(27 noiembrie 1884 – 26 aprilie 1963)
Vasile Voiculescu s-a născut la 27 noiembrie 1884, în localitatea Pârscov și a fost un poet, dramaturg, prozator și medic român, supranumit „Poetul îngerilor”, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori români ai perioadei interbelice, ce s-a remarcat prin poezia sa cu tematică religioasă și proza fantastică de inspirație folclorică, celebru pentru volumele „Poezii” (1916), „Din țara zimbrului” (1918), „Poeme cu îngeri” (1927), „Destin” (1933), „Urcuș” (1937) și „Întrezăriri” (1939).
Născut într-o familie de țărani, a urmat cursurile primare la școala din satul Pleșcoi, după care a urmat studiile liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu”, în prezent Colegiul Național „B.P. Hașdeu” din Buzău, apoi la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, pe care l-a absolvit în 1902.
Pasionat de literatură, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care a abandonat-o în 1903, ulterior urmând cursurile Facultății de Medicină, susținându-și, în 1910, teza de doctorat intitulată „Rezecţia intestinului cu sutură termino-terminală în herniile strangulate”.
S-a dăruit vocației de medic, profesând în mai multe zone rurale, participând la campaniile militare din 1913 și la cele din Primul Război Mondial, fiind medic militar la Bârlad. În 1918 a fost numit medic al Domeniilor Coroanei, iar între anii 1922-1940, a activat ca medic şi profesor la Institutul „Pompilian” din Bucureşti, publicând și o serie de lucrări de specialitate.
În 1912 a debutat cu poezia „Dorul”, publicată în revista „Convorbiri literare”, iar în 1916 a publicat primul volum, intitulat „Poezii”, unde a reconstituit nostalgic universul rustic pus sub semnul „basmului vechi”, lumea sărbătorilor creștine și a haiducilor neînfricați, surprinzând procesul degradării lumii patriarhale. Din acelaşi an, la recomandarea lui Alexandru Macedonski, a început colaborarea cu revista „Flacăra”.
În 1918 a publicat volumul „Din țara zimbrului”, versuri de război care glorifică eroismul ostașilor români, pentru care a fost recompensat cu Premiul Academiei Române, iar în 1921 a publicat volumul „Pârga”, înclinând către pastelul localizat și imaginarul iconografic, cunoscut fiind poemul „În grădina Ghetsemani”, unde este dezvoltat liric motivul rugăciunii lui Isus de pe Muntele Măslinilor.
În 1920 a devenit membru al „Societăţii Scriitorilor Români”, iar în 1922 a fost desemnat directorul „Fundaţiei Culturale”. Pe lângă activitatea de medic, a lucrat ca redactor la Radio România, unde a realizat emisiuni literare săptămânale, o rubrică permanentă pentru săteni, „De vorbă cu sătenii” şi emisiunea „Sfatul medicului”. A scris numeroase articole de educaţie sanitară şi asistenţă medicală și diverse lucrări medicale, printre care „Boala cea nouă: poliomelita acută sau paralizia copiilor” (1927), „Sifilisul” (1930), „Tuberculoza” (1930), „Educaţia igienică a săteanului şi muncitorului” (1933), „Călăuza farmaciei căminului cu leacuri de întâiul ajutor pentru conducătorii căminelor culturale” (1934) și „Igiena satelor” (1934).
În 1927 a publicat volumul „Poemele cu îngeri”, unde peisajul românesc apare spiritualizat, iar motivele biblice sunt autohtonizate. Odată cu publicarea volumelor „Destin” (1933), „Urcuș” (1937) și „Întrezăriri” (1939), Voiculescu depășește tradiționalismul, ajungând la o formă poetică modernă, marcată de orientarea ortodoxistă, tema predominantă fiind cea religioasă, cu motive subiacente, precum aspirația către Dumnezeu, paradisul pierdut, lupta dramatică a spiritului cu materia și condiția omului care tânjește după desăvârșire.
Voiculescu a debutat în dramaturgie în 1930, cu drama „Fata ursului”, urmată de drama religioasă „La pragul minunii”, farsa „Umbra”, drama istorică „Pribeagă” și comedia „Gimnastica sentimentală”.
A ocupat diferite funcţii, respectiv, şef al Propagandei Sanitare din cadrul Direcţiei Educaţiei Poporului din Ministerul Muncii, referent la Societatea de Difuziune Radiotelefonică, membru în consiliul Eforiei Sanitare şi de Ocrotire a municipiului Bucureşti și membru în Comisia de Cenzură Cinematografică de pe lângă Ministerul Propagandei Naţionale. Totodată, pentru operele publicate a fost recompensat cu numeroase premii și distincții, inclusiv cu „Meritul cultural pentru litere” în grad de cavaler.
Din cauza convingerilor sale democrate și religioase, dar și pentru că a participat la întâlnirile literare ale grupului „Rugul aprins” de la mănăstirea Antim, Voiculescu a avut de suferit după instalarea regimului comunist, în august 1958 fiind arestat şi condamnat, pe nedrept, la cinci ani de închisoare. După ce a fost deţinut la Jilava şi Aiud, la 2 mai 1962, în urma deteriorării stării de sănătate, a fost pus în libertate.
Opera sa de maturitate, scrisă în ultimii ani de viață, include „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare” (1964), volumele de nuvele „Capul de zimbru” (1966) și „Ultimul Berevoi” (1966), volumul „Iubire Magică” (1970), ce include şi povestirea „Lostriţa”, precum și romanul „Zahei orbul” (1970), toate fiind publicate postum.
Apreciat pentru profunzimea ideilor și frumusețea limbajului, dar și pentru poezia sa cu tematică religioasă și proza fantastică de inspirație folclorică, Vasile Voiculescu este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori români din perioada interbelică, un simbol al rezistenței spirituale în fața vicisitudinilor.
Vasile Voiculescu s-a stins din viață la 26 aprilie 1963.
În 1967 Voiculescu a fost reabilitat postum, iar în 1993 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
