetic ce explorează izolarea unui dictator aflat la sfârșitul vieții sale, având ca sursă de inspirație regimurile autoritare din America Latină.
„Cronica unei morți anunțate” (1981), este un roman ce folosește o tehnică narativă realistă pentru a explora temele onoarei și destinului, dezvăluind treptat evenimentele crimei din perspective multiple, fiind inspirat dintr-un eveniment real, o crimă oribile petrecută în orașul său, victimă fiind unul dintre prietenii lui din copilărie.
Romanul „Dragoste în vremea holerei” (1985), este o poveste de dragoste epică despre așteptare și dorință, inspirată de experiența părinților săi, ce abordează teme precum timpul, iubirea și bătrânețea, protagoniștii fiind Florentino Ariza și Fermina Daza, care, vreme de 50 de ani, pierd legătura unul cu celălalt și își regăsesc iubirea după decenii de despărțire.
„Generalul în labirintul său” (1989), este un roman istoric despre ultimele zile ale lui Simón Bolívar, liderul mișcării de eliberare a Americii Latine, oferind o perspectivă umanizată asupra eroului național, departe de miturile istorice.
Printre lucrările sale se numără și „Funeraliile bunicii” (1962), „Generalul în labirintul său” (1989), „Despre dragoste şi alţi demoni” (1994), „Să trăieşti şi să povesteşti” (2002), „Povestea târfelor mele triste” (2004) și „Nu vin să ţin un discurs” (2010).
Marquez a avut legături strânse și cu cinematografia, partcipând încă din adolescență la realizarea unor scurt-metraje, colaborând și la realizarea scenariilor pentru filme precum „Juego peligroso” (1967), „El ano de la peste” (1979), „Tiempo de Morir” (1985), „Milagro en Roma” (1988) și „Edipo alcalde” (1996).
De-a lungul carierei a primit numeroase premii și distincții, dintre care cel mai notabil este Premiul Nobel pentru Literatură din 1982, pentru „roman și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită de bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent.”
Gabriel García Márquez rămâne una dintre cele mai influente figuri ale literaturii moderne, care prin stilul său unic, poveștile sale pline de magie, realism și portretizarea profundă a Americii Latine, a reușit să creeze o operă nemuritoare ce continuă să captiveze și să inspire cititori din întreaga lume, fiind accesibilă cititorului obișnuit, dar satisfăcând, în același timp, pe cei mai exigenți criticii.
Gabriel García Márquez s-a stins din viață pe 17 aprilie 2014.
În onoarea sa, în 2010, casa din Aracataca în care a copilărit a fost transformată într-un muzeu care îi poartă numele, iar în 2015, portretul său a apărut pe o nouă serie de bancnote colombiene.
