Radu Beligan

(14 decembrie 1918 – 20 iulie 2016)

Maestrul Radu Beligan a fost unul dintre cei mai mari actori ai scenei românesti, având o bogată activitate în teatru, film, televiziune și radio, acesta reușind să încânte publicul în decursul celor peste 75 de ani de carieră prin prestaţii de excepţie în roluri celebre ale teatrului şi filmului, atât în ţară cât şi în străinătate. Radu Beligan s-a dovedit a fi şi un iscusit regizor, un om de mare calitate, un exponent de referinţă al producţiilor de radio şi televiziune, ce a devenit un real exemplu pentru generaţiile mai tinere de slujitori ai scenei româneşti.

Radu Beligan este actorul român recunoscut de Guiness World Records cu cea mai longevivă carieră artistică pe scena unui teatru, activitatea artisitică a acestuia desfășurându-se între anii 1937 – 2015.

Actorul a fost un talent înnăscut şi crescut numai din fibre, umor, fineţe, limpezime, cultură, vibraţie, conştiinţă, inteligenţă, clarviziune, o ureche muzicală extraordinară, precizia unui arcaş în marile simboluri şi în pluralitatea de sensuri, acesta exercitând o uluitoare fascinaţie asupra publicului care l-a admirat din prima secundă.

Mottoul după care se ghida Radu Beligan era: „Timpul e o glumă proastă a unui calendar pe care eu nu-l recunosc. Eu sunt actor. În artă, timpul se măsoară cu altfel de ceasornice. Eu nu am adunat ani, ci mai multe tinereţi succesive”.

Maestrul a fost unul dintre discipolii actriței Lucia Sturdza Bulandra și al scriitorului Eugen Ionescu, acesta fiind considerat unul dintre numele majore ale teatrului românesc, cu un repertoriu complex, jucând alături de actori importanți, cu reprezentații atât în țară cât și în străinătate, talentul său fenomenal fiind demonstrat în sute de roluri clasice sau moderne, Radu Beligan reușind să dea viaţă unor personaje ale dramarturgiei române şi universale create de Tudor Mușatescu, William Shakespeare, Carlo Goldoni,  George Bernard Shaw, Eugen Ionescu sau Umberto Eco.

Radu Beligan declara într-un interviu că: „Dacă Dumnezeu ți-a dat un dar ești obligat să răspunzi acestui dar. Este profund condamnabil să lași o vocație în paragină, să nu-i dai prilejul să se împlinească sau măcar să se verifice într-un fel. Sunt convins că în fața instanțelor artistice și ale conștiințelor ești condamnabil dacă deturnezi un talent din drumul lui sau dacă nu îi dai un prilej să se afirme într-un fel”.

Între anii 1961 – 1975, Radu Beligan a fost deputat în Marea Adunare Națională, iar în perioada 1969 – 1989 a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ceea ce i-a permis ca în anul 1961 să înființeze la București, Teatrul de Comedie, a cărui director a fost timp de opt ani, în perioada 1961 – 1969, ulterior fiind director al Teatrului Național, în perioada 1969 – 1990.

Pornind de la ideea că nimic nu este imposibil și că totul în viață se realizează prin muncă, studiu și puțin talent, Radu Beligan povestea într-un interviu că: „Sunt un băiat plecat de la ţară. Mergeam cu vaca, cu picioarele goale. Imaginaţi-vă că băiatul acesta a luat masa cu Regina Angliei!”

Copilărie

Radu Beligan s-a născut la 14 decembrie 1918, care conform calendarului ortodox este Ziua Sfântului Filimon, protectorul artiştilor, la două săptămâni după Marea Unire din 1918, în satul Galbeni, judeţul Roman, ulterior satul natal al actorului, în urma reorganizării din 1950, fiind cedat comunei Filipești, din județul Bacău, într-o familie modestă, cu patru copii. Tatăl acestuia, Nicolae Beligan, a fost impiegat CFR iar mama acestuia Eufrosina, a fost casnică, locuința acestora fiind amplasată lângă linia de cale ferată, actorul povestind despre venirea sa pe lume că „m-am născut în magazia de mărfuri a gării”. Radu Beligan, pe linie maternă are origini grecești, iar după tată este urmaș al unuia dintre frații marelui povestitor din Humulești, bunica sa, Ecaterina, a fost măritată cu preotul Adam Beligan ce era verișor primar cu Ion Creangă, astfel actorul a fost nepot al marelui scriitor român.  
Radu Beligan povestea despre copilăria sa: „Sunt moldovean, m-am născut în satul Galbeni, din judeţul Roman, într-o familie modestă, cu patru copii. Nu sunt primul actor din familie. Tatăl meu a fost şi el o perioadă actor al Teatrului Naţional din Iaşi. La vârsta de 14 ani colinda târgurile Moldovei cu spectacolul „Vlăduţul mamei”, un fel de „Hamlet” al epocii respective. A fost elevul vestitului profesor State Dragomir, unul din marii actori ai Iaşului din secolul trecut şi de la începutul secolului nostru. Pe vremea când marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu era director al Teatrului Naţional din Iaşi, tatăl meu i-a cerut dublură într-o piesă. Cum aşa ceva nu se obişnuia în acea vreme, maestrul a rămas stupefiat şi a luat călimara de pe birou aruncând-o după dumnealui. Atunci tata a părăsit teatrul pentru totdeauna şi s-a angajat la CFR, jurând posterităţii „răzbunare” prin mine, care trebuia să fiu o împlinire a viselor lui spulberate. Mama era casnică, ţinea din toate punctele de vedere casa singură, până şi hainele de pe noi erau croite şi cusute de ea. În plus, ştiind foarte bine limba franceză ne-a învăţat şi pe noi. Eu am fost favorizat pentru că şi-au dat seama că îmi place cartea. Părinţii mei au investit tot ce puteau, ca să ajung undeva departe”.

Între anii 1929 – 1937, Radu Beligan a urmat studiile liceale la Iaşi, ca intern la Liceul „C. Negruzzi”, acesta povestind că: „În ciuda taxelor destul de mari, tata m-a dus la un examen la Negruzzi, liceul din Moldova. Mi-aduc aminte ca şi când ar fi fost ieri. La sfârşitul examenului de intrare a apărut o doamnă cu o listă pe care a citit-o şi i-a invitat pe cei admişi să vină să plătească taxa de intrare. Eu eram entuziasmat, dar tata, săracul, s-a îngălbenit! Nu avea decât nouă lei în buzunar. Mi-a zis: stai puţin! Ai răbdare! Deocamdată să mâncăm ceva. Cu cei nouă lei, tata a luat o jumătate de pâine şi un kilogram de prune pe care le-am mâncat pe iarbă, în grădina Copou”.

În perioada liceului a fost premiant, Radu Beligan povestind că: „Am fost un elev foarte bun la Internat, pe placa de marmură e scris numele meu, premiant întâi în toate clasele, puteam să fac orice meserie, dar vocația mea era clară de la începutul începuturilor, așa că n-a fost nici o ezitare. Erau aici directori Ionel Teodoreanu și, dupa aceea, cât am facut eu Internatu’, Emil Serges, și ne-au dat amândoi câte-o hârtiuță și veneam aici duminica, când deschidea moș Damira, un actor batrân, bibliotecarul teatrului, și am copiat de la biblioteca asta sute de piese cu mâna mea, așa eram de obsedat de chestia asta”..

Totodată, Iașiul i-a oferit tânărului Beligan șansa primului contact cu teatrul, din postura de spectator, la galeria Teatrului Naţional, unde mergea frecvent alături de alţi elevi interni ai Liceului Negruzzi, din Iași. Actorul își amintea că: „Pot afirma că actul de naștere al vocației mele teatrale a avut loc încă din prima clasă a Liceului Internat. Minunatul, incomparabilul nostru director Theodor Bădărău instaurase sănătoasa tradiție de a ne duce „cu rândul” la galeria Teatrului Național, în fiecare sâmbătă seara. Acolo, la galerie, foarte aproape de cer, a fost primul meu contact cu teatrul adevărat. Nu-mi dădeam seama că în acel moment mă legam să intru pentru totdeauna într-un ordin sever, într-o religie înrobitoare, cea mai tiranică și cea mai dulce din lume. Acolo m-am hrănit, săptămână de săptămână, acolo am văzut sute de spectacole cu «Les fourberies de Scapin» pe care Comedia Franceză l-a jucat în 1937 pe scena ieșeană. Sub aceste fericite auspicii mi-am făcut prima ucenicie în ale teatrului și sunt încredințat că Liceul Internat a însemnat, pentru multe rațiuni, șansa vieții mele”.

 „La Liceul Internat era o mare tradiție, era o sală de mese cu o scenă bine utilată, și erau celebrele Serbări ale Liceului Internat. La fiecare sfârșit de an se făcea o serbare cu o piesă de teatru, cu coruri, cu gimnastică. Și acolo eu, începând din clasa a doua, am jucat permanent. În regia cui? a lui Ramadan, a lui Ion Sava, adică veneau ei de la Teatru și ne instruiau acolo. Iar când aveam 12 ani, Mihai Codreanu era profesor la Conservatorul de aici și avea în clasă pe Ștefan Ciubotărașu, Ștefan Dăncinescu și pe Gică Novac, un foarte mare talent, care din păcate s-a pierdut, și ei și-au dat examenul de diplomă, cu „O noapte furtunoasă”. Ștefan Ciubotărașu era jupân Dumitrache, Dăncinescu era Rică, și le trebuia un Spiridon și m-au luat pe mine, pentru că deja se aflase de mine că mă preocupa teatrul. Și astfel am jucat „O noaptea furtunoasă” la Ateneul Tătărași, cu ei, deci la 12 ani am debutat oarecum profesional.”

Începutul carierei de actor

Radu Beligan povestea că: „După ce am terminat Liceul Internat din Iași, prima mea încercare la Conservator s-a soldat cu un eșec. Am fost respins! Însă, imediat am scris o scrisoare convingătoare Luciei Sturza Bulandra, prin care o rugam să mă încerce din nou. În urma scrisorii, m-a acceptat. După un timp mi-a zis: spune și dumneata ceva! Am recitat poezia „Scrisoare mamei“ de Serghei Esenin. Când am terminat poezia, s-a făcut o liniște de mormânt. După un timp îndelungat de tăcere, mi-a spus: Dumneata, dacă ai să fii serios, ai să faci o mare carieră”. Actorul a fost acceptat ca student la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, bucurându-se de avantajul de a face doi ani într-unul, pe care a absolvit-o în 1939, fiind unul dintre discipolii actriței Lucia Sturdza Bulandra și al scriitorului Eugen Ionescu. 

În perioada 1937 – 1938, Radu Beligan se înscrie la Facultatea de Drept şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, însă după nici doi ani, actorul renunță la cursurile acestei facultăți, axându-se pe actorie.

Debutul actorului Radu Beligan a fost pe scena teatrului Regina Maria, din București, în spectacolul „Crimă şi pedeapsă”, de Gaston Bary, după Fiodor Mihailovici Dostoievski, în regia lui Mihai Zirra, urmat pe aceeaşi scenă, de „Molima” de Ion Marin Sadoveanu şi „Pescuitorul de umbre” de Jean Sarment, regia Sergiu Dumitrescu. În primii ani ai carierei, actorul a jucat la Teatrul „Regina Maria” , între 1937 – 1938, la „Uranus”, între 1938 – 1939, la Teatrul din Sărindar, la Grădina „C.A. Rosetti”, la Teatrul „Tudor Muşatescu”, la Majestic, la Savoy, la Teatrul „Comedia”, la Municipal, iar din 1945 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

Maestrul povestea că: „După absolvirea Conservatorului, m-a luat Victor Ion Popa şi m-a angajat la „Muncă şi voie bună”, unde am debutat într-o piesă localizată de Mihail Sadoveanu „Zile vesele după război”. Apoi am jucat în rolul lui Valentin Kataev din piesa „Roata în patru colţuri”. În urma premierei, marele critic de artă N. Carandino a spus: „Tânărul acesta poartă în raniţă bastonul de mareşal”. În anul următor am fost angajat la teatrul din strada Sărindar, actualul Teatru Mic. Aici am avut prima mea întâlnire cu marele actor Ion Iancovescu. Alături de el am jucat în celebrul spectacol „Oraşul fără avocaţi”. Aveam un rol mic, dar a avut atâta importanţă încât 30 – 40 de ani la rând s-a tot vorbit despre acest rol”.

Deși în primul an de conservator, Radu Beligan a jucat doar dramă, acesta crezând că este un actor grav şi că face ceea ce știe cel mai bine, la indicațiile lui Victor Ion Popa, maestrul își descoperă vocația comică, împins și de faptul că repertoriul vremii consuma mai multă comedie, nu dramă.

Între anii 1939 – 1940, Beligan a jucat la Teatrul din Sărindar, în „Calul năzdrăvan” de Gherardo Gherardi, regia Ion Iancovescu, în „Aproape de cer” de Julien Luchaire, regia Aurel Ion Maican și în „Figurantul” de Alfred Savoir, regia Ion Iancovescu.

În anul 1940 a jucat pe scena Grădinii C.A. Rosetti, în „Ascultă, Ionescule” de Tudor Mușatescu, după Mirande și Quinson.

Între anii 1940 și 1941, îl regăsim atât pe scena Teatrului Tudor Mușatescu în „Îmi pare rău de mine” de Mouezy-Eon și Guitton, regia Ion Sava sau „Titanic Vals” de Tudor Mușatescu, dar şi la Teatrul Majestic în „Omul care zâmbește” de Luigi Bonelli și Aldo de Benedetti, regia lui Ion Șahighian sau în „Frumoasa aventură” de Gaston de Caillavet și Robert de Flers, în regia lui Sică Alexandrescu.

Între anii 1942 și 1943, actorul a jucat la Teatrul Sărindar, unde a jucat în piese precum „Sextet” de Gregor Schmitt, regia lui Sică Alexandrescu sau „Domnișoara de ciocolată” de Paul Gavault, regia lui Ion Șahighian,

Între anii 1944 și 1945 a jucat la Teatrul Municipal dând viaţă unor personaje în „Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu, regia lui Sică Alexandrescu sau „Amantul de carton” de Jacques Deval, regia lui Sică Alexandrescu.

La Teatrul Alhambra a activat timp de şase ani, până în 1949, Beligan jucând în piese precum „Rușinea familiei” de Mircea Ștefănescu, după Ronald Harwood, regia lui Ion Talianu, în „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, regia lui Soare Z. Soare sau „Nu mai beau” de Gaston de Caillavet și Robert de Flers, regia lui Soare Z. Soare.

Între anii 1947 – 1948, Radu Beligan a înființat propria companie de teatru, „Compania Radu Beligan”, jucând în „Clasa a 8-a B” de Roger Ferdinand, regia Ionel Țăranu şi în „Rușinea familiei” de Mircea Ștefănescu, după Ronald Harwood, regia Ion Talianu.

Debutul în film

Primul rol pe care Radu Beligan l-a interpretat în domeniul cinematografic a fost cel din „O noapte furtunoasă”, în regia lui Jean Georgescu, lansat în 1943. Deși filmările au fost realizate între anii 1941 – 1942, la foarte puţin timp după ce acesta absolvise facultatea de teatru, Beligan l-a interpretat pe Rică Venturiano, lucru foarte dificil pentru un actor neexperimentat, într-o artă a cărei condiţie principală e firescul, personajul caricatural al lui Rică trebuind interpretat păstrând măsura între naturaleţe şi grotesc, cu tehnica unui virtuos. Însă, cum de multe ori instinctul e acela care ne salvează, lucrul a mers fără multă bătaie de cap pentru tânărul actor.

Cariera acestuia în lumea cinematografiei a continuat cu multe alte roluri remarcabile cum sunt cele din „Visul unei nopți de iarnă”, din 1946, „Lanțul slăbiciunilor”, din 1952, „Afacerea Protar”, din  1955, în rolul Profesorul Andronic,   „Castelanii”, din 1966, „Întoarcerea lui Magellan”, din  1974, în rolul profesorului, „Cuibul salamandrelor”, din 1976, în rolul Profesorului Luca, „Iancu Jianu, zapciul”, din 1980, „Iancu Jianu, haiducul”, din 1981, „Trahir”, din 1993, în rolul lui Vlad, „După-amiaza unui torționar”, din 2001, în rolul Profesorul sau în „Medalia de onoare”, din 2010, în rolul Ion I. Ion.

Perioada Comunistă – Implicarea în politică

În 1959, Radu Beligan a devenit membru al Partidului Muncitoresc Român, transformat ulterior în Partidul Comunist, iar din acel moment cariera artistică a acestuia a mers umăr la umăr cu cariera politică, acesta declarându-și atașamentul față de partid prin declarații pline de zel.

În 1961, actorul ajunge deputat al Marii Adunări Naţionale, organul suprem al puterii de stat în Republica Populară România și astfel, în acelaşi an, Beligan era instalat în funcţia de director al Teatrului de Comedie din Bucureşti.

În 1969, maestrul a mai făcut încă un salt în cariera politică, acesta devenind membru al Comitetului Central, organul executiv al Partidului Comunist Român, acesta preluând funcţia de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, funcție pe care avea să o păstreze până în 1989, până la prăbușirea comunismului.

În ultimele două decenii ale existenței Partidului Comunist, Radu Beligan nu s-a sfiit să scrie texte elogioase la adresa lui președintelui Ceauşescu, şi nici să vorbească despre „teatrul epocii noastre socialiste”.

Marele actor nu s-a dezis de trecutul comunist, iar în anul 2008, într-un interviu, acesta declară că: „Nu-mi reneg discursurile de atunci. Ceauşescu mi-a dat bani să fac Teatrul, clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti fiind inaugurată în 1973, şi nu pot să-l înjur. Trebuie să-mi cer scuze că am adus bucurie în sufletele românilor? Pe atunci teatrul era bun, nu ca acum“.

Deși în perioada comunistă, poziția și influiența lui Radu Beligan a fost de bun augur pentru lumea teatrului, acest lucru nu a fost văzut cu ochi buni de către toţi cei din lumea artei, astfel că, în 1990, la scurt timp după Revoluţie, grupul de actori ai Teatrului Naţional, în frunte cu Gheorghe Dinică, au mers în audiență la Ministerul Culturii, cerând demisia lui Radu Beligan. Andrei Pleşu, care era ministrul Culturii la aceea vreme, l-a destituit pe Beligan din funcția de director al Teatrului Național, motivând că: “Era, într-adevăr, greu de acceptat ca cineva care în ianuarie 1989 înca se risipea în linguşeli partinice să rămână în continuare şef”.

Radu Beligan nu a rămas indiferent faţă de scena politică românească, astfel că în 2014, actorul s-a implicat în campania pentru alegerile prezidenţiale, manifestându-şi susţinerea faţă de candidatul PSD, Victor Ponta, declarând în spațiul public că: „Îl susţin pe Victor Ponta pentru că această ţară are nevoie de un preşedinte tânăr şi energic”.

Din nou, această poziție a marelui actor i-a indignat pe oamenii de cultură din România, iar Andrei Pleşu, într-o scrisoare deschisă i-a adresat marelui actor că: „Aţi simţit nevoia la vârsta dumneavoastră, la statura dumneavoastră, să vă legaţi numele de un caraghios. Evident, aveţi dreptul să susţineţi şi să alegeţi pe cine vreţi, dar, pe de altă parte, dumneavoastră nu vă exercitaţi pur şi simplu dreptul la opinie, ci vă investiţi imaginea într-o jalnică operaţiune de propagandă, într-un exerciţiu manipulatoriu de un gust îndoielnic”.

Profesor

Între anii 1950 şi 1965, Radu Beligan a fost profesor la Institutul de Teatru şi Film, în 1971 a devenit preşedinte activ al Institutului Internaţional de Teatru iar în 1977 a devenit preşedinte de onoare pe viaţă al acestei instituţii.

Radu Beligan a fost copreşedinte, în perioada 1971 – 1978, alături de Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internaţionale de Teatru şi Muzică organizate de UNESCO. În 1980, acesta a primit premiul Academiei „Le Muse” din Florenţa, iar în 1994 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei ”George Enescu” din Iaşi.

Radu Beligan a fost, de asemenea, membru în Consiliul Superior al Teatrului Națiunilor, sub președinția lui Pierre Moinet, directorul general al artelor și literaturii din Ministerul Afacerilor Culturale al Franței, a fost membru al Academiei „Le Muse„ din Florența iar în anul 1985 a semnat Apelul Artiștilor pentru Securitate și Cooperare în Europa, redactat la Helsinki.

Teatrul de Comedie

Clădirea Teatrului de Comedie datează de la începutul secolului XX, ca o anexă recreativă, respectiv sală de conferințe și de adunări festive a clădirii Poștei, astăzi găzduind Muzeul de Istorie a României.  În această sală, de-a lungul perioadei interbelice, și-au desfășurat activitate mai multe companii teatrale particulare, printre care Teatrul Modern și Alhambra-Excelsior. Însă, după naționalizare, în anii 1950, clădirea a găzduit ansamblul Teatrul Tineretului, o instituție de propagandă comunistă, cu o echipă artistică falimentară, astfel că la începutul anilor 1960, s-a dispus restructurarea completă a acesteia, misiune care i-a revenit actorului Radu Beligan, ce era proaspăt intrat Partidului Muncitoresc Român.

În anul 1961, Radu Beligan înființează Teatrul de Comedie din București, instituție pe care o și conduce din poziția de director, timp de opt ani, între anii 1961 – 1969, iar primul spectacol al acestui teatru, a fost prezentat publicului la 5 ianuarie 1961, prin piesa ”Celebrul 702” de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, avându-l pe Radu Beligan în rolul principal.

Poetul Tudor Arghezi, declara în revista Contemporanul că: „Nu deschidem numai un teatru, ci, dacă ni-i permis, și o universitate a humorului și a bucuriei”.

Odată cu venirea regizorului David Esrig și a actorilor Gheorghe Dinică și Marin Moraru în familia Teatrului de Comedie, au fost puse în scenă mai multe spectacole printre care: „Umbra” de Evghenii Șvarț, în regia lui David Esrig, în 1963, „Rinocerii” de Eugen Ionescu, „Troilus și Cresida” de Shakespeare, în viziunea lui David Esrig, echipa de teatru participând cu reprezentații la Festivalului Teatrului Națiunilor de la Paris, din 1965, unde Eugen Ionescu afirma că: „Este într-adevăr o idee excelentă să sugerezi rinocerii fără să-i arăți pe scenă. Oamenii au crezut astfel mult mai mult în rinocerii pe care nu îi vedeau decât în rinoceri de carton. Simbolul a fost mult mai evident în acest fel. Pot spune că a fost un spectacol jucat admirabil”, ulterior echipa desfășurând, în 1966, turnee în Cehoslovacia și Germania, iar în 1969 în Israel.

După performanța de la Paris din cadrul Festivalului Teatrului Națiunilor, Teatrului de Comedie a fost distins cu titlurile de „Cea mai bună participare națională„ și „Cel mai bun spectacol prezentat”, cu această ocazie România fiind numită țara miracolului teatral.

Cu ocazia turneului din Austria, din anul 1968, ziarele vieneze titrau că „Bucureștiul a învins Troia. Trebuie să ai parte de acest tânăr ansamblu bucureștean, de actorii Teatrului de Comedie, ca să vezi cum mitul despre eroi este măturat de pe podium printr-o lovitură dirijată cu o mână de virtuoz”.

Radu Beligan povestea într-un interviu că: „Destinul a făcut ca, participând în 1937 la concursul deschis tuturor liceelor din ţară, organizat de FIDAC – Fédération Interaliée des Anciens Combattants, tema acelui an fiind: „Organizarea păcii europene ca urmare a răsboiului mondial”, elevul Beligan N. Radu dintr-a VIII-a a Liceului Internat din Iaşi să ia premiul doi. Lucrarea obţinuse premiul al doilea pe ţară. Spre uluirea mea, acel care făcuse recomandarea pentru premierea mea era, țineți-vă bine, tânărul profesor de limba română Eugen Ionescu! Anii au trecut şi, în 1964, începusem repetiţiile la Teatrul de Comedie cu «Rinocerii», piesa celui care devenise între timp celebrul autor dramatic francez Eugène Ionesco. Apoi, în seara de 23 mai 1965, spectacolul s-a jucat la Paris, în prezenţa autorului, care spre uluirea şi imensa noastră satisfacţie a declarat că «Rinocerii» noştri au fost cea mai bună reprezentaţie cu această celebră piesă jucată în toată lumea”.

Pe această scenă, maestrul a mai interpretat și alte roluri în spectacolele: ”Şeful sectorului suflete” de Alexandru Mirodan, din 1963, ”Capul de răţoi” de George Ciprian, din 1966, ”Opinia Publică” de Aurel Baranga, din 1967, ”Ucigaş fără simbrie” de Eugene Ionesco, din 1968.

Teatrul Național

Din 1969 până în 1990, Radu Beligan, timp de 21 de ani a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, iar din anul 1945, de când a interpretat primul rol la Teatrul Național din București, Radu Beligan a dat viață unor personaje memorabile pe scena acestui teatru, începând cu rolul Romeo din „Romeo și Julieta, actul 6, în „Între filologi” sau „Cine răspunde?” de D.D. Pătrășcanu, regia N.Gh. Kirilov din anul 1945, Agamiță Dandanache din „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, în anul 1948, Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, în anul 1949, Tuzenbach din „Trei surori” de A.P. Cehov, regia Moni Ghelerter, în anul 1950, Catindatul din „D`ale carnavalului” de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, în anul 1951, Dr. Smil din „Apus de soare”, de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Marietta Sadova, Mihail Zirra, între anii 1956 și 1973, Profesorul din „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, regia Sică Alexandrescu, din 1956, Filipetto din „Bădăranii” de Carlo Goldoni, regia Sică Alexandrescu, în 1957, Trinculo din „Furtuna” de William Shakespeare, regia Moni Ghelerter, în 1958, Iacob Bardin din „Dușmanii” de Maxim Gorki, regia Alexandru Finți, în 1958, Ștefan Valeriu din „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian, regia Mihai Berechet, în 1971, Robespierre din „Danton” de Camil Petrescu, regia Horea Popescu, în 1974, Richard al III-lea din „Richard al III-lea” de William Shakespeare, regia Horea Popescu, în 1976, Chereea din „Caligula” de Albert Camus, regia Horea Popescu, în 1980, Spirache din „Titanic Vals” de Teodor Mușatescu, regia Mihai Berechet, în 1983, în „Contrabasul” de Patrick Suskind, regia Grigore Gonța, în 1987, Kondilas din „Moștenirea” de Titus Popovici, regia Horea Popescu, Mihai Manolescu, în 1989, Actorul din „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar,  Bătrânul din „Cotletele” de Bertrand Blier, regia Gelu Colceag, din 1998,  Ianke din „Take, Ianke și Cadâr” de Victor Ion Popa, regia Grigore Gonța, în 2001 sau Leon Saint Pe din „Egoistul” de Jean Anouilh, regie proprie, în 2004.

Spectacolele pe care Radu Beligan le-a regizat la Teatrul Național sunt: „Doctor fără voie”, de J.B.P. Molière, din 1955, co-regizat împreună cu Sică Alexandrescu, „Sălbaticii”, de Serghei Mihalkov, din 1959, „Poveste din Irkutsk”, de Aleksei Arbuzov, din 1960, „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale, din 1979, „De partea cui eşti?”, de Ronald Harwood, din 1996, „Egoistul”, de Jean Anouilh, în 2004 și „Străini în noapte”, de Eric Assous, în anul 2007.

Radu Beligan povestea într-un interviu că: „În 1957, Teatrul Naţional din Bucureşti a primit o invitaţie la faimosul festival Goldoni, de la Veneţia. Întâmplarea făcea să nu existe nici un spectacol Goldoni în repertoriu, dar asta nu a reprezentat un impediment pentru o trupă muncitoare şi talentată. În doar 12 zile, Sică Alexandrescu a montat „Bădăranii“, acel spectacol magnific care a făcut istorie şi care, e adevărat, a fost aplaudat de spectatorii entuziaşti, sub o ploaie torenţială, în curtea palatului Grassi”.

Teatrul Radiofonic

Radu Beligan, de-a lungul carierei sale de artisit și-a pus amprenta și asupra teatrului radiofonic, acesta interpretând diverse roluri în peste 40 de piese, printre care: „Apollon de Bellac”, de Jean Giraudoux, „Bădăranii”, de Carlo Goldoni, „Cei trei mușchetari”, de Alexandre Dumas, „Comisarul și înalta societate”, de Robert Lamoureux, „Copacii mor în picioare”, de Alejandro Casona, „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale, „Dansul milioanelor”, de Victor Eftimiu, „Don Quijote”, de Yves Jamiaque, „Greșelile unei nopți”, de Oliver Goldsmith, „Minunile Sfântului Sisoe”, de George Topârceanu, „Numele trandafirului”, de Umberto Eco, „Nunta lui Figaro”, de Beaumarchais, „O noapte furtunoasă”, de Ion Luca Caragiale, „Ocolul Pământului în 80 de zile”, de Jules Verne, „Orașul fără avocați”, de Nicola Manzari, „Revizorul”, de N.V. Gogol, „Secretul unui om de zăpadă”, de Constantin Brăescu, „Titanic-vals”, de Tudor Mușatescu, „Voiajorul”, de Maurice Druon și „Volpone”, de Ben Johnson.

Autor

Radu Beligan este autorul volumelor de eseuri „Pretexte şi subtexte”, publicat în 1968, „Luni, Marţi, Miercuri…”, publicat în 1978, „Note de insomnia”, publicat în 2001 și reeditat în 2008, „Între acte”, publicat în 2013, dar și a nenumăratelor traduceri şi adaptări din dramaturgia franceză, engleză şi italiană.

Familie

Radu Beligan a fost căsătorit de trei ori. Prima soţie a acestuia a fost actriţa Nineta Gusti, care era cu cinci ani mai în vârstă, alături de care actorul a împărţit binele şi răul timp de 15 ani. Actrița era grecoaică după mamă, cucerindu-l pe Beligan cu trăsăturile pronunțate și privirea intensă. Cei doi nu au avut copii, iar după despărțire, prin anul 1970, actrița a părăsit Bucureştiul, mutându-se la Crevedia, unde a locuit într-o casă ţărănească cu curte. La mult timp după separarea de actor, Nineta Gusti declara că nu a crezut niciodată în căsătorie: „Cât despre căsătorie, eu nu am ţinut niciodată la asta şi nici nu cred în ea. Am fost împreună 15 ani cu Radu Beligan, dar nu mai ştiu câţi dintre anii ăştia am fost căsătoriţi. Noi am fost 15 ani împreună.”

După despărţirea de Nineta Gusti, actorul a început un nou mariaj, alături de Dana Crivăţ, împreună cu aceasta având o fiică, Anamaria, ce este stabilită în Australia. Cea de-a doua soție a lui Radu Beligan era cunoscătoare a patru limbi străine, aceasta urmând cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, avându-i ca profesori pe George Călinescu, Tudor Vianu, Ana Cartianu sau Leon Levițchi și a fost colegă, printre alții, și cu Nicolae Labiș și Fănuș Neagu, aceasta specializându-se în limba și literatura engleză. Cei doi s-au căsătorit în 1952 și s-au despărțit când Anamaria avea numai cinci ani. Fiica lui Beligan a declarat într-un interviu că separarea părinților a fost dureroasă însă atipică: „Sigur că este dureros, dar părinții mei au rămas buni prieteni, lucru rar între doi oameni care au divorțat! Toate sărbatorile, aniversările, vacanțele le petreceam cu cele două perechi de părinți”.

Cea de-a treia soţie a lui Radu Beligan a fost scriitoarea Marica Pop, absolventă a Conservatorului din Bruxelles, fiica baronesei Jeanne de Siemmons şi a lui Petru Pop, care a ajuns în București în anul 1965, în calitate de traducătoare, într-un program de schimburi culturale între România și Belgia. Dragostea celor doi a fost atât de puternică, încât Marica Pop a acceptat să se stabilească definitiv în România, căsătorindu-se cu Radu Beligan în anul 1965. Un an mai târziu, părinții traducătoarei își pierdeau viața într-un cumplit accident de mașină.

Marica Beligan i-a dăruit actorului trei copii, Lamia, Raluca și Alexandru, iar dintre aceștia, doar Lamia i-a călcat pe urme tatălui, aceasta devenind actriță. Din nefericire, în 1993, Marica Beligan a fost răpusă de cancer, iar singura modalitate a actorul de a face față durerii a fost să muncească enorm, dedicându-se exclusiv teatrului.

Actorul Radu Beligan povestea într-un interviu că: „O viaţă trăită frumos este tot ce poate dori un om. O viaţă bine trăită. Eu am trăit pentru meseria mea şi asta mi-a afectat de multe ori viaţa personală. Copiii mei ar putea să îmi reproşeze că, de multe ori, n-am fost alături de ei pentru că eram prea mult absorbit de munca aceasta. Am pus întotdeauna teatrul pe primul plan. Nu am fost cel mai bun soţ şi nici cel mai bun tată din lume. Totuşi, cred că moştenirea spirituală pe care le-o las lor, şi publicului, mă spală de aceste păcate”.

Ultimul rol

După o pauză de opt ani, în anul 2013, la vârsta de 94 de ani, maestrul Radu Beligan revine din nou pe scenă, la Teatrul Metropolis, în spectacolul „Lecția de violoncel” în regia lui Felix Alexa, alături de el jucând Marius Manole, Tania Popa, Rodica Ionescu și fiica sa, Lamia Beligan. „Lecția de violoncel” s-a jucat mulți ani cu casa închisă, iar regizorul Felix Alexa nărturisea că: „Radu Beligan este un actor inteligent. Profund inteligent. Acest lucru se simte în fiecare replică, în fiecare ironie subtilă, în fiecare nuanţă a personalităţii sale. Pe scenă şi în viaţă, e fin şi cultivat, maliţios şi de un cinism periculos uneori. Are o disciplină de fier şi o voinţă depăşite doar de pasiunea sa pentru teatru. Repetiţiile la acest spectacol au fost mult mai mult decât o experienţă teatrală, au fost o lecţie de viaţă pentru noi toţi… cum poţi trăi intens, la orice vârstă, o vocaţie care a devenit sensul unei vieţi. Până la capăt, cu umilinţă şi orgoliu în acelaşi timp… paradox valabil în cazul marilor artişti. Radu Beligan este evident un fenomen în teatrul românesc. De care am avut şansa rară să fiu aproape în timpul repetiţiilor. Îi mulţumesc”.

În data de 15 decembrie 2013, Radu Beligan a fost inclus în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai longeviv actor aflat în activitate pe scena unui teatru.

În pragul aniversării a 97 de ani, la 7 decembrie 2015, maestrul a fost sărbătorit de către  Teatrul Naţional Radiofonic prin lansarea în premieră radiofonică a spectacolului „Lecţia de violoncel”, de Mona Radu, scrisă special pentru marele actor.

În data de 14 decembrie 2015, Radu Beligan a sărbătorit pe scenă ziua sa de naștere dar și cea de-a 300-a reprezentație a piesei sale „Egoistul”, la Teatrul Național din București.

Ironic sau nu, ultimul rol pe care l-a jucat Radu Beligan a fost cel al lui Leon Saint Pe, din piesa „Egoistul”, iar una din replicile sale a fost: „Mă simt foarte bine în dimineaţa asta. Am să-i îngrop pe toţi. Am un singur regret, că nu i-am îngropat de tânăr”.

Decesul

Radu Beligan a fost activ pe scenă până aproape de finalul vieții, iar acesta vorbea despre bătrânețe cu umorul, lejeritatea și eleganța ghidușă care i-a caracterizat viața: „A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute. Înseamnă a deveni mai ușor, mai liber, într-un anumit sens ești mai tânăr când ești bătrân și mai bătrân când ești tânăr”.

Despre teatru, actorul vorbea mereu cu reverență și cu o dragoste în care se simțea dăruirea totală: „Am trăit în teatru zile de plenitudine, de lumină, zile de neuitat sub semnul unei permanente și neobosite căutări.”

La vârsta de 97 de ani, în data de 20 iulie 2016, maestrul Radu Beligan, în urma unui stop cardio-respirator a trecut la cele veșnice, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu. Actorul a rămas în inimile tuturor datorită sutelor de roluri clasice sau moderne cărora le-a dat viață.

Marele scriitor Camil Petrescu l-a caracterizat pe Radu Beligan ca: „un poet plin de subtilitate, un cărturar cât trei academicieni”, care a plecat să joace pe scena eternă a teatrului.

Premii

• Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, maestrului Radu Beligan i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”;
• În 1967, actorul a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”;
• La 12 mai 2013, Alteța Sa Regală Principesa Margareta a României, în numele Majestății Sale Regele Mihai I, într-o ceremonie desfășurată la Castelul Peleș, îi oferă actorului Radu Beligan Decorația Regală „Nihil Sine Deo”;
• La 27 martie 2011 a primit o stea pe Walk of Fame București – Aleea Artiştilor din Piaţa Timpului din Bucureşti;
• În 2004 este numit Membru de Onoare al Academiei Române, drept recunoaștere a activității în domeniul artei;
• Decorat cu Ordinul Drapelul Iugoslav cu steaua de aur și colan;
• Decorat cu Ordinul Serviciul Credincios „Mare Ofițer”;
• În 2003 este numit Doctor Honoris Causa de către Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, din București;
• Trofeul „România 2000″, acordat în anul 2003;
• Marele Premiu acordat de Guvernul României, în cadrul Premiilor Naționale de Teatru, din 2002;
• În 2002, Președintele Franței, Jacques Chirac a semnat Decretul prin care Radu Beligan este numit în grad de Ofițer al Ordinului Național al * * Legiunii de Onoare;
• Premiul revistei „Moftul Român”,în 2001;
• Premiul Revistei „Flacăra”, în 2000;
• Trofeul Eugene Ionesco, în 1999;
• Premiul Fundației TOFAN, în 1998;
• PRIX 14 JUILLET 1998 al Ministerului de Externe din Franța;
• Premiul Academiei Române, în 1997;
• Premiul Galei UNITER – Trofeul Dionysos, în 1995-1996;
• Doctor Honoris Causa al Academiei „George Enescu” din Iași, în 1994;
• Doctor Honoris Causa al Academiei George Enescu;
• Marele Premiu al Centrului de cultură „George Apostu” din Bacău, în 1993;
• Premiul Academiei „Le Muse” din Florența, în 1980;
• Artist Emerit, în 1953;
• Artist al Poporului, în 1962;
• Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte „George Enescu”;
• Cetățean de onoare al municipiilor Iași și Bacău.
• Doctor Honoris Causa al Universității „Ovidius” Constanța
• Cetățean de Onoare al Municipiului Bacău, în 2008, Teatrului de Vară din Bacău atribuindu-se denumirea „Radu Beligan”.

Bibliografie:

• https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/teatru-si-film/portret-radu-beligan-un-titan-al-scenei-romanesti-id26093.html
• https://teatruradiofonic.com/biografie-radu-beligan/
• https://comedie.ro/istoric/
• https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/in-memoriam-radu-beligan-a-fost-sef-de-promotie-la-colegiul-negruzzi-din-iasi–134234.html
• https://life.ro/radu-beligan-maestrul-care-a-intrat-in-guinness-world-records-cu-titlul-de-cel-mai-longeviv-actor-in-activitate-pe-scena-unui-teatru-iubiti-ce-vreti-dar-iubiti-nimic-nu-e-mai-dezastruos-d/
• https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/biografia-uitata-a-lui-radu-beligan-nu-pot-sa-l-1724068.html
• https://www.ziarulmetropolis.ro/in-vremuri-tulburi-sa-ne-amintim-de-oamenii-cei-luminosi-radu-beligan/