(15 noiembrie 1876 – 30 aprilie 1933)
Anna de Noailles, pe numele de fată Ana-Elisabeta Brâncoveanu, s-a născut la 15 noiembrie 1876, în Paris și a fost o poetă și scriitoare franceză de origine română, o figură proeminentă a literaturii franceze, vedetă a saloanelor mondene din Paris, una dintre primele femei primite în rândurile Academiei Române, desemnată de revista „Times” drept „cea mai mare poetă pe care secolul al XX-lea a dat-o Franței și chiar Europei.”
Fiica lui Grigore Brâncoveanu și a Ralucăi, născută Musuruș și nepoata lui Musuruş-Paşa, ambasador al Imperiului Otoman la Londra, potrivit rangului și uzanţelor vremii, a primit o educaţie aleasă, familiarizându-se de timpuriu cu literatura franceză.
După ce tatăl acesteia a decedat în 1886, familia s-a mutat pentru o perioadă la Constantinopol, iar sub influența unchiul ei, Paul, care i-a insuflat dragostea pentru literatură, a început să scrie poezii, debutând de la o vârstă fragedă, cu ciclul de poeme „Litanies”, publicat în „Revue de Paris” în anul 1889.
În 1897 s-a căsătorit cu Mathieu de Noailles, mariaj care i-a adus, pe lângă titlul de contesă, posibilitatea de a cunoaşte aristocraţia franceză, salonul său din Avenue Hoche din Paris, devenind locul de întâlnire al elitei acelor vremuri.
A legat o prietenie cu scriitorul francez Marcel Proust, iar în urma corespondenţei periodice cu acesta și cu scriitorul Maurice Barrès, s-a consacrat ca publicistă.
În 1901 a publicat volumul de versuri „Le coeur innombrable” ce explorează teme precum iubirea, natura, fragilitatea existenței umane și dorința de a trăi, iar în 1902 a publicat „L’Ombre des Jours”, ambele volume fiind primite cu entuziasm de publicul francez.
A încercat să abordeze și un alt registru literar, cel epic, publicând „La nouvelle espérance” (1903) și „La domination” (1905), însă episodul narativ a fost primit cu reticenţă de critica vremii.
În 1907 a publicat volumul „Les Éblouissements”, unde versurile pline de patos și exuberanță exprimă o iubire profundă pentru natură, dar și anxietatea față de trecerea timpului, volumul fiind recomandat de însuși Marcel Proust.
Anna de Noailles s-a implicat în susţinerea emancipării femeii, devenind în 1904 una dintre fondatoarele premiului „Vie Heureuse”, ulterior numit „Premiul Femina”, mărturie a recunoașterii celor mai bune creații literare semnate de femei.
Dorind să-și îngrijească sănătatea șubrezită, dar și să viziteze Europa, a întreprins mai multe călătorii în Italia, Spania și Portugalia, iar rodul impresiilor culese a fost volumul de versuri „Les Vivants et les Morts” (1913), recompensat de către Academia Franceză cu premiul special „Archon-Desperouses”.
Denumită de scriitorul spaniol Ortega y Gasset „țesătoarea cea mai fină a lirismului francez” și „cea mai poetică dintre contese și cea mai contesă dintre poete”, la 4 iunie 1921, Anna de Noailles a devenit prima femeie membră a Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Belgia, prima femeie care a primit titlul de Comandor al Legiunii de Onoare a Franței, cea mai înaltă distincție franceză, iar Academia Franceză, în semn de recunoaștere a contribuțiilor sale literare, a premiat-o pentru întreaga sa activitate.
La vârsta de 49 de ani, în 11 iunie 1925, deşi nu a trăit niciodată în România şi nu a scris în limba română, Anna de Noailles a fost admisă în rândurile Academiei Române, fiind una dintre primele femei admise în cadrul acestei instituţii.
„Le livre de ma vie” (1932), roman autobiografic, descrie momentul vizitei în România, Anna de Noailles îndeplinind ultima dorință a tatălui ei, aceea de a fi înhumat pe meleagurile natale.
Considerată simbol al emancipării feminine în literatură, opera Annei de Noailles a avut un impact semnificativ asupra literaturii franceze, fiind apreciată pentru originalitatea stilului senzorial, plin de emoție și evocativ, pentru abordarea profund umanistă a temelor universale, cât și pentru lirismul și complexitatea emoțională a trăirilor umane transmine prin poezie.
Anna de Noailles s-a stins din viață la 30 aprilie 1933.
