Nicolae Grigorescu

Evaluează acest articol!

(15 mai 1838 – 21 iulie 1907)

Nicolae Grigorescu este un pictor român, ce s-a născut la data de 15 mai 1838, iar împreună cu Ion Andreescu și Ștefan Luchian, este considerat unul dintre fondatorii picturii române moderne şi un simbol naţional pentru modul în care a adus în prim-plan valori ale spiritualităţii româneşti. Nicolae Grigorescu, în primele decenii ale secolului al XX-lea, a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști ce căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești. Pictorul a reușit să surprindă în tuşe groase şi subţiri tot ce este mai de preţ pentru poporul român, respectiv istoria, credinţa şi oamenii, acesta pictând bisericile, soldaţii şi ţăranii români.

Copilărie

Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru, din com. Potlogi, jud. Dâmbovița, în familia lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu, el fiind cel de-al șaselea copil din cei șapte pe care familia s-a străduit cu greu să-i întrețină. Tatăl lui Nicolae a fost notar în sat și mai apoi îngrijitor al conacului boieresc a lui Filip Lenș iar mama lui a fost croitoreasă. Familia Grigorescu a locuit la conacul moșiei lui Filip Lenș, care se afla în satul Strâmbeanu, com. Potlogi, pe malul pârâului Șuța ce se varsă în apropiere în râul Răstoaca, însă, când Nicolae a împlinit vârsta de şapte ani, tatăl acestuia a murit, iar mama sa, Ruxandra, a fost nevoită să se mute împreună cu copiii la București, în casa unei mătușe, la Popa Volbură din mahalaua Cărămidarilor, unde au fost nevoiți să ducă o viață simplă, mulțumindu-se cu puțin.

Copilăria lui Nicolae a fost una simplă, mama acestuia, Ruxandra, învătându-l să scrie şi să citească, însă a fost una trăită printre artişti, unchiul şi fratele acestuia pictând biserici, iar el perindându-se pe la mai mulţi meşteri zugravi, cum ar fi Gheorghe Puiu din Olari, la fratele acestuia, Dragomir şi mai apoi la Naie Pantelimonescu, un pictor bisericesc celebru.

La vârsta de 10 ani, Nicolae intră ca ucenic la atelierul pictorului ceh Anton Chladek, ce era considerat la accea vreme un excelent portretist, un foarte bun miniaturist, un poliglot ale cărui opere erau destinate familiilor boiereşti sau negustorilor importanţi ai vremii, unde acesta învaţă să picteze icoane.

În ucenicie a stat doi ani, timp în care a cunoscut atât oameni din înalta societate cât și fineţea realizării miniaturilor, ulterior întorcându-se acasă, considerând că este pregătit să devină stâlpul familie. Grigorescu a povesti că a ”început să picteze iconiţe acasă pe care mai apoi le-a vândut în târguri și oboare, aşternându-și haina pe jos, întinzând marfa pe ea și așteptând clienții, ca orice negustor. Treceau oameni săraci, de la ţară, care mă întrebau cine le-a pictat, la care eu răspundeam că sunt pictate de către mine şi cumpărau, bieţii oameni, crezând că sunt icoane cu noroc, de la un copil nevinovat. În prima zi când am vândut icoane și am venit acasă cu vreo zece sorcoveţi, când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi m-a întrebat îngrijorată de unde sunt, deoarece nu știa nimeni că eu lucrez la icoane. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, deoarece îi venea să plângă. Aceea a fost una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea, deoarece eram mare, aduceam parale în casă, iar cu munca mâinilor mele aduceam bucurie alor mei”.

Odată cu trecerea timpului, Grigorescu capătă experiență, iar mâna de artist începe să i se formeze, oamenii bisericii angajându-l la început pentru diferite picturi, mici icoane sau picturi murale pe care el avea să le semneze simplu, într-un colţ: NICU. În anul 1853, la doar 15 ani, Grigorescu pictează mai multe icoane pentru biserica din Băicoi şi pentru Mănăstirea Căldăruşani, icoanele de la biserica din Băicoi fiind datate ca cele mai vechi lucrări ale lui Nicolae Grigorescu, opere ce denotă o experiență apreciabilă, chiar uimitoare pentru o asemenea vârstă fragedă a pictorului.

Începutul carierei

În anul 1856, Grigorescu realizează compoziţia istorică „Mihai scăpând stindardul”, cu tematică istorică inspirată din cunoscuta baladă a lui Dimitrie Bolintineanu, pe care o prezintă, la 5 ianuarie, domnitorului Barbu Ştirbei, însoțită de o petiţie prin care acesta solicita ajutor financiar pentru studii. La scurt timp, petiția primește și un răspuns, în suma de 100 de galbeni, iar lucrarea pictorului este trimisă la Eforia Şcoalelor cu precizarea că Grigorescu trebuie ajutat să înveţe o limbă străină, să-şi completeze „învăţăturile regulate ale picturii” şi ulterior să fie trimis la cursuri în străinătate. Astfel, la 24 ianuarie 1856, este trimisă o adresă la Colegiul Sfântul Sava, din București, profesorilor Antonin Roques, Constantin Lecca și Limburg prin care li se solicita acestora să se conformeze dispozițiilor domnitorului și să-l primească pe Nicolae Grigorescu la cursuri.

O lungă perioadă, Grigorescu a fost preocupat de problemele tehnice necesare desfășurării meșteșugului zugrăvelii, el căutând o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând drumul înaintașilor săi în această direcție. A încercat și soluții proprii conforme spiritului său de artist, însă fără a se îndepărta de gustul publicului care era cantonat în percepțiile de natură istorică asupra unor astfel de tematici. În momentul în care a început să execute gravuri după operele marilor maeştri din Apusul Europei pentru realizarea compoziţiilor sale de natură religioasă, Grigorescu a înţeles că se impunea ca să urmeze studii de pictură serioase, așa cum predecesorii săi Iscovescu, Rosenthal sau Negulici le-au făcut prin atelierele din străinătate.

La 25 februarie 1856, Grigorescu termină prima lui icoană remarcabilă, cea a Sfântului Spiridon, care fusese comandată de corporaţia băcăuanilor.

Fiind ocupat cu lucrările de la Mănăstirea Căldărușani și mai apoi cu cele de la Mănăstirea Zamfira, între anii 1856 și 1857, Grigorescu nu ar fi beneficiat de cursurile de la Colegiul Sfântul Sava, deoarece pictarea noii biserici a Mănăstirii Zamfira, din judeţul Prahova, era mai tentantă, onorariul primit fiind de circa 500 de galbeni, ceea ce însemna cam dublul unei burse de studii la vremea aceea. Grigorescu a zugrăvit în întregime noua biserică a Mănăstirii Zamfira, în tehnica frescei şi a uleiului, pictând toate scenele iconostasului, cele opt icoane mari împărăteşti, cele opt scene biblice de sub acestea, Epitaful şi praporul mănăstirii, ultimele două aflându-se astăzi la Galeria Muzeului Naţional de Artă al României.

La 7 septembrie 1856, fiind în trecere prin Ploiești, care era aproape de Zamfira, Grigorescu a înmânat caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, o nouă petiţie mult mai clară, în care descria: „Dorința d-a merge în Academia de pictură din Roma spre perfecțiunea artei ce eserses mă făcu să îndrăznesc a mă prezenta înaintea măriei sale fostului domn Barbu Dimitrie Știrbei, cu o mică compoziție intitulată Scăparea stindardului de Mihai Viteazul, arătând totodată și dorința-mi d-a mă perfecționa în arta picturii: însă în loc d-a mă trimite la Roma, m-a încurajat cu o gratificație în bani, lucru ce nu doream, având de scop a lucra nu pentru bani, ci spre a fi trimes pentru perfecționare, ca să poci și eu o dată a lucra cu cele mai vii coloare vreuna din faptile strălucite ale bravilor noștri prinți”. Deși Grigorescu spera că poate cea de-a doua rugăminte va avea alt rezultat și că autoritățile îi vor „mijloci trimiterea în Academia Romei pe care de atâta timp o visează”, rezultatul a fost asemănător cu răspunsul primei petiții, printr-o apostilă adresată Eforiei Școalelor, astfel că acesta a continuat să picteze în continuare la mănăstirea Zamfira.

În iulie 1857, când Grigorescu aproapte terminase lucrările de la Mănăstirea Zamfira, Eforia Şcoalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui bursier care să urmeze un stagiu de pregătire de trei ani în Italia, la o secţie de grafică, iar bursierul, la terminarea studiilor urma să revină la București pentru a deveni profesor de desen la gimnaziul din capitală. Concursul a devenit public în ziua de 7 septembrie 1857 și urma să se desfășoare în perioada 25 – 30 septembrie, la concurs înscriindu-se Nicolae Grigorescu împotriva lui Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al cursurilor secundare și elevul particular al lui Gheorghe Tattarescu. Postul, așa cum se întâmpla în uzanțele vremii, a fost creat special pentru Stăncescu care ceruse încă din ianuarie 1857 să i se atribuie bursa rămasă liberă la revenirea lui Petre Alexandrescu în țară. Stăncescu a câștigat concursul, fiind recompensat cu bursa pentru Italia, iar unul dintre criteriile ce l-a eliminat pe Grigorescu din cursă a fost faptul că acesta nu era încă pictor de șevalet, tocmai acest lucru cerându-i-se viitorului bursier. Totodată, ca urmare a protectorii oferite lui Stăncescu, acestuia nu numai că i s-a acordat bursa, dar i s-a schimbat și destinația, din Florența – Italia, în Paris – Franța.

Dezamăgit de pierderea concursului, Nicolae Grigorescu a conștientizat moravurile acelor vremuri și a înțeles că nu va ajunge niciodată la studii în străinătate ca bursier al statului. Întâmplarea a făcut ca la scurt timp să-l întâlnească pe călugărul Isaia Piersiceanu și pe stăreția Mănăstirii Agapia, aceștia propunându-i să zugrăvească mănăstirea. Aici, Grigorescu a folosit stilul retoric şi primitiv al primilor pictori de şevalet, încadrându-se în acest fel în stilul picturii neoclasice care era promovat de noile şcoli de pictură bisericească ce apăruseră în Ţara Românească. Pe când Grigorescu picta la Mănăstirea Agapia, unul dintre vizitatorii mănăstirii a fost Mihail Kogălniceanu, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza din acea vreme. Acesta văzând calitatea picturilor care se realizau sub ochii săi, a hotărât ca Grigorescu să primească o bursă pentru studii în străinătate, fără a se mai organiza vreun concurs sau să pretindă vreo diplomă de studii secundare.

Pictorul a primit o adresă publicată în Monitorul Oficial, prin care i se aduceau elogii pentru opera de la Agapia, felicitări pentru înființarea școlii de pictură destinată călugărițelor mănăstirii și posibilitatea de a cere o subvenție anuală pentru a urma cursuri la Paris. Astfel că, începând cu data de 20 septembrie 1861, Nicolae Grigorescu a primit o subvenție anuală pentru a urma cursuri de pictură la Paris, iar la intervenția lui Mihail Kogălniceanu, cuantumul bursei a fost de 260 de galbeni, suma fiind prevăzută în bugetul alocat Moldovei pentru anul 1862.

Picturile murale a lui Grigorescu de la Mănăstirea Zamfira precum şi picturile de la Mănăstirea Agapia au fost cele mai importante realizări din viaţa artistului de până la douăzeci de ani, ele fiind considerate de către criticii de artă o culme în pictura religioasă a secolului al XIX-lea în ţara noastră.

Studiile la Paris

În toamna anului 1861, Nicolae Grigorescu pleacă la Paris, îmbarcându-se pe un vapor în portul Galați, deplansându-se până la Viena, iar de acolo la Paris, locuind mai întâi la hotelul Corneille apoi în Cartierul Latin. Aici a început studiile la Şcoala de Belle-Arte din Paris, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde a fost coleg cu Renoir, iar conștientizând propriile lacune în formația artistică, a studiat desenul şi compoziţia.

În toată perioada petrecută la Paris, ca urmare a numeroaselor sale vizite la Muzeul Luvru, Grigorescu a realizat o serie de copii după vechii maeştrii ai picturii, însă, vocaţia sa de peisagist l-a atras către Şcoala de la Barbizon, satul care era în acele timpuri celebru prin arta înnoitoare a lui Jean-François Millet și a lui Théodore Rousseau, care s-au stabilit acolo.

Pictorii romantici din prima jumătate a secolului al XIX-lea, așa cum a fost Eugène Delacroix, s-au inspirat cu precădere din sursele literare a unor contemporani de mare prestigiu, artiștii nemaiurmând calea clasicilor care au avut ca model antichitatea. Acest lucru l-a pus în dificultate pe Grigorescu, care nu era un om cult iar lecturile sale erau sporadice și alese la întâmplare și motivele pe care ar fi trebuit să le aleagă din literatură nu l-au atras. În această perioadă a formării acestuia ca artist, Grigorescu s-a apropiat de motivul literar, dar nu din cărți, ci din legende, având ca sursă de inspirație legenda lui Dragoș Vodă, întemeietorul Moldovei, care a urmărit un zimbru trecând munții și astfel s-a instalat ca domnitor într-o țară nouă, realizând astfel, între anii 1863 și 1864, două lucrări intitulate „Dragoș și zimbrul”, care astăzi sunt expuse la Muzeul de Artă al României.

Ca urmare a dragostei de țară, la Paris a simțit imboldul de a duce mai departe pornirea romantică dezvăluită cu destulă măestrie în compozițiile cu Dragoș Vodă, realizând astfel compoziția pe care a intitulat-o „Unirea Principatelor”, care se află astăzi la Muzeul Național de Artă al României, și un studiu în ulei, intitulat „Horă”, prin care a dorit să înfățișeze o imagine vie a vieții din satele din România, în special din zona Moldovei.

La Barbizon

Satul Barbizon, era în acel secol o mică localitate care aparținea administrativ de Chailly, o mică aglomerare de case denumită Le Chemin des vaches, aliniate de-a lungul unei ulițe. Comunitatea sătească era una de pădurari, agricultori sau braconieri, iar primul han din Barbizon, denumit Hanul Ganne, a fost construit în anul 1822, acesta devenind în câțiva ani de la deschidere centrul de interes al pictorilor peisagiști.

Viața la Barbizon era catalogată drept una boemă în mijlocul unor artiști care, financiar, puteau fi catalogați ca muritori de foame, ei fiind disprețuiți de către public, însă, în realitate, în perioada în care Nicolae Grigorescu a stat acolo, operele celor mai cunoscuți dintre ei se vindeau destul de bine la Salonul de la Paris și unii chiar aveau comenzi din partea clientelei.

Emblematice pentru perioada de formare de la Barbizon, au rămas câteva lucrări de mare valoare artistică ale lui Grigorescu, cum ar fi „Peisaj cu turmă de oi”, „Peisajul din pădure”, „Interior de curte”, „Toamna la Fontainebleau”, „Intrarea în pădurea Fontainebleau”, „Apus de soare la Barbizon”, și „Peisaj cu turmă de oi”, unele dintre ele făcând parte din Tezaurul României ce a fost, în anul 1917, în timpul Primului Război Mondial, dus spre păstrare în Rusia.

Carieră

În anul 1867, în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris, Grigorescu participă cu şapte lucrări și expune la Salonul parizian din anul 1868 lucrarea „Tânără ţigancă”. Acesta revine de câteva ori în țară și, începând cu anul 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de “Societatea Amicilor Bellelor-Arte“. În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia, la Roma, Napoli și Pompei, în Grecia și la Viena.

Pictor în război

România avea un lider modern, principele Carol I, venit din Vest, cu o nouă mentalitate și noi idei de reforme pe care dorea să le implementeze. Se modernizau toate domeniile, se aducea un nou suflu în artă, se instaura o nouă Constituţie, iar pentru a scăpa de titulatura de stat privilegiat în cadrul Imperiului Otoman și odată cu izbucnirea războiul ruso-turc, la 10 mai 1877, Carol I a semnat proclamaţia de Independenţă, iar România a intra în război de partea Imperiului ţarist. Pregătirile de război erau mai complexe şi cuprindeau în organizare mai multe domenii precum sectorul militar, administrativ şi de sănătate, însă, la iniţiativa prim-ministrului Ion C. Brătianu, statul a investit în documentarişti din rândul artiştilor şi gazetarilor ce urmau să însoţească armata pe front și să fixeze detalii veridice ale acţiunilor militare.

Toată spuma artiştilor îşi servea patria, „batalionul“ fiind condus de către Carol Popp de Szathmári, care era pictorul şi fotograful oficial al Casei Regale. Când Nicolae Grigorescu a primit invitaţia semnată personal de către generalul-medic Carol Davila, şeful serviciului medical al Armatei, de a participa la război, deși suferea de friguri, avea aproape 40 de ani, se afla la Paris iar viaţa de pe front nu era una tocmai confortabilă, pictorul n-a ezitat nicio clipă şi la jumătatea lunii iunie era prezent la Cartierul General, oferindu-i-se o trăsură de campanie, cu trei cai mânată de un dorobanţ, mâncare, adăpost şi un atelier.

Alexandru Vlahuţă, biograful său, poveștește despre pictor că a fost: „În rând cu soldaţii, înfruntând moartea, a privit de aproape toate atrocităţile războiului, a înţeles cine sunt adevăraţii eroi, şi lor le-a închinat toată iubirea şi toată admiraţia sufletului lui; pe ei, pe opincarii aceia uscaţi şi vânjoşi, care se azvârleau cu frenezie în braţele morţii […] În faţa îngrozitoarei tragedii a războiului, un pictor nou se deştepta în Grigorescu“.

Grigorescu a devenit unul dintre observatorii cei mai de seamă ai războiului. Deoarece venea de la Paris, unde impresionismul era în floare şi unde învăţase să picteze aşa cum vedea, fără să-şi imagineze, fără să distorsioneze, acesta relata exact ca un fotograf-martor, nimic teatral, nimic static. A trasat tuşe chiar în linia frontului, căci modesta brişcă pe care o primise, care îi servea drept și atelier, i-a permis să urmeze soldaţii peste tot, în fiecare operaţiune militară, eroii picturilor sale fiind soldatul de rând, soldatul necunoscut.

„Atacul de la Smârdan“ este una dintre capodoperele picturii istorice, iar poveştile vremii spun că aflat în faţa tabloului, un general i-ar fi reproşat lui Grigorescu că nu se văd ofiţerii, pictorul replicând în tonuri de modestie şi ironie că „Sunt înainte. Au ieşit din cadrul pânzei mele”. Acesta este singurul moment pe care Grigorescu l-a pictat fără să fi participat, dar a cărui acurateţe este de necontestat, plasând acţiunea în câmp deschis şi prezentând infanteriştii Regimentelor 4 şi 6 echipaţi şi îmbrăcaţi corespunzător. Această lucrare a fost comandată de către Primăria Capitalei, la puţin timp după încetarea focului, în primăvara anului 1878, Grigorescu primind susținerea și voturile unor persoane importante ale vremii, pentru a o realiza. În aprilie 1885, după circa șapte ani, lucrarea „Atacul de la Smârdan“, o operă de mari dimensiuni, de 10 metri pătraţi, a fost prezentată publicului. În mai, aceasta a fost mutată în sala de consiliu a Primăriei, iar în cadrul evenimentului, Nicolae Grigorescu a primit titlul de cetăţean de onoare al Capitalei precum și suma de 10.000 lei plus un teren pe care astăzi este construit Palatul Victoria.

Operele „Santinela“, „Dorobanţul“, „Alarma“, cunoscută şi drept „Gornistul“, „Spionul“, „Atacul de la Smârdan“ sunt documente şi mărturii ale războiului, Grigorescu analizând lupta, gesturile, armamentul, uniformele, toate atent şi veridic redate. Toate aceste mari capodopere, au fost mici desene realizate în creion, în cărbune sau cu peniţa, iar crochiurile şi studiile pe care le-a realizat în timpul bătăliilor l-au ajutat pe artist să ducă la bun sfârşit multe opere cu tematică militară, însă nervul şi tragedia pură s-au pierdut.

Ultima parte a carierei

După terminarea războiului, Grigorescu a adunat cele mai bune desene şi schiţe și le-a pus laolaltă sub forma unei colecţii de stampe intitulată „Albumul Războiului Independenţei”. Albumul a fost imprimat la Paris, pe propria cheltuială, printr-un procedeu nou şi costisitor, fotolitografia, realizându-se chiar în atelierul lui Charles Chardon, calcograful Muzeului Louvre. Prima serie a albumului a fost gata în 1879, iar pentru a reuși distribuirea ei în toată ţara, pictorul a apelat la ministrul de Interne, Mihail Kogălniceanu. Dar cum războiul trecuse, nimeni nu mai era interesat de gravuri militare, șase ani fiindu-i necesari lui Grigorescu ca să obţină puţinii bani de la prefecţii ce au cumpărat sau să primească înapoi albumele. Nici scăderea preţului albumului nu a funcționat, astfel că la împlinirea a 25 de ani de la obţinerea Independenţei, pictorul le-a ofere gratis Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice spre a fi distribuite în şcoli.

Din 1879 până în 1890, Grigorescu lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. După biserici, războaie și expoziţii, Grigorescu se retrage spre sfârşitul vieţii la Câmpina, pentru a fi mai aproape de natură, unde a luat la pas împrejurimile şi a pictat cu veridicitate specificul românesc de la sat, cu tot praful drumului şi toată truda ţăranului, deschizând, între anii 1891 și 1904, mai multe expoziții personale la Ateneul Român.

Nicolae Grigorescu suferea de hipermetropie, iar degradarea vederii o simţea de la an la an, obiectele începând treptat să-şi piardă conturul, totul devenea neclar, iar efortul de a focaliza era un proces dureros. Culoarea din pensula lui Grigorescu și-a pierdut intensitate în ultima parte a vieţii acestuia iar cu cât probleme sale de vedere erau mai accentuate cu atât culoarea dispărea mai mult de pe pânză. Această „perioadă albă“ din viața lui Grigorescu, așa cum am numit-o specialiştii, este şi cea mai românească, portretele cu ţărănci, carele cu boi şi pădurile realizate de către acesta, aşa cum învăţase de la Barbizon, au fost privite mai mult cu mâinile, fiind considerate de către artist o continuare a ochilor.

Operele lui Grigorescu din „perioada albă” au reprezentat apogeul maturităţii sale artistice, însă criticii vremii, descurajaţi de formele difuze, n-au văzut în ele poezia României profunde, desconsiderându-le, catalogându-le drept lucrări de o calitate slabă, Grigorescu nemaivânzând cum vindea în tinereţe.

În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române, iar la 21 iulie 1907, Nicolae Grigorescu se stinge din viață, la Câmpina, în atelier, pe șevalet, în timp ce finaliza ultima sa lucrare, „Întoarcerea de la bâlci”.

Nicolae Grigorescu a lăsat în urma sa o operă de o inestimabilă valoare, iar maniera sa artistică a influenţat hotărâtor realizările și creațiile contemporanilor săi și a generaţiilor care au urmat.

Nuduri

Modelele care-l atrăgeau cel mai mult pe Nicolae Grigorescu, erau cele delicate, zvelte și mlădioase, zurlii, în care totul era numai promisiune și nimic ajuns la maturitate, așa cum în mediul rural sunt codanele cu vârsta între treisprezece și cincisprezece ani, însă nici cu această viziune asupra femeilor și a tinereții lor, artistul nu era pe deplin mulțumit. Adesea, membrele inferioare și uneori brațele erau disproporționat de lungi și subțiri, ele neavând niciun suport în realitate. Cel mai reușit dintre toate nudurile pe care le-a pictat, este „Bancanta”, un tablou de dimensiune mijlocie ce a fost pictat cu o pasiune și o căldură ce s-au transmis în întregime acestei bucăti remarcabile, artistul reușind să armonizeze plastic toate elementele compoziționale ale imaginii înfățișate, inclusiv amănuntele surprinse pe figura surâzătoare, într-un extaz sexual exprimat fără nicio reținere.

Familie

Una dintre cele mai mari iubiri ale pictorului din perioada sa de tinerețe a fost soprana Carlotta Leria, pe care o cunoscuse în timp ce studia la Școala de la Barbizon, aceasta fiind figura feminină ce apare în tablourile „Interior de atelier”, „În grădină”, „Pe malul mării” și „La mare”. Carlotta Leria a fost cumnata istoricului V.A. Urechia, ce făcuse studii de canto la Paris și care mai târziu a devenit profesoară de muzică.

În ultimii ani ai vieții sale, Nicolae Grigorescu a trăit împreună cu Maria Dáncs, model al picturilor sale târzii, născută în familia lui Dáncs Gábor și Ördög Zsuzsánna din Chiuruș, Covasna, cu aceasta căsătorindu-se în ultima zi a vieții sale, pictorul dorind să legitimizeze relația cu femeia cu care trăia de 18 ani. Cuplul a avut un fiu, pe nume Gheorghe Grigorescu ce mai tărziu s-a căsătorit cu Ana Vlahuță, fiica lui Alexandru Vlahuță, prietenul pictorului.

Opera

În anul 1939, Gheorghe Grigorescu, fiul și singurul moştenitor al lui Nicolae Grigorescu, a vândut primăriei din Câmpina 200 de tablouri şi schiţe în peniţă, creion şi laviu, semnate de pictorul Nicolae Grigorescu.

În perioada Primului Război Mondial, casa memorială a lui Nicolae Grigorescu a adăpostit Cartierul General German, perioadă în care imobilul a fost incendiat. O parte din obiectele artistului au putut fi salvate, ceea ce a făcut posibilă, în perioada 1954-1955, de către Gheorghe Grigorescu reconstituirea casei artistului, respectiv atelierul, sufrageria și biblioteca, acesta având ca puncte de reper fotografii salvate din timpul vieții lui Nicolae Grigorescu.

Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina reprezintă locul în care pictorul și-a trãit ultimii ani din viață. În prezent, edificiul adăpostește piese de mobilier, creații și obiecte autentice ale marelui pictor, de la fotografii până la dedicații ale contemporanilor și tablouri remarcabile.

În anul 2013, la 175 de ani de la naşterea lui Nicolae Grigorescu, în semn de omagiu față de opera pictorului, Poşta Română a emis o marcă poştală, cu valoarea nominală de 9,10 lei, pe care este reprodus un autoportret din tinereţea artistului, iar Banca Naţională a României a pus în circulaţie o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 10 lei, în scop numismatic.

În anul 2018, pictorul Nicolae Grigorescu a rămas lider în topul celor mai bine vânduţi artişti de la licitaţiile din România, „Țărăncuță cu basma albă”, care a aparţinut colecţiei istorice a sculptorului Constantin Baraschi şi a participat la expoziţia retrospectivă Nicolae Grigorescu din 1957 de la Muzeul de Artă al R.P.R. din Bucureşti, a stabilit un nou record pe piaţa de artă din România, fiind adjudecat la o licitaţie aniversară pentru suma de 340.000 de euro. Tabloul „Țărăncuță cu fuior pe cale” a fost vândut cu suma de 220.000 de euro, „Bretonă la Brolle”, a fost adjudecată la preţul de 140.000 de euro, „Ciobănaș cu turmă de oi”, a fost vândut cu suma de 110.000 de euro, „Casa pictorului de la Câmpina”, a fost vândut cu suma de 75.000 de euro iar „Car cu boi”, a fost cumpărată cu suma de 72.000 de euro.

Bibliografie:

George Oprescu și Remus Niculescu: Nicolae Grigorescu, 2 vol. București, 1961-1962;
Alexandru Vlahuță: Pictorul Nicolae Grigorescu, Editura Tineretului, București, 1969;
Mircea Popescu: N. Grigorescu, seria Arta pentru toți, Editura Meridiane, București, 1962;
George Oprescu și Remus Niculescu: Nicolae Grigorescu, anii de ucenicie, Editura de Stat pentru Literatură și Artă București, 1956;
Barbu Brezianu: Nicolae Grigorescu, București, 1959;
www.radioromaniacultural.ro;
adevarul.ro
ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Grigorescu
dosaresecrete.ro
www.artmark.ro