(12 iulie 1904 – 23 septembrie 1973)
Pablo Neruda, pe numele real Neftalí Ricardo Reyes Basoalto, s-a născut la 12 iulie 1904, în Parral și a fost un poet, diplomat și politician chilian, considerat cel mai important poet latino-american al secolului al XX-lea, laureat al Premiul Nobel pentru Literatură.
La o lună de la naștere, mama sa a decedat, iar tatăl său s-a mutat în localitatea Temuco, unde s-a recăsătorit, Pablo urmând în această localitate învăţământul primar și pe cel liceal.
De la vârsta de 10 ani a început să scrie poezii, însă nu s-a bucurat de susținerea tatălui, acesta dorind să aibă o profesie mai practică. La 13 ani a început să contribuie cu articole în cotidianul „La Mañana”, unde a publicat primul său eseu intitulat „Entuziasm şi perseverenţă”, sub semnătura lui Neftalí Reyes.
Înalt, timid și singuratic, încurajat de directoarea școlii de fete din Temuco, poeta Gabriela Mistral, în 1918 a publicat primul său poem „Ochii mei” în revista „Corre-Vuela”, urmat de alte trei poezii în aceeași revistă și a început să colaboreze cu revista „Selva Austral”, sub diferite pseudonime.
În 1920, la 16 ani, începe să publice sub pseudonimul literar Pablo Neruda, pe care l-a adoptat în memoria poetului cehoslovac Jan Neruda, iar în 1923 a publicat volumul „Crepuscular”, ce conține și poemele „Cântecul sărbătorii” și „Crepuscular”, cu tematică erotică.
În 1921, se înscrie la Institutul Pedagogic din Santiago pentru a deveni profesor de limba franceză, iar în iunie 1924 a publicat volumul „Douăzeci de poeme de dragoste și un cântec de deznădejde”, ce i-a adus recunoașterea internațională, fiind inspirat de o poveste de dragoste nefericită, un amestec dulce-amar de exuberanță, pasiune, senzualitate și dezolare, unde versurile sunt emoționante, directe, exprimând dragostea tânără, pasională și nefericită.
Grație succesului, Pablo Neruda a abandonat studiile și a început să se dedice în întregime poeziei, publicând volumele „Încercarea omului infinit” (1926), „Inele” (1926) și „Prăștirul entuziast” (1933), însă a realizat și traduceri și a publicat diverse articole în reviste și ziare.
Implicându-se de tânăr în politică, în 1925 a fost numit director al revistei „Caballo de Bastos”, iar în 1927, la doar 23 de ani, a fost numit consul onorific la Rangoon, în Birmania, acum Yangôn, Myanmar, ocupând funcţia de consul în mai multe regiuni, precum Colombo, Jakarta, Buenos Aires, Argentina, Barcelona și Madrid.
Identificându-se cu populația din Asia de Sud, moștenitoare a culturilor antice, săracă, aflată sub dominație colonială și opresiune politică, în 1933 a publicat volumul „Reședința pe Pământ”, unde suferința personală și colectivă a dat naștere unor viziuni de coșmar despre dezintegrare, haos, decădere și moarte, pe care le-a înregistrat într-un stil criptic, dificil, inspirat de suprarealism.
Pablo Neruda s-a implicat direct în politica internă a Spaniei şi în susţinerea intelectualilor din această ţară, iar după izbucnirea războiului civil din Spania, în 1936, a strâns bani și a sprijinit republicanii, publicând în 1937 ciclul de poezii „Spania în inimă”, unde și-a exprimat solidaritatea.
În 1937, a fondat la Paris Alianța Intelectualilor din Chile pentru Apărarea Culturii, iar în 1939 a fost numit consul special la Paris, coordonând evacuarea în Chile a multor republicani spanioli învinși.
În 1943, la reîntoarcerea în Chile, Pablo Neruda a fost ales senator și s-a alăturat Partidului Comunist. Simțidu-se trădat de jocurile politice, în 1947 a publicat în ziarul „El Nacional” din Caracas, „Scrisoare intimă adresată unor milioane de oameni” unde l-a criticat pe președintele Gonzalez Videla, ulterior fiind dat afară din Senat, ascunzându-se pentru a evita arestarea și reușind, în februarie 1948, să părăsească Chile, traversând Munții Anzi călare.
În exil, Pablo Neruda a vizitat Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria și Mexic, a primit premiul Internațional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare” și a publicat în 1950 poemul „Cânt general”, o odă a Americii Latine, în care evocă războaiele de eliberare de sub dominația spaniolă și lupta continuă a popoarelor pentru a obține libertatea și justiția socială.
În 1966 a fost propus pentru funcţia de preşedinte al Chile, însă s-a retras din cursă, fiind numit ambasador în Franţa.
În anul 1971 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură „pentru opera lui care, cu suflul unei forţe elementare, dă viaţă destinului şi visurilor unui întreg continent”.
Poeziile lui Neruda sunt bogate și variate, dezvoltându-se în patru direcții principale, ce corespund celor patru aspecte ale personalității sale, respectiv poezia de dragoste, care este duioasă, melancolică, senzuală și pasională, poezia „materială”, unde singurătatea și depresia îl scufundă pe autor într-o lume subterană a forțelor întunecate și demonice, poezia epică, ce reprezintă o încercare de a reinterpreta trecutul și prezentul Americii Latine și lupta maselor oprimate și asuprite pentru libertate și poezia lui Neruda, ce prezintă obiecte comune, de zi cu zi, animale și plante.
Neruda este considerat unul dintre cei mai prolifici poeți care au scris în limba spaniolă, iar Gabriel Garcia Marquez obișnuia să afirme că este „cel mai mare poet al secolului al XX-lea, în orice limbă”.
Pablo Neruda s-a stins din viață la 23 septembrie 1973, iar în timpul funeraliilor casa i-a fost devastată de facţiunile fasciste.
