(27 octombrie 1782 – 27 mai 1840)
Niccolò Paganini s-a născut la 27 octombrie 1782, în Genova și a fost un violonist, violist, chitarist și compozitor italian, ce a revoluționat tehnica interpretativă, supranumit „violonistul diavolului”, principalul virtuoz al viorii din secolul al XIX-lea, care datorită intonației și tehnicii inovative perfecte este considerat unul dintre cei mai importanți violoniști din toate timpurile.
Având de mic înclinații artistice, ajutat de către tatăl său, de la 5 ani a început să studieze mandolina, iar de la şapte ani, vioara. Datorită capacității uluitoare de a învăţa, a fost încredinţat spre formare violoniştilor Giovanni Cervetto şi Francesco Gnecco, iar de la 10 ani, maestrului Giacomo Costa.
La vârsta de 11 ani a avut prima prestație publică, la biserica San Filippo Neri și a compus prima sonată pentru vioară, „Carmagnola”, lucrare ce conţine variaţiuni ale cântecul revoluţionar francez „La Carmagnole”, pe care a interpretat-o pentru prima oară la Teatrul „Sant Agostino” din Genova. În urma succeselor repurtate, a fost numit „Napoleon al viorii”, bucurându-se și de sprijinul marchizului Gian Carlo di Negro, protector al artelor şi artiştilor.
Cum performanțele lui Niccolò Paganini au depășit rapid abilitățile profesorilor locali, împreună cu tatăl său, a călătorit la Parma, unde a cerut muzicianului Alessandro Rolla îndrumări suplimentare. După ce l-a ascultat cum cânta, Rolla l-a trimis la propriul său profesor, Ferdinando Paer care, la rândul său, l-a trimis la profesorul Gasparo Ghiretti. Nu a studiat prea mult cu niciunul dintre ei, însă a fost influenţat de tehnicile şi stilul muzical al acestora, întorcându-se în Genova, unde a susținut spectacole private ca violonist.
În 1797, însoțit de tatăl său, Niccolò Paganini a realizat un turneu în Lombardia, bucurându-se de un mare succes. Cu ajutorul consulului Angliei, Archibald Mas Neil, a realizat mai multe turnee la Milano, Bologna şi Pisa, devenind celebru pe plan internaţional, încă de la vârsta de 22 de ani. Chiar dacă erau mulţi muzicieni renumiţi în Europa, Paganini, în comparație cu ceilalți artiști, atrăgea publicul într-un mod deosebit, mulţi considerând că a făcut un pact cu diavolul, vânzându-și sufletul în schimbul talentului incredibil pe care îl avea.
Între 1801 și 1807 a scris cele „24 Capricii pentru vioară solo”, unde evidențiază trăsăturile noii sale tehnicii, dar și cele 12 sonate pentru vioară şi chitară.
În 1805, după ce prințesa Elisa Bonaparte Baciocchi a fost numită la conducerea oraşului Luca, viaţa muzicală a trecut printr-o reorganizare, cele două mari orchestre fiind dizolvate şi înlocuite cu o orchestră de cameră, Paganini fiind angajat ca violonist secund, devenind apoi solist al curţii, dând și lecții de muzică tânărului prinț. În această perioadă a compus „Sonata Napoleone”, dedicată aniversării împăratului, utilizând un acord special, „scordatura”.
În 1809, a renunţat la activitatea de la curte, devenind artist independent, susținând numeroase recitaluri ale propriilor compoziții în diverse orașe din Italia, bucurându-se de un mare succes, în ciuda criticii primite pentru maniera liberă de interpretare faţă de partiturile originale.
În 1828, a avut prima reprezentaţie în calitate de muzician profesionist în afara Italiei, la Viena, unde a primit numeroase ovații, urmată de reprezentații în Paris, Boemia şi Polonia, dar și de turneul din Anglia și Scoția.
În 1833 s-a stabilit la Paris, iar din cauza sănătății șubrede, reuşitele sale artistice s-au diminuat, susţinând concerte ocazionale. Fiind pasionat de jocurile de noroc, a încercat, fără succes, să deschidă un cazino, „Casino Paganini”, pierzându-și o bună parte din avere la jocurile de noroc.
Se crede că Niccolò Paganini a suferit de sindromul Marfan, boală care a fost descoperită abia în 1896, la peste 50 de ani de la moartea violonistului. La Paganini, boala s-a manifestat prin creșterea degetelor mâinilor, artistul având brațele alungite, umerii largi și mobili, era înalt şi slab, cu obrajii scobiţi, cu buze subţiri şi cu pielea palidă, trăsături care, alături de talentul muzical ieșit din comun și de performanțele violonistice de neegalat, au contribuit la răspândirea zvonurilor privind un posibil pact cu diavolul.
Paganini cânta din memorie, motiv pentru care putea să se mişte pe scenă şi să interacţioneze cu audienţa. Tehnica sa violonistică a necesitat o utilizare largă a armonicilor și a efectelor „pizzicato” (ciupirea corzilor unui instrument cu coarde), noi metode de digitare și chiar de acordaj. A devenit celebru pentru solo-urile sale dificile pe care nimeni nu le putea reproduce, dar şi pentru noi moduri de înclinare şi reglare a viorii, fiind, de asemenea, un artist ce se folosea de trucuri, precum tăierea uneia sau a două coarde de vioară și continuarea piesei pe coardele rămase.
Niccolò Paganini a inspirat numeroși violoniști, care au văzut în el un model de urmat și a influențat compozitori celebri, ce au adaptat ideile sale interpretative pentru pian, creând o tehnică similară de virtuozitate.
Niccolò Paganini s-a stins din viață la 27 mai 1840.
După trecerea în neființă, din cauza refuzului de a săvârşi ultimele rituri creștinești, cât şi a asocierii sale cu diavolul, biserica a refuzat să îi ofere o slujbă catolică sau un loc de veci în Genova. După patru ani, timp în care rămăşiţele sale au fost păstrate într-o pivniţă, biserica a permis ca trupul său să fie îngropat în Genova, însă nu pe pământ sfinţit, fiind depus în anul 1896 într-un cimitir nou din Parma.
