Cristofor Columb

(1451 – 20 mai 1506)

Cristofor Columb a fost un explorator și navigator de origine italiană ale cărui patru călătorii transatlantice efectuate între 1492-1493, 1493-1496, 1498-1500 și 1502-1504, au deschis calea explorării, exploatării și colonizării Americii, realizând legătura între Lumea Veche (Europa, Africa și Asia) și Lumea Nouă (America de Nord și America de Sud), expedițiile sale reprezentând primul contact european cunoscut cu regiunea Caraibe, cu America Centrală și de Sud.

Fiind autodidact și având cunoștințe vaste de geografie, astronomie și istorie, Columb a elaborat un plan de căutare a unui pasaj maritim spre vest către Indiile de Est, cu speranța că va profita de pe urma comerț cu mirodenii.

Astfel, cu sprijinul monarhiei spaniole ce considera expediția lui Columb drept o oportunitate de a extinde rețeaua comercială a Spaniei, și având susținerea Bisericii Catolice, ce spera că această călătorie va contribui la răspândirea creștinismului în Orient, Columb i-a convins pe regele Ferdinand al II-lea și pe regina Isabella I să îi sponsorizeze căutarea unei rute spre vest către China, India și Japonia, ținuturi cunoscute în aceea perioadă sub numele de Indii, iar în august 1492, expediția lui Columb a pornit la drum cu trei nave, denumite „Santa María”, „Niña” și „Pinta”, iar după ce a navigat prin Oceanul Atlantic mai bine de două luni, la 12 octombrie 1492, Columb a debarcat, însă nu în Indiile de Est, așa cum presupunea acesta, ci pe insula denumită de către el „San Salvador”, cunoscută de către locuitorii săi nativi sub numele de „Guanahani”, ce astăzi face parte din insulele Bahamas, pe care a revendicat-o pentru Spania, descoperind astfel, din greșeală, Americile. De asemenea, în timpul acestei expediții, Columb a descoperit Cuba și Haiti.

Columb a mai realizat trei călătorii în America, explorând Antilele Mici, Trinidad, coasta de nord a Americii de Sud și coasta de est a Americii Centrale, iar multe dintre numele pe care le-a atribuit unor insule, sunt și astăzi folosite. Totodată, Columb a denumit „indios” – „indieni”  popoarele indigene pe care le-a întâlnit.

Numit „Amiral al Mării Oceanului”, titlu ce i-a fost acordat în aprilie 1492 în urma „descoperirii” Americilor, Columb a avut un rol important în dezvoltarea Spaniei și a altor țări europene, acestea obținând profituri enorme din colonizarea acestor teritorii, marcând începutul unei ere de explorare și colonizare a Americii de Nord și de Sud, deschizând oportunități economice și politice pentru puterile europene în detrimentul popoarelor indigene, care au fost exploatate, adesea în mod violent, și care au suferit din cauza bolile importate, acestea făcând ravagii în rândul popoarelor indigene din regiunea Caraibelor și de pe continentele americane, rezultând în consecințe dezastruoase pentru multe culturi. 

În calitate de guvernator colonial, Columb a fost acuzat de unii dintre contemporanii săi de brutalitate semnificativă și a fost îndepărtat din funcție, imaginea de erou a acestuia fiind înlocuită cu cea a unui om cu defecte profunde, lipsit de onoare.

Deși, în ciuda dovezilor tot mai numeroase care dovedeau contrariul, Columb a continuat să creadă că a găsit o rută spre Asia, iar această negare i-a pătat grav reputația, și chiar dacă a obținut o avere impresionantă în urma expedițiilor sale, relația tensionată a acestuia cu Coroana Castiliei și cu administratorii coloniali ai acesteia din America, a dus la arestarea și îndepărtarea acestuia, Columb devenind un proscris și pierzând favorurile acordate de către monarhia spaniolă.

Numit descoperitorul Lumii Noi, multe dovezi combat această afirmație, iar saga călătoriei vikingilor lui Leif Eriksson spre Vinland și locul misterios unde a debarcat în America de Nord cu cinci secole mai devreme, stau mărturie.

Expedițiile realizate de către Columb au inaugurat o perioadă de explorare, cucerire și colonizare care a durat secole la rând, aducând astfel Americile în sfera de influență europeană.

Columb a fost privit ca un erou multă vreme, însă în ultima perioadă, percepția publică s-a fracturat datorită unei atenții mai mari acordate daunelor comise sub guvernarea sa, în special prin depopularea populației indigene Taínos din insula Hispaniola, cea de-a doua insulă ca mărime a arhipelagului Antilelor, cauzată de boli, relele tratamente și sclavie.

Multe locuri din emisfera vestică îi poartă numele, inclusiv țara sud-americană Columbia, provincia canadiană British Columbia, orașul american Columbus, Ohio, și capitala SUA, District of Columbia (Washington).

Copilărie

Cristofor Columb, al cărui nume real era Cristoforo Colombo, s-a născut în Republica Genova, parte a ceea ce astăzi este Italia, între 25 august și 31 octombrie 1451, și a fost fiul lui Dominico Colombo, un țesător de lână care lucra în Genova și care deținea un stand de brânză la care lucra și tânărul Cristofor și al Susannei Fontanarossa. Acesta a avut trei frați, Bartholomew, ce a condus un atelier de cartografie în Lisabona, Giovanni, Giacomo și o soră, Bianchinetta.

Numele său în dialectul genovez al secolului al XVI-lea era Cristoffa Corombo, în italiană era Cristoforo Colombo, iar în spaniolă era Cristóbal Colón.

Conform documentelor de arhivă din Genova și Savona și citând testamentul lui Columb, în 1470, familia sa, s-a mutat la Savona, unde tatăl său, Domenico, a preluat o tavernă, iar de la vârsta de 14 ani, Columb a plecat pe mare. Acesta a fost ucenic în afacerea de țesut lână a tatălui său și a studiat navigația și cartografia.

Ucenicie

Columb și-a început ucenicia în 1473, ca agent comercial pentru bogatele familii Spinola, Centurione și Di Negro din Genova, iar din această poziție a realizat mai multe călătorii, inclusiv pe insula grecească Chios din Marea Egee, ce atunci era stăpânită de Genova. 

În mai 1476, Columb a luat parte la un convoi înarmat trimis de Genova pentru a transporta o încărcătură valoroasă în nordul Europei, ocazie cu care a vizitat Bristol, din Anglia și Galway, din Irlanda.

Cariera sa de marinar a început în marina comercială portugheză, unde a supraviețuit unui naufragiu în largul Capului Saint Vincent, în punctul de sud-vest al Portugaliei, unde convoiul a fost atacat de pirați și nava pe care se afla Columb s-a scufundat, acesta înotând până la țărm. În 1476, Columb s-a stabilit la Lisabona, unde împreună cu fratele său Bartolomeu, au fost angajați drept cartografi, însă, Columb a fost în principal un întreprinzător maritim.

În 1477, Columb a navigat în Islanda și Irlanda cu marina comercială, iar în 1478, acesta cumpăra zahăr în Madeira ca agent al firmei genoveze Centurione.

Între 1477-1485, reședința lui Columb a fost în Lisabona, loc unde în 1479 a cunoscut-o pe Felipa Perestrello e Moniz, fiica lui Bartolomeu Perestrello, un nobil portughez sărac, de origine lombardă, cu care s-a și căsătorit, iar în 1480, s-a născut fiul lor, Diego.

Între 1482-1485, Columb a făcut comerț de-a lungul coastelor Africii de Vest și a efectuat cel puțin o călătorie până la fortăreața portugheză „São Jorge da Mina”, în prezent Elmina, Ghana, pe parcursul acestor ani dobândind cunoștințe despre navigația portugheză și despre mișcările vânturilor din Atlantic.

În 1485, întors în Porto Santo, Columb a afla că soția sa a decedat și s-a întors în Portugalia pentru a definitiva problemele legate de averea fostei soții și pentru a-l lua pe fiul său, Diego, cu el. La scurt timp, Columb a plecat în Castilia, unde a întâlnit-o pe Beatriz Enríquez de Arana din Cordoba, o orfană de 20 de ani, pe care a luat-o ca amantă și care în 1488 l-a născut pe al doilea fiul al său, pe Ferdinand, numit astfel în cinstea monarhului de Aragon.

Columb a învățat latina, portugheza și castiliana. A citit mult despre astronomie, geografie și istorie, inclusiv lucrările lui Ptolemeu, „Imago Mundi” a lui Pierre d’Ailly, călătoriile lui Marco Polo și ale lui Sir John Mandeville, „Istoria naturală” a lui Plinius cel Bătrân, inclusiv „Historia rerum ubique gestarum” a Papei Pius al II-lea. Acesta nu a fost un om erudit, însă a studiat aceste cărți, a făcut sute de notații marginale în ele și a avut propriile idei despre lume, care erau simple, dar uneori greșite.

Pregătirea expediției

În timpul hegemoniei Imperiului Mongol asupra Asiei, europenii s-au bucurat mult timp de o trecere terestră sigură pe Drumul Mătăsii către India, părți ale Asiei de Est, inclusiv China și Asia de Sud-Est maritimă, de unde aceștia achiziționau bunuri valoroase. Însă, odată cu căderea Constantinopolului în fața Imperiului Otoman în 1453, Drumul Mătăsii a fost închis pentru comercianții creștini și astfel pofta de aur și nevoia reală a Europei de a avea o sursă sigură de ierburi și mirodenii pentru gătit, conservare și medicină, a devenit o problemă.

În 1474, astronomul florentin Paolo dal Pozzo Toscanelli i-a sugerat regelui Afonso al V-lea al Portugaliei că navigarea spre vest prin Atlantic ar fi o rută mult mai rapidă pentru a ajunge la Insulele Moluce, Indonezia de astăzi, China, Japonia și India decât ruta prin jurul Africii, însă regele Afonso i-a respins propunerea.

În anii 1480, bazându-se pe informațiile acumulate de-a lungul călătoriilor sale și studiind cărțile și hărțile din vremea sa, Columb a ajuns la concluzia că Pământul este cu 25% mai mic decât se credea până atunci, și pornind de la această premiză, împreună cu fratele său Bartolomeu, au propus un plan de a ajunge în Indiile de Est navigând spre vest, cerându-i chiar și sprijinul lui Toscanelli, care i-a încurajat și le-a trimis o copie a unei hărți ce sugera că o rută spre vest către Asia era posibilă.

În anul 1484, Columb și-a prezentat idea regelui Portugalie, Ioan al II-lea, cerând finanțare pentru o călătorie spre vestul Oceanului Atlantic, însă propunerea sa a fost respinsă de către o comisie regală maritimă.

La scurt timp, acesta s-a mutat în Spania unde a cerut patronajul regelui Ferdinand al II-lea și al reginei Isabella I, planurile sale câștigând suportul unor persoane foarte influente, aranjându-se astfel o audiență în 1486, ocazie cu care își expune planul său de a naviga spre vestul Oceanului Atlantic, însă propunerea sa a fost refuzată de două ori.

Columb a fost prezent la asediul Granadei, iar odată cu cucerirea ultimei fortărețe maure din 2 ianuarie 1492, în rândul creștinilor spanioli s-a produs o euforie ce a încurajat planurile de triumf final asupra lumii islamice. Deoarece fervoarea misionară creștină și anti-islamică creștea, monarhia spaniolă se temea de monarhia portugheză, iar pofta de aur, mirodenii și obiecte de lux era de nestăvilit, toate acestea combinate, au produs entuziasmul necesar lansării primei călătorii spre vestul Oceanului Atlantic.

După intervențiile repetate ale trezorierului spaniol Luis de Santángel și ale fraților franciscani din La Rábida, de lângă Huelva, la care Columb a stat în vara anului 1491, în special ale lui Juan Pérez din La Rábida, care a fost unul dintre confesorii reginei și probabil cel care i-a procurat lui Columb audiența crucială în fața monarhilor spanioli, după întoarcerea de la asediul Granadei, Columb a fost chemat la curtea spaniolă, iar în aprilie 1492 insistența sa a fost recompensată, regele Ferdinand al II-lea și regina Isabela I fiind de acord să sponsorizeze expediția spre vestul Oceanului Atlantic.

Prin contractul semnat între cele două părți, „Capitulațiile de la Santa Fe” de la 17 aprilie 1492, se menționa că navigatorul devenea vicerege asupra tuturor teritoriilor descoperite și în plus i se acorda o zecime din toate metalele prețioase descoperite sub jurisdicția sa.

Motivele aprobării expediției

Pe lângă motivul principal al acestei expediții de a găsi o rută mai rapidă spre bogatul ținut al Chinei, al Indiei și spre legendarele insule de aur și mirodenii din Orient și astfel Spania să-și extindă rețeaua comercială, Columb spera că va reuși să își modifice statutul social, să între în rândul nobilimii spaniole și să acumuleze bogății pentru familia sa. Monarhii catolici sperau că prin această expediție li se va îmbunătăți statut în rândul monarhiilor din Europa, în special împotriva principalului lor rival, și anume Portugalia, iar în alianță cu papalitatea, cu papa Alexandru al VI-lea, sperau că prin această călătorie vor contribui la răspândirea creștinismului în Orient și astfel vor prelua conducerea în războiul creștin împotriva necredincioșilor, iar prin bogățiile obținute, se va finanța o cruciadă în Țara Sfântă, și astfel creștinătatea va recuceri Ierusalimul și va instala un împărat creștin în Țara Sfântă, realizându-se convertirea la creștinism a întregii rase umane.

Totodată, în goana după bogățiile din Orient, exploratorul portughez Bartolomeu Dias, printr-o însărcinare secretă a regelui portughez Ioan al II-lea, a înaintat în decembrie 1488 spre sud, de-a lungul coastei Africii de Vest, dincolo de „São Jorge da Mina”, în încercarea de a găsi o rută spre est către China și India pe mare, descoperind „Capul Bunei Speranțe”, denumit de el „Cabo Tormentoso” – „Capul Furtunilor” și astfel, după o călătorie de 16 luni, revine în Lisabona, descoperind punctul sudic al Africii și deschizând drumul către comerțul cu Orientul, lăsând monarhia spaniolă în urmă.

Prima expediție

Navele pentru prima călătorie au fost echipate la Palos de la Frontera, pe râul Tinto, în Spania, iar la 3 august 1492, mica flotă formată din navele Niña, Pinta și Santa María au plecat spre necunoscut. În prima parte a călătoriei, aceștia au navigat spre sud până la Insulele Canare, în detrimentul navigării spre vest, spre insulele Azore, deoarece vânturile de vest care predomină în Azore înfrânseră încercările anterioare de a naviga spre vest, însă în Insulele Canare cele trei nave puteau capta alizeele de nord-est. După ce au petrecut o perioadă de timp în Insulele Canare, unde și-au reînnoit proviziile, la 6 septembrie 1492 echipajul a părăsit orașul San Sebastián de la Gomera, și au navigat spre vest.

Deși în mai multe rânduri, între septembrie și începutul lunii octombrie marinarii au observat vegetație plutitoare și diferite tipuri de păsări pe care le considerau semne că pământul se afla în apropiere, până la 10 octombrie echipajul a început să-și piardă răbdarea, plângându-se că, odată cu eșecul de a nu găsi pământ, vânturile și lipsa proviziilor îi vor împiedica să se întoarcă acasă.

Columb a încercat să-și liniștească echipajul, continuând călătoria, lucru ce a dat rezultate, deoarece la 12 octombrie 1942, observatorul de pe nava Pinta, Rodrigo de Triana a văzut uscat, iar căpitanul navei Pinta, Martín Alonso Pinzón, a verificat observația, aducându-i la cunoștință acest lucru lui Columb, iar locul primului punct unde au debarcat în Caraibe a fost insula denumită de către Columb „San Salvador”, cunoscută de către locuitorii săi nativi sub numele de „Guanahani”, ce astăzi face parte din insulele Bahamas, pe care a revendicat-o pentru Spania, descoperind astfel, din greșeală, Americile. Convins că a ajuns în Orient, Columb a petrecut o perioadă de timp pe această insulă, unde, inițial a întâlnit popoarele Lucayan, Taíno și Arawak, și pe care i-a denumit „Los Indios” – „indieni”. Observând podoabele de aur de pe urechile indienilor, Columb i-a luat prizonieri pe unii dintre aceștia și a insistat să îl ghideze spre sursa aurului, notând în jurnalul său că nu este necesar să construiască un avanpost fortificat, deoarece „Oamenii de aici sunt simpli în materie de război. Aș putea să îi cuceresc pe toți cu cincizeci de oameni și să îi guvernez după bunul meu plac.”

Fiind însă nerăbdător să înainteze spre Japonia, și-a continuat călătoria, iar la 28 octombrie a descoperit Cuba, fiind convins că a debarcat pe țărmurile Chinei, deși nu văzuse încă dovezi ale unor orașe mari.

În noaptea de 26 noiembrie, Martín Alonso Pinzón a luat nava Pinta într-o expediție neautorizată în căutarea unei insule numite „Babeque”, despre care băștinașii i-au spus că este bogată în aur, Columb continuând explorarea  insulei San Salvador, spre coasta de nord.

Astfel, la 5 decembrie, mica flotă s-a întors spre sud-est pentru a căuta legendarul oraș Zaiton, actualul Quanzhou, din China, și astfel, Columb a ratat singura sa șansă de a pune piciorul pe teritoriul Floridei.

Datorită vânturile nefavorabile, la 6 decembrie, Columb a debarcat pe o insulă numită de către locuitorii săi Ayti, actualul Haiti, acesta redenumind insula „La Isla Española” sau „Hispaniola” și despre care credea ar putea fi Cipango (Japonia) sau una dintre insulele legendar de bogate de pe care flota trienală a regelui Solomon a adus aur, pietre prețioase și mirodenii la Ierusalim.

Columb a navigat în jurul insulei Hispaniola în ajunul Crăciunului anului 1492, iar nava Santa María, la 25 decembrie 1492, a plutit în derivă pe un mal și s-a răsturnat. După ce a auzit de la un șef indian de trib, pe nume Guacanagari că pe insulă se putea găsi mult aur, Columb a decis să lase echipajul navei naufragiate să facă o așezare pe insulă și să adune aurul promis, ordonând dezmembrarea vasului pentru a furniza materiale de construcție pentru o mică fortăreață. Astfel, pe insula Hispaniola, Columb a găsit suficient aur și bogății pentru a-l salva de ridicol la întoarcerea în Spania, iar cu ajutorul șefului de trib Guacanagarí, a ridicat o palisadă pe coasta de nord a insulei, pe care a numit-o „La Navidad”, în zilele noastre locul în cauză fiind în apropierea localității Caracol, din Haiti, și a detașat 39 de oameni pentru a o păzi până la întoarcerea sa.

Columb a luat mai mulți băștinași prizonieri și și-a continuat expediția, navigând de-a lungul coastei nordice a insulei Hispaniola, cu o singură navă, până când la 6 ianuarie a întâlnit nava Pinta,  condusă de Pinzón.

La 13 ianuarie 1493, Columb a făcut ultima oprire a acestei călătorii în Americi, în Golful Rincón din nord-estul insulei Hispaniola, unde i-a întâlnit pe Ciguayos, singurii băștinași care au opus rezistență și cu care au fost nevoiți să se lupte, refuzând să dea la schimb cantitatea de arcuri și săgeți pe care o dorea Columb, iar din cauza acestor evenimente, Columb a numit acel golf „Golfo de Las Flechas” –  „Golful Săgeților”.

Având suficient aur în calele celor două nave rămase, la 16 ianuarie 1493, Columb a început călătoria către Spania, la bordul navei Niña, drum care a fost un coșmar. Deși vânturile de vest i-au îndreptat într-adevăr spre casă, la jumătatea lunii februarie, o furtună teribilă a înghițit flota, despărțindu-l pe Columb de nava Pinta, și obligând nava Niña să caute adăpost în portul din Santa Maria, în Azore, ocazie cu care acesta a condus și un pelerinaj de mulțumire la sanctuarul Fecioarei Maria.

Autoritățile portugheze l-au reținut pe Columb și grupul acestuia sub suspiciunea că ar fi pirați, și numai după ce și-a asigurat libertatea, Columb a continuat să navigheze, în plină furtună, nava avariată ancorând în portul din Lisabona. În Portugalia, Columb a fost nevoit să se întâlnească cu regele Ioan al II-lea, iar aceste evenimente au condus la suspiciunea de colaborare a lui Columb cu dușmanii Spaniei și au aruncat o lumină nefavorabilă asupra întoarcerii sale la Palos, în Spania, din 15 martie 1943, unde a fost întâmpinat ca un erou, iar la scurt timp a fost primit de regina Isabella și  regele Ferdinand, la Barcelona.

În timpul acestei prime călătorii, aspirațiile religioase și chiar mistice ale lui Columb au devenit incompatibile cu realitățile comerțului, concurenței și ale colonizării, acesta adoptând un mod de sanctificare și de conducere autocratică care i-a adus mulți dușmani. Columb era hotărât să ia înapoi atât încărcătura materială, cât și cea umană pentru suveranii săi și pentru el însuși, iar acest lucru putea fi realizat numai dacă marinarii săi continuau să jefuiască, să răpească și să comită alte acte de violență. Deși a reușit să controleze unele dintre excesele oamenilor săi, aceste abateri i-au diminuat capacitatea de a pretinde o poziție morală înaltă și, în special, de a cuvânta că „descoperirile” sale au fost ordonate de divinitate.

Totodată, îndoielile curții spaniole cu privire la loialitatea lui Columb au crescut, iar unii dintre camarazii săi s-au îndreptat împotriva sa.

A doua expediție

Datorită aurului, mirodeniile și prizonierilor pe care Columb i-a adus din prima expediție, monarhia spaniolă a fost convinsă imediat despre necesitatea unei a doua expediții.

Cum popularitatea lui Columb creștea pe zi ce trece și zvonurile descoperirii sale s-au extins rapid în toată Europa, la 25 septembrie 1493, având la dispoziție un echipaj format din 17 corăbii și 1500 de oameni, printre care marinari, soldați, preoți, tâmplari, pietrari, meșteșugari și fermieri, inclusiv pe Alvarez Chanca, un medic care a scris o relatare detaliată a celei de-a doua călătorii, Juan Ponce de León, primul guvernator al Puerto Rico și al Floridei, Juan de la Cosa, un cartograf căruia i se atribuie realizarea primei hărți a lumii care descrie Lumea Nouă și fratele mai mic al lui Columb, Diego.

Navigând din nou pe lângă insula Gomera, din Insulele Canare, flota a urmat un curs mai sudic decât în prima călătorie, iar la 3 noiembrie echipajul a ajuns în Insulele Windward, iar prima insulă pe care au întâlnit-o a fost numită de către Columb „Dominica”, însă nereușind să găsească un port bun acolo, au ancorat în largul unei insule mai mici din apropiere, pe care a numit-o „Mariagalante”, ce acum face parte din Guadelupa și se numește „Marie-Galante”. Aceștia și-au continuat expediția, iar la 23 noiembrie au intrat în Golful Samaná din insula Hispaniola. În această călătorie, Columb a mai descoperit și denumit și insulele „Montserrat”, „Antigua”, „Saint Martin” și „Insulele Virgine”.

Ajunși la așezarea „La Navidad” pe care au fondat-o în prima expediție, au constatat că tabăra a fost distrusă, iar cei 39 de oamenii ce au fost lăsați să o păzească au fost uciși, după ce unii dintre spanioli și-ar fi exasperat gazdele cu pofta lor nestăpânită de aur și femei, acesta fiind un semn clar că rezistența Taino devenise mai puternică.

Au fost construite rapid mai multe locuri fortificate, inclusiv un oraș ce a fost fondat la 2 ianuarie, denumit „La Isabela”, în cinstea reginei Spaniei, în actuala Republică Dominicană.

La 2 februarie 1494, Antonio de Torres a părăsit orașul „La Isabela”, cu 12 corăbii ce aveau la bord aur, mirodenii, papagali și prizonieri, a căror majoritate au murit pe parcursul călătoriei, dar și veștile proaste despre distrugerea așezării „La Navidad”, precum și multe reclamații privitoare la  metodele de guvernare ale lui Columb.

În martie 1494, Columb a explorat Valea Cibao, despre care credea că este regiunea auriferă a insulei, înființând fortăreața „Santo Tomás” – „Sfântul Toma”, iar la sfârșitul lunii aprilie, a explorat coasta cubaneză și a căuta aur în Jamaica, ajungând la concluzia că insula Hispaniola putea oferi cea mai mare pradă pentru coloniști.

Columb era convins că insula Hispaniola era într-adevăr țara biblică Sheba și că insula Cuba era China, iar la 12 iunie 1494, Columb a insistat ca oamenii săi să jure că ceea ce credea el este adevărat, indiciu important ce sublinia intenția lui Columb de a-și convinge suveranul că a ajuns în China, deși nu toți membrii echipajului acestuia au fost de acord cu el.

În 1945, Columb a început o campanie de cucerire a insulei Hispaniola, devastând tribul Taino, existând dovezi în acest sens, în special în obiecțiile unui călugăr, Bernardo Buil, prin care contesta metodele dure a lui Columb. Bolile și foametea au ucis două treimi dintre coloniștii spanioli, Columb implementând „encomienda”, un sistem de muncă spaniol ce îi recompensa pe cuceritori cu munca oamenilor necreștini cuceriți. Columb a executat coloniștii spanioli pentru infracțiuni minore și a folosit dezmembrarea ca pedeapsă. Columb și coloniștii au înrobit populația indigenă, inclusiv copiii, iar populația nativă a fost bătută, violată și torturată pentru a afla unde se afla aurul închipuit, mulți oameni alegând suicidul în loc să înfrunte opresiunea.

În februarie 1495, Columb a capturat aproximativ 1.500 de oameni din tribul arawak, dintre care unii s-au răzvrătit, iar aproximativ 500 dintre cei mai puternici sclavi au fost expediați în Spania, dintre care aproximativ 200 au murit pe drum.

În iunie 1495, coroana spaniolă a trimis nave și provizii în insula Hispaniola, iar în octombrie 1495, negustorul florentin Gianotto Berardi, ce câștigase contractul de aprovizionare a coloniei de pe insula Hispaniola, a primit indieni, sub formă de sclavi, în valoare de 40.000 de maravedí.

La 10 martie 1496, Columb a părăsit orașul „La Isabela”, având ca direcție Spania, lăsându-i pe frații săi, Bartolomeu și Diego, la conducerea așezării înființate. La 11 iunie 1496, Columb a debarcat în orașul Cadiz, din Spania și a insistat imediat pe lângă suveranii săi asupra planurilor sale pentru a efectua o a treia expediție în Americii.

În acea perioadă, Spania se afla în război cu Franța și avea mare nevoie să cumpere și să își păstreze alianțele, în ciuda faptului că randamentul celei de-a doua călătorii nu a fost foarte profitabil, iar cum Portugalia era încă o amenințare, deși cele două națiuni își împărțiseră convenabil Atlanticul prin „Tratatul de la Tordesillas”, din 7 iunie 1494, care stabilea o frontieră maritimă de 480 de kilometri V de Insulele Capului Verde, atribuind teritoriile de la V Castiliei, și astfel noile teritorii descoperite erau împărțite de-a lungul meridianului de 46 grade, teritoriile de la V de acest meridian urmau să aparțină Spaniei, iar teritoriile de la E urmau să aparțină Portugaliei, necesitatea unei a treia expediții și a posibilelor bogății aduse de către aceasta era inevitabilă.

A treia expediție

Având din nou sprijinul regelui Ferdinand al II-lea și a reginei Isabella I, la 30 mai 1498, Columb însoțit de șase corăbii, dintre care trei erau cu exploratori și trei cu provizii pentru așezarea de pe insula Hispaniola, părăsește portul Sanlúcar de Barrameda, având direcția Americi, cu scopul de a captura mari bogății.

Flota a făcut o escală în Madeira și Insulele Canare, unde s-au separat, corăbiile cu provizii îndreptându-se spre insula Hispaniola, iar celelalte trei corăbii, comandate de Columb, au navigat spre sud până la Insulele Capului Verde și apoi spre vest peste Atlantic, în căutarea de a confirma zvonurile despre un nou mare continent la sud de Marea Caraibelor, respectiv America de Sud.

Pe 31 iulie, mica flotă condusă de Columb a descoperit insula Trinidad, cea mai sudică insulă din Caraibe, numită după Sfânta Treime, a cărei protecție a invocat-o pentru călătorie, iar pe 5 august, Columb a intrat în Golful Paria, descoperind Peninsula Paria din Venezuela, marcând astfel prima debarcare a europenilor pe continentul Americii de Sud. El a trimis caravela „El Corréo” spre sud pentru a cerceta gura râului Orinoco, realizând, datorită marilor torenți de apă dulce care curgeau în Golful Paria, că descoperise un alt continent, „o altă lume”, însă, din nefericire, nu a găsit strâmtoarea către India și nici minele de aur ale regelui Solomon, a cărui lecturi îl făcuseră pe el și pe suveranii săi să creadă că la aceste coordonate vor găsi mari bogății, descoperirile sale fiind dezastruoase.

În continuare, flota a navigat spre insulele Chacachacare și Margarita, iar la 14 august Columb a descoperit insulele Tobago și Grenada.

Pe 19 august, Columb s-a întors pe insula Hispaniola, unde a găsit colonişti răzvrătindu-se împotriva stăpânirii sale şi a promisiunilor de îmbogățire rapidă, iar o rebeliune a primarului din orașul „La Isabela”, Francisco Roldán, a condus la multe plângeri adresate tribunalul spaniol și chiar în timp ce Columb încerca să restabilească ordinea, parțial prin spânzurători, șeful justiției spaniole, Francisco de Bobadilla, era în drum spre colonie cu o comisie regală pentru a investiga plângerile, acuzațiile de tiranie și de incompetență adresate lui Columb.

Raportul lui Columb către suveranii săi din cea de-a doua călătorie, cunoscut sub numele de „Memorandumul Torres”, vorbea despre boală, aprovizionare precară, băștinași recalcitranți și „hidalgos” sau nobili indisciplinați. Aceste probleme s-au intensificat, însă familia Columb a fost considerată parțial responsabilă, având în vedere că intenționa să înrobească tribul Taino, să-i trimită în Europa sau să-i forțeze să exploateze aurul de pe insula Hispaniola. În cadrul sistemului lui Columb  de producție a aurului, șefii locali erau responsabili de livrarea aurului pe o bază liberă, pe cap de locuitor. Bartolomeu Columb a înlocuit această politică cu un sistem de exploatare directă condus de spaniolii favorizați, ceea ce a provocat disensiuni în rândul spaniolilor defavorizați și al șefilor indigeni.

Când Bobadilla a ajuns pe insula Hispaniola, în orașul Santo Domingo, a fost întâmpinat cu nenumărate plângeri despre toți cei trei frați Columb, și profitând de lipsa acestora, s-a mutat în casa lui Columb, i-a confiscat proprietatea, a luat declarații de la dușmanii acestuia și s-a autodeclarat guvernatorul provinciei.

În urma investigațiilor, Bobadilla a raportat Spaniei că exploratorul Columb, pentru furtul unei cantități de porumb, a pedepsit un bărbat găsit vinovat, tăindu-i urechile și nasul, vânzându-l ulterior ca sclav. Acesta a raportat modul în care era folosită, în mod regular, tortura și mutilarea de către Columb pentru a guverna insula Hispaniola. Printre mărturiile înregistrate, a fost și aceea ce face referire la felicitarea de către Columb a fratelui său Bartolomeu, pentru că a apărat onoarea familiei, ordonând unei femei să defileze goală pe străzi și apoi să-i fie tăiată limba, doar pentru că a vorbit de rău familia Columb. În raport a fost descris și modul în care Columb a înăbușit nemulțumirile și revoltele băștinașilor, mai întâi prin suprimare brutală a revoltei, unde mulți nativi au fost uciși, ulterior defilând cu trupurile dezmembrate pe străzi în încercarea de a descuraja și alte rebeliuni.

Columb a negat cu vehemență acuzațiile, iar neutralitatea și acuratețea acuzațiilor și investigațiilor realizate de către Bobadilla față de Columb și frații săi au fost contestate de către istorici de-a lungul timpului, avându-se ca argument suprem sentimentul anti-italian al spaniolilor și dorința lui Bobadilla de a prelua poziția lui Columb.

În octombrie 1500, Columb și frații săi au fost bătuți și arestați de către Bobadilla și puși în lanțuri la bordul navei „La Gorda”, fiind transportați în Spania, unde au rămas în închisoare timp de șase săptămâni, înainte ca regele Ferdinand să ordone eliberarea lor. După ce a fost eliberat, Columb a fost chemat de către rege și regina la palatul Alhambra din Granada, unde și-au exprimat indignarea față de acțiunile lui Bobadilla, care a fost rechemat din Americi, și căruia i s-a ordonat să facă retrocedările proprietăților pe care i le-a confiscat lui Columb.

Cuplul regal i-a redat libertatea și bogățiile lui Columb, iar după multe discuții, au fost de acord să finanțeze o a patra călătorie a lui Columb în Americi, însă, la 3 septembrie 1501, Nicolás de Ovando l-a înlocuit pe Bobadilla în poziția de guvernator al Indiilor de Vest.

Deși Columb era bolnav, acesta reprezenta o investiție mai bună decât numeroșii aventurieri și profitori care între timp au fost autorizați să concureze cu el, iar pe lângă acest lucru, exista întotdeauna pericolul ca el să-și ofere serviciile pentru Genova, țara sa natală.

A patra expediție

La 9 mai 1502, Cristofor Columb se aventurează în cea de-a patra expediție spre Americi, părăsind orașul Cadiz, având sub comanda sa o flotă formată din 4 nave, din care făcea parte și nava  amiral „Santa María”, și un echipaj de 140 de oameni, dintre care făcea parte și fratele său Bartolomeu, ca secund, dar și fiul său Fernando.

Suveranii lui Columb își pierduseră încrederea în el, iar mila și speranța s-au amestecat în acordarea sprijinului lor. Cele patru nave ale lui Columb contrastau puternic cu cele 30 de nave acordate guvernatorului Ovando, iar cum ostilitățile față de domnia sa în insula Hispaniola nu se dezmințea, monarhii spanioli i-au interzis lui Columb să se întoarcă acolo.

Columb a reluat explorarea întreruptă a „celeilalte lumi” din sud pe care o descoperise în cea de-a treia călătorie, dorind să caute, în special, aurul și strâmtoarea către India, așteptându-se să-l întâlnească în Orient pe navigatorul portughez Vasco da Gama.

Flota lui Columb a plecat din Gran Canaria în noaptea de 25 mai, iar la 15 iunie, flota condusă de acesta a debarcat pe insula Martinica, după cea mai rapidă traversare de până atunci, unde a rămas pentru câteva zile. Cum era iminentă formarea unui uragan, Columb și-a continuat  călătoria spre vest, ajungând la 29 iunie în apropierea orașului Santo Domingo, de pe insula Hispaniola, însă i s-a refuzat de către noul guvernator Ovando intrarea în port.

Cum avertismentul lui Columb legat de apropie unui uragan nu au fost luate în seamă, și cum flota condusă de către Columb s-a adăpostit la gura de vărsare a râului Haina, prima flotă spaniolă încărcată cu comori, ce se deplasa din Americi către Spania, a navigat direct spre uragan. Navele lui Columb au supraviețuit doar cu pagube minore, în timp ce 20 dintre cele 30 de nave din flota condusă de guvernator au fost distruse și aproximativ 500 de membri ai echipajului au decedat. Deși doar câteva nave care au reușit să scape de mânia uraganului, acestea s-au reîntors înapoi în orașul Santo Domingo, doar nava „Aguja”, ce transporta lucrurile personale ale lui Columb și 4.000 de pesos în aur, a fost singurul vas care a ajuns, în siguranță, în Spania. Această cantitate de aur reprezenta doar a zecea parte din profiturile pe care Columb le-a obținut pe insula Hispaniola, echivalentul a 240.000 de maravedi, ce era o monedă spaniolă, folosită ca și unitate monetară de cont, în finanțe și în comerț, până în secolul al XIX-lea, iar șaizeci și trei de maravedi erau echivalenți cu un real spaniol din argint.

Din iulie până în septembrie 1502, Columb a explorat coasta Jamaicăi, țărmul sudic al Cubei, și Coasta Mosquito din Nicaragua, ajungând la 30 iulie 1502 pe coasta Hondurasului.

La 14 august, Columb a debarcat în zona actualului oraș Trujillo, din Honduras, loc pe care l-a numit „Punta de Caxinas”, observând că apa din această parte a Caraibelor era foarte adâncă și de aceea a numit zona „Golfo de Honduras”, adică „Golful Adâncurilor”. A explorat coastele Hondurasului, Nicaraguei și Costa Rica pentru o perioadă de două luni, căutând o strâmtoare în vestul Caraibelor prin care să poată naviga spre Oceanul Indian, descoperind la 5 octombrie 1502, la sud de Nicaragua, un canal care ducea în Golful Almirante din Panama.

După ce navele sale au ancorat în Golful Almirante, Columb a întâlnit populația Ngäbe, ce se deplasau pe mare în canoe și purtau ornamente de aur, iar în ianuarie 1503, după ce a fost informat de existența unor mine de aur în jungla din amonte, acesta a înființat o garnizoană la gura de vărsare a râului Belén. Potrivit relatărilor lui Columb, când șeful Quibian, ce conducea tribul Guaymí, și-a dat seama că europenii nu voiau să mai plece, la 6 aprilie 1503, tribul Guaymí a atacat garnizoana recent înființată, pe care Columb și oamenii săi au abandonat-o imediat, iar la 16 aprilie au părăsit teritoriul din zona Panama, îndreptându-se spre insula Hispaniola.

La 10 mai, Columb a descoperit Insulele Cayman, pe care le-a denumit „Las Tortugas” după numeroasele broaște țestoase pe care le-a văzut în acea zonă.

În timp ce se aflau în largul coastei Cubei, flota sa a fost surprinsă de o furtună violentă, în urma căreia navele sale au suferit avarii semnificative ce nu i-au mai permis continuarea călătoriei,  eșuând la 25 iunie 1503 în zona orașului Saint Ann’s Bay, pe coasta Jamaicăi.

Timp de șase luni, Columb și cei 230 de marinari ce formau echipajul său au rămas blocați în Jamaica, timp în care Diego Méndez de Segura și Bartolomeo Fieschi, căpitanii navelor naufragiate „La Capitana” și „Vizcaíno”, au plecat în jurul datei de 17 iulie, cu o canoe, pentru a obține ajutor pentru naufragiați. Deși au reușit să străbată cele 450 de mile (720 km) de mare liberă până la insula Hispaniola, guvernatorul Nicolás de Ovando y Cáceres, cum îl detesta pe Columb, a obstrucționat toate eforturile de a-l salva pe acesta și pe oamenii săi. Columb, într-un efort disperat de a-i determina pe băștinași să continue să-l aprovizioneze pe el și pe oamenii săi înfometați, i-a speriat, prezicând corect o eclipsă de lună din tabelele sale astronomice pentru data de 29 februarie 1504. În ciuda obstrucției guvernatorului de pe insula Hispaniola, Cristofor Columb și oamenii săi au fost salvați la 28 iunie 1504, iar la 13 august era ajunși pe insula Hispaniola.

La 7 noiembrie 1504, acesta a navigat înapoi la Sanlúcar, în Spania, și a aflat că regina Isabella, principala sa susținătoare, își făcuse testamentul și era pe moarte.

Această ultimă expediția a lui Columb a fost cea mai dezamăgitoare și cea mai ghinionistă dintre toate, flota lui a ratând descoperirea Pacificului, prin istmul Panama, și nu a reușit nici să ia contact cu mayașii din Yucatán, Mexic.

Columb a susținut întotdeauna că a descoperit adevăratele Indii și China, în ciuda dovezilor tot mai numeroase care demonstrau contrariul. Deși el credea cu adevărat că fusese acolo, dezmințirile sale cu privire la „Lumea Nouă” l-au împiedicat să-și realizeze obiectivele sale de noblețe și bogăție, afectându-i reputația ulterioară.

Ultimii ani din viață

Unul dintre motivele expedițiilor lui Columb a fost acela de convertire a necredincioșilor la catolicism, iar în ultimii ani ai vieții sale a devenit din ce în ce mai religios. Cu ajutorul fiului său Diego și al călugărul Gaspar Gorricio, Columb a scris două cărți „Cartea privilegiilor” (1502), care detaliază și documentează recompensele din partea Coroanei spaniole la care credea că el și moștenitorii săi aveau dreptul, și „Cartea profețiilor” (1505), în care pasaje din Biblie au fost folosite pentru a plasa realizările sale ca explorator în contextul escatologiei creștine.

Spre finalul vieții, Columb a solicitat Coroanei Castiliei să îi ofere cea de-a zecea parte din toate bogățiile și bunurile comerciale produse de noile teritorii, așa cum a fost stipulat în „Capitulațiile de la Santa Fe” de la 17 aprilie 1492. Cum acesta fusese eliberat din funcția de guvernator, Coroana nu a mai luat în calcul respectivul contract, cererile lui Columb fiind respinse. După moartea sa, moștenitorii săi au dat în judecată Coroana Castiliei și a Leónului pentru o parte din profiturile obținute din comerțul cu America, precum și pentru alte recompense, iar acest lucru a dus la o serie prelungită de dispute juridice cunoscute sub numele de „Pleitos colombinos” – „procesele columbiene”.

Ar fi greșit să presupunem că Cristofor Columb și-a petrecut ultimii doi ani în întregime în boală, sărăcie și uitare, deoarece fiul său, Diego, deținea o funcție importantă la curte, iar Columb a trăit în Sevilla în condiții bune, pe baza bogățiilor strânse din expedițiile în Americi.

Columb s-a simțit nedreptățit și maltratat, iar presiunile pe care le-a exercitat asupra Coroanei i-au afectat și lui sănătatea, continuând cu încăpățânare să-și apere privilegiile personale și ale familiei sale. Columb s-a mutat la Segovia, unde se afla curtea în acel moment, iar în martie 1506 s-a mutat la Valladolid, pentru a insista mai ușor cu cererile sale.

Columb știa că viața sa se apropia de sfârșit, iar în august 1505 a început să-și modifice testamentul. Cristofor Columb, slăbit de febra tropicală și gută pe care le contractase în timpul expedițiilor, s-a stins din viață la 20 mai 1506, la vârsta de 55 de ani, la Valladolid, trist și dezamăgit fiindcă nu primise acel procent de 10% din toți banii pe care i-a obținut din expedițiile pe care le întreprinsese și tranzacțiile pe care le făcuse cu Regatul Spaniei.

Trupul neînsuflețit al acestuia a fost mai întâi depus în mănăstirea franciscană din Valladolid, apoi a fost dus în mausoleul familiei de la mănăstirea carusiană Las Cuevas din Sevilla.

În 1542, prin testamentul fiului său Diego, oasele lui Columb au fost așezate împreună cu ale sale în catedrala din Santo Domingo, din insula Hispaniola, actuala Republica Dominicană. După ce Spania a cedat insula Hispaniola Franței, rămășițele lui Columb au fost mutate, în 1795 la Havana, în Cuba, și au fost readuse la Sevilla în 1898. Cu toate acestea, în 1877, lucrătorii de la catedrala din Santo Domingo din Republica Dominicană, au afirmat că au găsit un alt set de oase care au fost marcate ca fiind cele ale lui Columb. Din 1992, osemintele lui Cristofor Columb au fost îngropate în Farul lui Columb, din Santo Domingo, Republica Dominicană.

Moștenire

Legenda lui Cristofor Columb nu a fost ignorată, iar în timpul epocii coloniale, în coloniile britanice, Columb a devenit un simbol unificator ce a condus la formarea Statelor Unite ale Americii, predicatorii puritani folosind povestea vieții sale ca model pentru „dezvoltarea spiritului american”.

În primăvara anului 1692, predicatorul puritan Cotton Mather a descris călătoria lui Cristofor Columb drept unul dintre cele trei evenimente care au modelat epoca modernă, făcând legătura între călătoria lui Columb și migrația puritanilor în America de Nord, văzându-le împreună ca fiind cheia unui mare proiect.

După numele lui Cristofor Columb, la începutul secolului al XIX-lea, a fost denumită noua Republică Columbia, inspirată de proiectul politic „Colombeia” dezvoltat de revoluționarul Francisco de Miranda, pus în slujba emancipării Americii continentale hispanice.

Expedițiile lui Cristofor Columb sunt considerate un punct de cotitură în istoria omenirii, ce au marcat începutul globalizării și al schimbărilor demografice, comerciale, economice, sociale și politice. Explorările sale au dus la un contact permanent între cele două emisfere, iar termenul „precolumbian” este folosit pentru a se referi la culturile din Americi înainte de sosirea lui Columb și a succesorilor săi europeni. Schimbul columbian ce a urmat a fost marcat de un schimb imens de animale, plante, ciuperci, boli, tehnologii, bogății minerale și idei.

La un secol de la descoperirile sale, legenda lui Cristofor Columb a însemnat doar o pagină din enciclopedia istoriei, reputația sa fiind afectată de eșecurile sale ca administrator colonial. Imaginea sa s-a îmbunătățit, atunci când a început să apară ca personaj în piesele de teatru și poeziile italiene și spaniole de la sfârșitul secolului al XVI-lea, fiind înfățișat ca un erou.

Mitul american al lui Columb a fost reconfigurat mai târziu, în secolul al XIX-lea, când a fost asemănat de către imigranții din Statele Unite care nu erau de origine anglo-saxonă, cum ar fi evreii, italienii și irlandezii, ca un erou etnic, care l-au revendicat pe Columb ca pe un fel de părinte fondator, catolicii încercând fără succes să îl promoveze pentru canonizare în secolul al XIX-lea.

Începând cu anii 1990, o narațiune conform căreia Columb ar fi responsabil de genocidul popoarelor indigene și de distrugerea mediului înconjurător a început să concureze cu discursul predominant de la acea vreme al lui Columb ca purtător al lui Cristos, om de știință sau părinte al Americii. Această narațiune prezintă efectele negative ale cuceririlor lui Columb asupra populațiilor indigene din „Lumea Nouă”, care expuse la bolile din „Lumea Veche”, s-au prăbușit și au fost înlocuite în mare parte de europeni și africani, care au adus cu ei noi metode de agricultură, de afaceri, de guvernare și alte culte religioase.

Cristofor Columb a fost criticat atât pentru brutalitatea sa, cât și pentru că, prin descoperirile sale, a inițiat depopularea populației indigene din Caraibe, fie prin boli importate, fie prin violență intenționată. Columb a fost responsabil pentru crearea unui ciclu de „crimă, violență și sclavie” prin care acesta maximiza exploatarea resurselor insulelor din Caraibe și decesul populației indigene, iar la scara enormă la care a avut loc, aceasta nu a fost cauzată doar de noile boli contactate. Deși atrocitățile ce s-au răsfrânt asupra popoarelor indigene nu au fost intenția lui Columb, ele au fost rezultatul decretelor sale întocmite în interesul prosperității afacerilor familiei, dar și din neglijență.

Se estimează că populația precolumbiană din insula Hispaniola era cuprinsă între 250.000 și două milioane de locuitori, iar o treime sau mai mult dintre băștinașii din Haiti au murit în primii doi ani de guvernare a lui Columb, iar printre factorii care au contribuit la depopulare se numără bolile, războaiele și sclavia dură. O treime dintre băștinașii forțați să lucreze în minele de aur și argint mureau la fiecare șase luni, iar în decurs de trei până la șase decenii, populația tribului arawak mai număra doar câteva sute de persoane. Se crede că populația indigenă din Americi a fost redusă cu aproximativ 90% în secolul de după sosirea lui Columb, acesta fiind adesea văzut ca un agent-cheie al genocidului.

Se estimează că numărul ridicat de decese în rândul populațiilor indigene a fost cauzat de variolă, care avea o rată de mortalitate de 80-90% în rândul populațiilor de nativi americani. Cum aceștia nu aveau imunitate dobândită la aceste noi boli, au suferit o mortalitate ridicată. La acestea, se adaugă și faptul că aveau un regim alimentar precar și erau suprasolicitați.

Între 1492 – 1550 „sclavia a apărut ca fiind principalul ucigaș” al populațiilor indigene din Caraibe, mai mult decât boli precum variola, gripa și malaria. Populațiile indigene nu au cunoscut o revenire așa cum au cunoscut populațiile europene după marile pandemii, deoarece, spre deosebire de acestea din urmă, o mare parte din populația indigenă era supusă muncii forțate, mortale, din mine.

În concluzie, putem spune că personalitatea lui Cristofor Columb poate fi văzută prin 2 lentile diferite, respectiv Columb „exploratorul”, care a fost un temerar prin excelență, o persoană extraordinar de curajoasă, ambițioasă și încrezătoare în planul său, având în vedere argumentele geografice și sprijinul cartografilor și al bancherilor pe care se baza, care a traversat Oceanul Atlantic, a înfruntat furtuna și nemulțumirea oamenilor săi, reușind să descopere o nouă lume, nu Țara Chitailor (China) așa cum crezuse, dar tot descoperise un ținut fertil.

Pe de altă parte, Columb „colonizatorul”, care a fost o persoană lipsită de scrupule, dură, violentă și insensibilă, capabilă de a face orice, de a aplica orice supliciu pentru a obține ce voia, punându-și soldații să-i biciuiască, să le omoare familiile, prietenii și să le distrugă satele indigenilor pe care îi întâlneau sau să le permită soldaților din subordinea sa, să violeze sau să se culce cu câte fete vor, atâta timp cât fiecare îi aduce un sac de perle albe.

Bibliografie

• Bergreen, Lawrence (2011), Columbus: The Four Voyages, 1493–1504. Penguin Group US;
• Columbus, Christopher; Toscanelli, Paolo (2010), The Journal of Christopher Columbus (During His First Voyage). Markham, Clements R. (ed.);
• Columbus, Christopher (1991) First Voyage to America: From the log of the „Santa Maria;
• Dyson, John (1991), Columbus: For Gold, God and Glory, Madison Press Books;
• Fuson, Robert H. (1992), The Log of Christopher Columbus, International Marine Publishing;
• Horwitz, Tony (2008), A Voyage Long and Strange: Rediscovering the New World (1st ed.), New York: Henry Holt and Co;
• Lopez, Barry (1990), The Rediscovery of North America, Lexicon, KY: University Press of Kentucky;
• Morison, Samuel Eliot (1991), Admiral of the Ocean Sea: A Life of Christopher Columbus. Boston: Little, Brown and Company;
• Phillips, William D. Jr.; Phillips, Carla Rahn (1992), The Worlds of Christopher Columbus, Cambridge, UK: Cambridge University Press;
• The Life of the Admiral Christopher Columbus by His Son Ferdinand. Translated by Keen, Benjamin. Westport, CT: Greenwood Press. (1978);
• www.britannica.com/biography/Christopher-Columbus/The-second-and-third-voyages;
• www.nationalgeographic.com/history/article/christopher-columbus;
• www.biography.com/history-culture/christopher-columbus;
• historia.ro/sectiune/general/cristofor-columb-descoperitorul-si-exterminatorul-2275531.html.