(15 august 1769 – 5 mai 1821)
Napoleon Bonaparte a fost un om de stat și lider militar francez care a devenit proeminent în timpul Revoluției Franceze și a războaielor asociate. Ca Împărat al Francezilor între 1804 și 1814, și din nou în 1815, “cele 100 de zile”, a fost unul dintre cei mai de succes comandanți din istoria modernă, conducând numeroase campanii militare care au extins Imperiul Francez în Europa. A fost, de asemenea, cunoscut pentru politicile sale interne și reformele sale, care au modernizat sistemul legal francez, a stabilit Codul Napoleonic și a promovat idealurile Revoluției Franceze. Cu toate acestea, ambițiile sale pentru dominația continentală au dus în cele din urmă la prăbușirea și exilul său pe insula Sfânta Elena, unde a murit în 1821. În ciuda moştenirii sale controversate, impactul lui Napoleon asupra Europei a fost semnificativ și durabil, modelând peisajul politic și cultural al continentului pentru generații întregi.
Copilăria și primii ani din viaţă.
Napoleon Bonaparte s-a născut pe 15 august 1769, în orașul Ajaccio, pe insula Corsica, teritoriu care de puţin timp reuşise să scape de sub jugul genovez, fiind vândută regelui Franței, Ludovic al XV-lea. După o înverșunată rezistenţă împotriva noilor stăpâni, corsicanii conduşi de Pasquale Paoli au fost nevoiţi să abandoneze lupta şi s-au retras în munţi, organizând acolo o altă rezistenţă. Totuşi, Paoli alături de fratele său, au ales să fugă în Anglia, iar francezii au anunţat că cei ascunşi în munţi se pot întoarce, fără teamă de represalii. Printre numeroşii soldaţi corsicani care s-au întors la casele lor se aflau şi Carlo-Marie Bonaparte, aghiotantul lui Paoli, alături de soţia acestuia, Letiţia, în vârstă de numai 19 ani, iar la 3 luni de la această întâmplare, pe 15 august, se naşte al doilea copil al familiei, viitorul împărat al Franţei, Napoleon Bonaparte.
Tatăl lui, Carlo, a fost un bărbat elegant, brav, amator de petreceri şi de aventuri amoroase, mare cheltuitor şi om lipsit de spirit realist, un avocat mediocru şi reprezentant al insulei Corsica la curtea regelui Ludovic al XVI-lea. Mama lui, Letiţia, a fost o femeie energică, sobră, zgârcită şi muncitoare, lipsită de cultură, dar curajoasă, o mama dură şi hotărâtă, capul familiei, care nu ezita să îşi altoiască proprii copii. Familia Bonaparte făcea parte din nobilimea corsicană, dar în comparație cu marile aristocrații din Franța, familia lui Napoleon era săracă și pretențioasă. În ciuda dificultăților financiare, părinții lui Napoleon au investit în educația lui, trimițându-l pe acesta la școala militară din Brienne, în Franța, la vârsta de nouă ani.
Educația
Napoleon Bonaparte a urmat şcoala primara în Ajaccio, capitala Corsicăi. În acea perioada, Corsica era o colonie franceză, aşa că Napoleon a urmat şcoala într-un sistem educativ francez, învățând limba franceză la școala, însă acesta a rămas profund legat de limba si cultura sa nativă, accea de corsican. În ianuarie 1779, Napoleon a început studiile la o școală teologică din Autun, în Franța, iar în mai 1779 a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Napoleon vorbea cu un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect în limba franceză. Napoleon a fost tachinat de către ceilalți studenți din cauza lipsurilor materiale și a accentului său corsican, prin urmare acesta s-a concentrat și mai mult pe studiu. Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la matematică, prin cunoștințele destul de bune despre istorie și geografie, motiv pentru care acesta considera că Napoleon ar fi fost un marinar excelent” După ce și-a terminat studiile la Brienne în anul 1784, Napoleon a fost admis la École Militaire, o școală militară de ofițeri din Paris, acest lucru punând capăt ambiției sale navale, ce îl făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regală britanică, specializându-se pe profilul de ofițer de artilerie. Deoarece în anul 1785, tatăl acestuia moare, iar familia rămâne fără sprijin financiar, tânărul Napoleon a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur, el terminând școala de ofițeri din Paris al 42-lea dintr-un total de 58 de elevi.
Deși școala de ofițeri din Paris era catalogată că fiind superioară, pregătirea militară a lui Napoleon la terminarea acesteia era aproape nulă, școală fiind profilată pentru a scoate ofiţeri de curte, de salon, nicidecum pregătiţi pentru război, elevii învăţând orice, mai puţin artă militară. În 30 octombrie 1785, Napoleon se înrolează în armata cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la un regiment din Valence. La 1 septembrie 1787, Napoleon este avansat locotenent secund în regimentul de artilerie La Fere, tot în Valence, devenind, la vârsta de 18 ani şi 15 zile, primul ofiţer francez provenit din Corsica.
Revoluția Franceză
Franța intră într-o criză economică, administrativă și socială. Populația este nemulțumită de nivelul de trai, de criza financiară și de regele care conducea după bunul plac, iar în data de 14 iulie 1789 parizienii se revoltă și dărâmă închisoarea Bastilia, care mai avea doar șapte deținuți, însă care era simbolul puterii regelui Ludovic al XIV-lea și care a reprezentat începutul Revoluției Franceze.
Această perioadă îl găsește pe Napoleon într-un concediu în Corsica, cu scopul de a-și ajuta mama să își pună în ordine administrarea modestei averi râmase în urma decesului tatălui său. Napoleon se declara partizan al lui Paoli, care se întorsese dintr-un exil îndelungat. Tânărul ofiţer este privit cu răceală de către Paoli atât din cauza intereselor diferite, dar și din prisma faptului că tatăl acestuia, îi abandonase cauza în anul 1769. În timp ce Paoli dorea să obţină indepenţa totală a insulei şi alipirea acesteia Angliei, Napoleon conștientiza faptul că revoluţia franceză deschidea drumuri noi dezvoltării insulei, dar şi propriei cariere.
După câteva luni, Napoleon s-a întors în Franța și în aprilie 1791 a fost numit prim locotenent al regimentul 4 de artilerie, cu garnizoana la Valence. El s-a alăturat Clubului Iacobin, o societate de dezbateri care era în favoarea unei monarhii constituționale, a cărui preşedinte a și devenit. În septembrie 1791 a obținut permisiunea de a se întoarce din nou în Corsica pentru trei luni, în interes de serviciu, unde este ales locotenent colonel în garda națională. Napoleon se distanțează definitiv de Paoli şi de reprezentanţii autorităţilor revoluţionare şi deschide focul asupra unui grup de răsculaţi care atacase detaşamentul de sub comandă sa. În urma acestui incident se întoarce la Paris, unde a trebuit să îşi justifice purtarea dubioasă avută în Corsica, în faţă Ministerului de război.
În 1792, Napoleon face încă un drum în Corsica şi ajunge în momentul în care Paoli era hotărât să separe insula de Franţa şi să o cedeze englezilor. După câteva tentative de a schimbă destinul insulei, Napoleon, împreună cu familia sa, reuşesc să fugă din Corsica, în Franța, la Toulon, apoi la Marsilia. Casa familie Bonaparte din Corsica este distrusă de către englezi, iar experienţa aceasta a marcat un punct de cotitură hotărâtor în sentimentele lui Napoleon, corsicanul fanatic ne mai dorind să fie decât francez.
În iulie 1793, Napoleon a publicat un pamflet pro-republican, ”Le Souper de Beaucaire” – ”Cină la Beaucaire”, în urma căruia și-a câştigat admiraţia şi sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al liderului revoluţionar Maximilien de Robespierre. Cu ajutorul amicului său corsican, Antoine Christophe Saliceti, Bonaparte este numit comandantul artileriei forţelor republicane de la asediul orașului Toulon. Oraşul s-a răsculat împotriva guvernului republican şi a fost ocupat de trupele britanice. Napoleon a adoptat un plan ingenios pentru a captura poziţia de pe un deal ce a permis tunurilor republicane să domine portul oraşului Toulon şi să forţeze navele britanice să se retragă. Napoleon era zi şi noapte în mijlocul soldaţilor, era iubit şi apreciat de aceştia, iar în ziua atacului l-au urmat cu elan şi, aplicând cu vigoare planul întocmit de acesta, au reușit să înfrângă trupele engleze, au eliberat oraşul şi au izgonit flota inamică din zonă. În timpul asediului asupra orașului Toulon, Napoleon a fost rănit la coapsă iar în urma victorie, pentru a i se recunoaşte meritul, la vârsta de 24 de ani, Napoleon, a fost promovat în gradul de general de brigadă.
În februarie 1794, în urma succesului avut în eliberarea orașului Toulon și a prietenii avute cu Augustin de Robespierre, comisarul armatei, fratele acestuia, Maximilien de Robespierre, care era șeful guvernului, îl numește pe Napoleon, comandat al artileriei în Armata Franceză, din Italia. În ziua de 27 iulie 1794, Robespierre a fost înlăturat de la putere, iar Napoleon, fiind considerat un protejat al lui Robespierre, a fost arestat sub acuzația de conspirație și trădare. În septembrie, Napoleon a fost eliberat, însă nu a mai fost pus la comanda armatei.
În luna martie a anului 1795, Napoleon refuză în repetate rânduri oferta de a comanda artileria din Armata de Vest, care lupta împotriva contrarevoluției în Vendée, deoarece credea că funcția nu-i oferea niciun viitor, și socotea că putea acționa mai bine în armata din Italia. În 18 august 1795, Napoleon se prezintă în fața Comitetului Salvării Publice pentru a-și expune din nou planul de campanie pentru Italia, însă el este ataşat biroului topografic al Comitetului. Acest lucru îl nemulțumește şi chiar se gândeşte să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu s-a întâmplat.
În urma votării Constituției anului III, la data de 22 august 1795, și înființării Consiliului celor Cinci Sute și Consiliul Bătrânilor, formate din deputați ce vor fi luați din rândurile Convenției, secțiile regaliste se revoltă, iar cetățenii sunt chemați la arme împotriva Convenției. Paul Barras este numit comandatul suprem al Armatei de interior iar Napoleon este numit agiotantul acestuia. În data de 5 octombrie 1795 are loc o ciocnire violentă între secţionari şi armata condusă de Barras. Bătălia este condusă de generalul Bonaparte iar acesta reuşeşte să-i învingă pe inamicii care-i atacaseră. Cinci zile mai târziu, în data de 10 octombrie 1785, Convenţia, la propunerea lui Barras, îl numeşte pe generalul Bonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon este avansat în gradul de general de divizie. În data de 26 octombrie, Paul Barras devine unul din cei cinci directori și demisionează din funcţia sa iar Napoleon îi urmează, preluând funcția de comandant al Armatei de interior.
Campania din Italia (1796 – 1797).
Anul 1796 găsește o Franța revoluționară în pericol de a-și găsi un sfârșit prematur din cauza acțiunilor primei Coaliții. Marile Puteri ale Europei nu agreau noul regim al Franței iar războiul nu părea că se apropie de final. Pentru a încerca scoaterea Austriei din conflict, directorii au organizat 3 ofensive: pe Rin, pe Sambre-et-Meuse și ultima cu o armată de diversiune în Italia. Armata din Italia era considerată de o importanță scăzută și nu primise nici sumele necesare și nici efectivele militare corespunzătoare pentru reușirea atingerii obiectivelor propuse, iar la comanda acesteia este numit Napoleon Bonaparte, în vârstă de 27 de ani. După inspectarea trupelor, Napoleon constată că acestea erau într-o stare deplorabilă, le lipseau alimentele, îmbrăcămintea, muniția, caii au fost mâncați iar soldele aveau întârzieri de câteva luni. Printre primele lucruri pe care Napoleon a încercat să le rezolve au fost cele legate de organizare, disciplină și aprovizionare, reușind să aducă armata în stare de luptă. Sub comanda lui Bonaparte dezertările au încetat, jafurile au fost sancționate cu pedeapsa capitală, iar pentru prima dată soldații puteau să observe o schimbare în bine, a stării lor. Deoarece situația în Italia nu era favorabilă unei defensive, iar raportul trupelor era disproporționat, Napoleon dispunând de aproximativ 36000 de soldați iar trupele Austriei și Sardiniei de aproximativ 80000 de soldaţi, a început ofensiva. Profitând de lipsa de comunicare dintre trupele aliate, Napoleon învinge trupele Sardiniei la bătălia de la Mondovi iar Regele Victor Amedeu semnează termenii păcii cu Franța. Având armata Sardiniei înfrântă, Napoleon se concentrează asupra Armatei Austriece, pe care o înfrânge în mai multe bătălii: în 7- 9 mai 1796 la Fombio, în 10 mai 1796 la Lodi, în data de 3 august 1796 la Lonato, în data de 5 august 1796 la Castiglione, în 15 – 17 noiembrie 1796 la Arcole (care este una dintre cele mai importante victorii ale lui Napoleon, ce marcheză curajul și abilitatea comandatului francez), în 14 ianuarie 1797 în Rivoli, pe 2 februarie 1797 cucerește cetatea Mantua (cel mai bine apărat punct austriac din Italia) și începe marșul către Viena. În data de 18 aprilie 1797, începe negocierile de pace cu Austria, iar la data de 17 octombrie 1797 la Campo-Formio este semnată pacea cu Austria reușind să obțină condiții favorabile pentru Franța, Austria cedând malul stâng al Rinului, Belgia, insulele Ionice și recunoștea republica Cisalpină, primind în schimb Veneția, Dalmația și Friul. Obținerea acestui tratat i-a sporit și mai mult popularitatea generalului Napoleon, iar în data de 21 ianuarie 1798 are loc ceremonia oficială în care este omagiat tânărul general, care dă dovadă de calm și naturalețe în fața mulțumii, acesta purtând uniforma Institutului Francez în locul ținutei militare și încercând să pară indiferent la aclamațiile publicului.
Campania din Egipt și Siria
La 19 mai 1798, peste 300 de nave militare au părăsit portul Toulon în direcția Egiptului, sub comanda generalului Napoleon Bonaparte, pe atunci în vârstă de 29 de ani, având la bord aproximativ 54.000 de persoane, dintre care peste 36.000 de soldați. Scopul oficial al acestei campanii era împiedicarea accesul Angliei către India și să eliberarea poporul egiptean de sub tirania prinților mameluci care se aflau la putere la acea vreme. La expediție au luat parte și peste 160 de civili, printre care arhitecți, astronomi, botaniști, ingineri, pictori, medici și orientaliști, toți membri ai Comisiei de Știință și Arte, special constituită înainte de această campanie.
Campania din Egipt a lui Napoleon este un moment de referință în istorie, dar nu din motive militare, deoarece după victorii ușoare, cum ar fi cucerirea Alexandriei și Bătălia de la Piramide, flota franceză, deși foarte bine echipată, a fost învinsă în bătălia navală de la Abukir, bătălia Nilului, la începutul lunii august 1798, de englezii conduși de amiralul Nelson, ci din motive culturale și științifice, care au trezit interesul pentru Egiptul Antic sub toate formele sale și a dat naștere interesul francezilor pentru această țară. Napoleon a procedat la introducerea în Egipt a instituțiilor politice, a administrației și a abilităților tehnice occidentale, însă Turcia, ce era nominal suzerană asupra Egiptului, a declarat război Franței în septembrie. Pentru a preveni o invazie turcească în Egipt și pentru a încerca o întoarcere în Franța prin Anatolia, Napoleon a mărșăluit în Siria în februarie 1799, însă progresul acestuia, spre nord, a fost oprit la Acre, unde britanicii au rezistat asediului trupelor franceze, iar în mai, Bonaparte a început o retragere dezastruoasă spre Egipt.
Interesul pentru descifrarea hieroglifelor explodează la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu descoperirea în zidul fortului de la Rosetta (El Rachid) a celebrei Stellei de la Rosetta, conținând textul unui omagiu adresat faraonului Ptolemeu V Epifanul inscripționat cu trei tipuri de scriere: hieroglifică, demotică și elină. Descoperirea a fost făcută de militarii căpitanului de geniu François-Xavier Bouchard în august 1799. La 22 august 1799, generalul Bonaparte, din cauza unor probleme interne se întoarce în Franța, lăsându-și în urmă soldații, care vor capitula abia la 31 august 1801. În urma campaniei din Egipt, Malta a fost ocupată de către trupele franceze.
Lovitura de stat:
Lovitura de stat din 18 iunie 1799, a avut ca scop expulzarea din Directorat a oamenilor cu vederi moderate și a adus în cadrul acestuia oameni considerați iacobini. Cu toate acestea, situația a rămas confuză, iar Emmanuel Sieyès, unul dintre noii directori, era convins că numai dictatura militară ar putea împiedica o restaurare a monarhiei. Napoleon se afla în Egipt iar când a aflat de înfrângerile suferite de Franța pe continent și că aceasta trecea printr-un amalgam de frământări economice, sociale și politice, a decis să se întoarcă la Paris. Napoleon a părăsit Egiptul împreună cu câțiva apropiați la 22 august 1799, cu două fregate, aceștia scăpând în mod surprinzător de interceptarea britanicilor, Bonaparte ajungând în Paris la 14 octombrie 1799. Aici, Napoleon este abordat de către Emmanuel Joseph Sieyès acesta solicitându-i sprijinul pentru o viitoare lovitură de stat. Complotul îi va include și pe Lucien Bonaparte, Roger Ducos, Joseph Fouché și pe Talleyrand. Însă ceea ce Sieyès nu a bănuit a fost faptul că Napoleon avea să se folosească de planul loviturii de stat pentru a obține el însuși puterea.
Până atunci, victoriile franceze din Elveția și Olanda au înlăturat pericolul unei invazii, iar revoltele din Franța au eșuat mai mult sau mai puțin. O lovitură de stat nu mai putea fi justificată de necesitatea de a salva republica, însă Sieyès nu renunțase la proiectul său. Încă de la sfârșitul lui octombrie, el și Bonaparte au plănuit lovitura de stat, iar la 9 noiembrie 1799 (lovitura de stat din 18 Brumar), aceasta a fost pusă în aplicare. Bonaparte întoarce lovitura de stat în favoarea sa, forțează demisia guvernului, după care își asigură alegerea ca Prim Consul. Lovitura de stat a fost ulterior legalizată prin înlocuirea Constituției anului III din 22 august 1795, cu una nouă, denumită Constituția anului VIII adoptată în 24 decembrie 1799, care punea bazele noului tip de guvernământ, Consulatul, ca formă colegială a puterii. Aceasta a fost elaborată sub patronajul abatelui Sieyès, care porneşte de la ideea că „încrederea vine de jos, dar puterea vine de sus”. Constituţia este supusă plebiscitului (7 februarie 1880) şi este aprobată cu 3 000 000 de Da şi 1500 de Nu. Ea nu semnifica întoarcerea la Vechiul Regim, ci inaugurarea unui regim autoritar care va pacifica societatea franceză, consiliind valorile fundamentale ale revoluţiei cu valorile Vechiului Regim.
Consul al Franței (1799-1804)
În urma loviturii de stat, Directoratul a fost înlocuit cu un Consulat format din trei membri, iar Napoleon, la vârsta de 30 de ani, slab și scund, devine prim consul, respectiv cel mai important lider politic al Franței. Un războinic de carieră, Napoleon afirma că vrea doar pace, însă la momentul respectiv, Austria era singura țară de pe continent care rămăsese în război cu Franța. Astfel, în iunie 1800, Napoleon a condus armata franceză împotriva austriecilor la bătălia de la Marengo, nordul Italiei, și unde a reușit o victorie uluitoare. În februarie 1801, austriecii sunt forțați să semneze Tratatul de la Luneville, care a reafirmat Tratatul de la Campo- Formio, anterior semnat, ce a condus la crearea Republicii Cisalpine în Italia. Pe 18 martie 1802, Franța semnează Pacea de la Amiens cu Marea Britanie, încetând astfel războiul și aducând, pentru o perioadă scurtă de timp, pacea asupra Europei.
În calitate de Prim Consul, Napoleon, a acționat rapid pentru a institui ordinea pe teritoriul Franței. A stins rebeliunile din provinciile franceze, a creat o poliție secretă, condusă de Fouche, a centralizat guvernul diferitelor departamente franceze sub un sistem de prefecți, iar pentru a reduce numărul potențialilor revoluționari din Europa, a emis o amnistie generală, permițând exilaților, de la aristocrați la jacobini, să se întoarcă acasă.
Napoleon nu a fost îndrăgit de toată lumea, astfel că în ajunul Crăciunului, în noapte de 24 decembrie 1800, în timp ce acesta se deplasa către opera din Paris, acesta a fost aproape ucis de o bombă plantată de conspiratorii care doreau reinstaurarea vechii dinastii de Bourbon. În urma incidentului, Napoleon a scăpat nevătămat, însă ferestrele trăsurii sale au fost distruse.
Deși Napoleon nu era religios, în 1801, acesta a semnat un Concordat cu Papa catolic, netezind astfel tensiunile dintre Franța și Roma cauzate de Revoluție, prin care statul francez a preluat controlul asupra numirii episcopilor și a confiscat terenurile bisericești. Napoleon nu a restituit proprietatea bisericii, însă a făcut din catolicism religia oficială în Franța.
Napoleon a început, de asemenea, să îmbunătățească și să modernizeze guvernul francez, el dorind ca puterea guvernului să se aplice tuturor în mod egal, diferențele de clasă juridică și funcțiile guvernamentale moștenite să fie abrogate iar salariile să fie acordate funcționarilor săi, selectați pe baza cunoștințelor.
Sistemul educațional a fost modernizat, învățământul primar fiind pus în sarcina comunelor, acestea fiind obligate să înființeze școli primare, învățământul secundar, ce forma funcționarii de care statul avea mare nevoie, se dezvoltă prin înființarea liceelor, iar învățământul superior capătă o nouă formă prin înființarea Universității imperiale, un nou sistem prin care statul supraveghează învățământul complet (recrutarea cadrelor, elaborarea programelor școlare). Se înființează și universitățile standard, care trebuiau să cuprindă cinci facultăți: litere, științe, drept, teologie și medicină, iar la Saint-Cyr, se înființează o școală militară specială, ce ulterior va deveni un model pentru viitoarele școli politehnice.
Napoleon a stabilizat moneda franceză prin crearea Băncii Franței și a simplificat labirintul legii franceze prin elaborarea Codului Napoleonic, care a simplificat sistemul juridic francez și continuă să formeze baza dreptului civil francez până în prezent.
În anul 1802, după ce adusese prestigiu, putere și un sentiment de patriotism în Franța, Napoleon a fost ales „Consul pe viață”. Monarhia începea să se întoarcă în Franța iar în 1804, Napoleon a renunțat la politețuri și a început să-și spună cum deja fusese în realitate de ceva timp: Împăratul Franței.
Napoleon I – Împăratul francezilor (1804-1815).
În data de 18 mai 1804, Napoleon s-a proclamat împărat al Franței, sub numele de Napoleon I, iar ceremonia sa de încoronare a avut loc la data de 2 decembrie 1804, în Catedrala Notre Dame din Paris, cu o splendoare incredibilă și la un cost considerabil, Napoleon plătind și pentru venirea Papei Pius al VII-lea pentru această ocazie, mizând pe faptul că prezența sa va conferi evenimentului un sentiment solemn și religios. La ceremonia de încoronare, Napoleon a surprins mulțimea, nepermițându-i Papei Pius al VII-lea să-l încoroneze, el luând singur coroana, întorcându-i spatele Papei și privind mulțimea, își pune singur coroana pe cap, ulterior încoronând-o și pe soția sa, Josephine. Câteva luni mai târziu, pe 26 mai 1805 în Domul din Milano, Napoleon s-a încoronat din nou, cu un inel din fier ce simboliza conducerea asupra întregii Italii, respectiv asupra Lombardiei, Veneției, Ducatul de Modena, o parte din Statele Papale, o parte din Regatul Sardiniei și Trentino.
Cum puterea și influenţa lui Napoleon era din ce in ce mai mare, Marea Britanie, la scurt timp după încoronarea lui Napoleon, a luat decizia de a forma o alianță cu Austria, sub împăratul Francis al II-lea, și cu Rusia, sub țarul Alexandru I. Prusia, sub conducerea lui Frederick William al III-lea, a rămas în afara alianței.
Începând cu 1805, Napoleon a început pregătirile pentru atacarea Marii Britanii, comasând trupe pe coasta franceză a Canalului Angliei pregătindu-le pentru un asalt ambiţios. Canalul era apărat de flota Admiralul Nelson, însă Marea Britanie nu dispunea de o armată considerabilă care l-ar fi putu opri pe Napoleon dacă forțele sale ar fi trecut canalul. Alianța formată a venit chiar la momentul potrivit pentru Marea Britanie. Pe continent, armatele austriece și rusești se apropiau de Franța din est, dejucându-i planul lui Napoleon, de a invada Marea Britanie, Napoleon redirecționându-și armata de la invazia Marii Britanii pentru a se ocupa de această nouă amenințare, continuând să pună presiune navală asupra acesteia. Pe 21 octombrie 1805, flota britanică a distrus flota lui Napoleon în bătălia de la Trafalgar, din sudul Spaniei, Marea Britanie consolidându-și supremația pe mare.
Două luni mai târziu, pe 2 decembrie 1805, Napoleon și-a consolidat propria sa putere asupra Europei, distrugând ofensiva ruso-austriacă în Moravia, la Austerlitz. În urma înfrângerii, rușii s-au retras în Polonia iar austriecii au semnat Tratatul de la Pressburg, ce i-a acordat lui Napoleon mai mult teritoriu austriac în Italia.
În 1806, Napoleon dizolvă Sfântul Imperiu Roman și îl înlocuiește cu Confederația Rinului, avându-l pe el însuși ca „protector”. Prusia, sub conducerea lui Frederick William III, care a rămas în afara Coaliţiei a III-a, fiind îngrijorată de extinderea puterii lui Napoleon în Germania, decide să lupte împotriva lui Napoleon, însă fără avea vreun aliat de partea sa. Armata prusacă este înfrântă categoric în bătăliile de la Jena și Auerstadt din octombrie 1806 și este forțată să se retragă în est la Konigsberg, Napoleon controlând Prusia de vest, inclusiv Berlin.
Pe 14 iunie 1807, în bătălia de la Friedland, Napoleon reușește să învingă armata rusă și îl forțează pe Alexandru I să se retrage în Rusia, pentru a evita izbucnirea unei rebeliuni, în rândul poporului rus, atunci când luptele ar începe pe teritoriul acestora. În iulie 1807, Alexandru I negociază cu Napoleon, Tratatul de la Tilsit, cele două țări devenind aliate, îngrozind ceilalţi conducători din Europa. Practic Franța devenea aproape exclusiv stăpâna Europei, secondată de Rusia și ambele în conflict cu Marea Britanie.
Blocada Continentală
După ce flota maritimă a lui Napoleon a fost distrusă în bătălia de la Trafalgar in 1805, Napoleon a realizat că pentru a avea o domnie sigură, va trebui sa învingă Marea Britanie. Cu flota maritimă distrusă, Napoleon a realizat că un asalt direct asupra Marii Britanii era dificil, aşa că a decis să declare acesteia un război economic. Planul lui Napoleon pentru a îngenunchia Marea Britanie era numit ”Sistemul Continental” și consta în faptul că intrarea în Europa a produselor britanice trebuia să fie restricționată. Astfel, Napoleon a cerut ca imperiul său să închidă porturile pentru produsele britanice, iar după victoriile din 1806 și 1807 a reușit să obţină acest lucru și pentru porturile rușilor, austriecilor si prusacilor. Napoleon credea că prin oprirea achiziției de mărfuri de origine britanică pe piața din Europa, el va afecta economia Marii Britanii și capacitatea acesteia de a-și menține o flotă navală atât de puternică, că va îngreuna economia acesteia și că va da șansa Franței de a-și construi propriile fabrici și de a domina comerțul.
Sistemul Continental a început în anul 1806 cu Decretul de la Berlin, prin care, Napoleon, a interzis accesul navelor britanice în porturile europene. Marea Britanie, având comercianţi iscusiți, a făcut un efort concertat pentru a submina Sistemul Continental prin contractarea transporturilor sale pe nave neutre. În decembrie 1807, Napoleon a emis Decretul de la Milan, îndreptat împotriva contrabandei și specifica că navele neutre care s-au oprit in porturile din Marea Britanie înainte de a intra în porturile din Europa, sunt supuse confiscării.
Marea Britanie a ripostat folosindu-se de puterea sa maritimă, creând o blocadă a tuturor navelor europene, pe ce era considerat atunci oceanul Marii Britanii.
Celelalte națiuni din Europa au fost dispuse să se alăture lui Napoleon în Sistemul Continental deoarece Marea Britanie nu era agreată, aceasta era puternic industrializată, producea textile, bunuri de larg consum și folosindu-se de dominația navală, de numeroasele colonii și rutele de comerţ, britanicii au devenit rapid cea mai bogata țară din Europa.
Blocada britanică, impusă la rândul lor navelor europene nu avea ca scop „înfometarea” Europa ci oprirea Franței și aliaților săi să comercializeze în întreaga Europa folosind transportul maritim. Deoarece majoritatea transferurilor de bunuri de la oraș la oraș și de la țară la țară se realiza pe apă, blocada britanică a destabilizat grav comerțul intern european, care avea nevoie de transport maritim pentru a funcționa la capacitate maximă.
În final, blocada impusă de Napoleon Marii Britanii, a ajuns să provoace mai multe pierderi economice Franței decât Marii Britanii, deoarece, aceștia din urmă și-au direcționat mărfurile destinate Europei către coloniile de pe celelalte continente.
Războiul Peninsular (1807 – 1809)
Sistemul Continental ce a încercat să ștranguleze economia Marii Britanii, a ajuns să afecteze mai mult economia Franței. Napoleon a încercat să forțeze și Danemarca și Portugalia să se alăture acestui sistem. Danemarca, deoarece avea porturi cruciale pentru comerțul britanic, orașul Copenhaga și flota daneză au fost bombardate de către marina britanică, cu scopul de a păstra porturile deschise. Însă beligeranța britanică împotriva danezilor, i-a făcut pe aceștia din urmă să fie mai dispuși să colaboreze cu Napoleon.
Portugalia, pe de alta parte, a refuzat cu fermitate să se alăture Sistemului Continental, iar în 1807, Napoleon a invadat țara iberică, forțând-o să se conformeze. Familia regală portugheză a fugit in Brazilia, iar poporul portughez a rămas sub dominația napoleoniană
Spania, până în 1807 a evitat controlul lui Napoleon. Însă, deși ei erau în declin ca putere mondială, spaniolii au rămas mândri. Când Napoleon l-a instalat pe fratele său Joseph ca rege în Spania, și a eliminat dinastia de Bourbon, poporul s-a răsculat și a izbucnit un război de gherilă anti-francez numit Războiul Peninsular. Marea Britanie, profitând de această ocazie pentru slăbi puterea Franței, trimite o armată, în Spania, sub comanda Ducelui de Wellington, pentru a ajuta trupele de gherilă. Luptele din Spania au fost sângeroase și de lungă durată, utilizând resurse prețioase, de care Napoleon avea nevoie în alte părți. În plus, Războiul Peninsular a provocat chiar și unele înfrângeri ale armatei Franceze, dovedind că aceștia puteau fi învinși, ridicând speranțe printre mișcările de rezistență din Germania și Austria.
În aprilie 1809, Austria s-a ridicat împotriva guvernării lui Napoleon, anunțând un „Război de Eliberare”. Luptând singuri, deoarece ceilalți aliați nu au vrut să lupte împotriva Franței, Austria rebelă a fost învinsă de către Franța, la bătălia de la Wagram, iar în octombrie al aceluiași an, austriecii au făcut din nou pace cu francezii, însă pierzând de această dată, o parte din Austria de Nord.
Invadarea Rusiei
Deși imperiul lui Napoleon, din punct de vedere politic, a rămas intact, au început să apară tensiuni. Cuceririle lui Napoleon în Europa, dificultățile create de Sistemului Continental, blocada britanică și taxele mari impuse de Napoleon în afara Franței au dus la tensiuni și revolte în multe regiuni ale Imperiului. Principalul izvor de naționalism anti-napoleonian a fost în statele germane, unele dintre acestea fiind alipite Franței, dar majoritatea erau în Confederația Rinului. Mişcarea naționalistă germană s-a revoltat nu numai împotriva guvernării, dar si împotriva întregii culturi intelectuale franceze, deoarece în anii de dominație franceză, arta și cultura în Germania s-a dezvoltat, iar filosofi și artiști precum Goethe, Schiller, Herder, Kant, Hegel si Beethoven au devenit prominenti.
La 31 decembrie 1810, țarul Alexandru I, retrage Rusia din Sistemul Continental și începe să comercializeze deschis cu Marea Britanie. Napoleon fiind indignat de fapta fostului aliat, în semn de intimidare, își comasează armata, formată din soldaţi din toate colțurile imperiului său, inclusiv contingente extorcate din Prusia și Austria, în Polonia, pentru a forța o lupta decisiva cu armata țarului Alexandru I. Armata lui Napoleon era compusă din peste 600.000 de soldați, si reprezenta o forță mare și amenințătoare, comasată la granița Rusiei. Țarul Alexandru I, nu a atacat, iar după un joc de aşteptare, în iunie 1812. Napoleon începe invadarea Rusiei. Deși el se baza pe o victorie rapidă și o campanie care nu trebuia să dureze mai mult de trei săptămâni, el a subestimat forțele poporului rus. În loc sa lupte într-o confruntare majoră, rușii decid să se retragă din calea armatei lui Napoleon, și adoptând politica” pământului pârjolit”, au ars și distrus culturile și recoltele pe care le lăsau în urma, au otrăvit râurile și fântânile, ademenindu-l pe Napoleon și mai adânc în inima Rusiei. Se estima că armata lui Napoleon pierdea zilnic, aproximativ 5000 de soldați din cauza dezertărilor, bolilor și sinuciderilor iar aproximativ 50 de cai mureau, după fiecare kilometru, din cauza dietei proaste. Prima confruntare pe câmpul de luptă a celor două armate a fost între 16 – 18 august 1812, la Smolensk, unde Napoleon a ieșit victorios iar cea de-a doua a fost în data de 7 septembrie 1812, în bătălia de la Borodino, unde armata rusă condusă de comandantul șef Mihail Kutuzov întâlnește, armata lui Napoleon, iar după o luptă sălbatică și sângeroasă, lupta se termină fără un învingător clar, dar cu moartea a 80000 de oameni. La mijlocului lunii septembrie, Napoleon ajunge în cele din urmă la Moscova, însă cu doar un sfert din oamenii săi. Moscova este găsită abandonată și fusese distrusă adoptând politica” pământului pârjolit”. Mai mult, în aceea zi, în Moscova a izbucnit un incendiu uriaș ce a distrus cea mai mare parte a orașului. În timp ce Moscova era ocupată de către francezii, iarna rusă a început sa se instaleze in mod neobişnuit de devreme și a fost brutal de aspră. În lipsa mâncării si a unui adăpost adecvat pentru a face față iernii, Napoleon a încercat să negocieze cu țarul Alexandru I, însă acesta a refuzat. Constrâns de situație, Napoleon alege să se retragă. Deoarece Napoleon a anticipat o campanie scurtă în Rusia, potcoavele cailor săi erau de vară, iar în iarna lui 1812, acest mic detaliu s-a tradus printr-un dezastru pentru forțele deja mult reduse ale lui Napoleon. Armata pierdea o mulțime de cai din cauza fracturilor, iar din cauza foamei și a frigului, soldații mureau unul după altul. La finalul campaniei din Rusia, Napoleon nu mai avea nici măcar 10.000 de soldați apți de luptă.
Decăderea și prima abdicare a lui Napoleon
Catastrofa suferită de Napoleon în Rusia, a încurajat toate popoarele Europei să îl sfideze pe acesta. În Germania, această veste a declanșat o explozie de demonstrații antifranceze. Contingentele prusace au dezertat în decembrie din armata lui Napoleon și s-au întors împotriva francezilor. Austriecii și-au retras trupele și au adoptat o atitudine din ce în ce mai ostilă față de Napoleon, iar poporul italian a început să-i întoarcă spatele lui Napoleon. În Franța, semnele de nemulțumire față de regimul lui Napoleon, deveneau tot mai frecvente. La Paris, general Claude-François de Malet, aproape că a reușit să dea o lovitură de stat după în 23 octombrie 1812, aanunțând că Napoleon a murit în Rusia.
În decembrie 1812, Napoleon fiind conștient de tensiunile din Europa, părăsește armata sa distrusă, și împreună cu câţiva soldați, se întoarce în Paris unde începe să-și construiască o nouă armată.
În 1813, Austria și Prusia s-au alăturat rapid părţii țarului Alexandru I, iar mai mulți patrioți germani din Confederația Rinului s-au alăturat acestei noi coaliții. Între timp, în iunie 1813, Wellington amenință Franța din poziția sa din Spania iar în octombrie 1813, noua armată a lui Napoleon este nevoită să lupte împotriva noii coaliții a țărilor Europene, la Leipzig, cunoscută și ca „Bătălia Națiunilor”, unde Napoleon este învins.
După multe negocieri, la 6 aprilie 1814, prin Tratatul de la Fontainebleau, Napoleon, în cele din urmă, abdică. Acesta este exilat pe insula Elba și este numit principal suveran al acesteia, având un venit anul de două milioane de franci, ce avea să fie asigurat de Franța, o gardă de 400 de voluntari și i se păstrează titlul de împărat. După ce a încercat să se sinucidă, Napoleon, luându-și rămas bun de la garda veche și după o călătorie riscantă, în timpul căreia era să fie asasinat, în data de 4 mai 1814, ajunge pe insula Elba.
Talleyrand, care era președinte al guvernului provizoriu, a sugerat ca Louis al XVIII-lea, un Bourbon, să fie instaurat rege al Franței, lucru care s-a și întâmplat. Louis al XVIII-lea a permis egalitatea legală, accesul egal al tuturor la locurile de muncă guvernamentale, a păstrat Codul Napoleonic și alte câteva reforme.
La 30 mai 1814, Louis XVIII a semnat Tratatul de la Paris, care limita teritoriul Franței la granițele sale din 1792.
Consiliul de la Viena si Cele 100 de zile
La 18 septembrie 1814, a început Congresul de la Viena, iar toate puterile Europei au trimis delegații pentru a decide problema zilei: reorganizarea Europei haotice lăsată în urmă de cuceririle lui Napoleon.
Membrii Congresului erau speriați de o Franța puternică, așa că au creat, în jurul acesteia, state cu frontiere puternice. Olanda și Regatul Italian al Piemontului au fost create în acest scop. Prusia a primit malul stâng al Rinului, în timp ce Austria a luat teritorii din nordul Italiei, inclusiv Toscana și Milano, în Napoli, Murat a rămas pe tron pentru o vreme iar Bourbonii au fost restaurați în Spania.
În timp ce aceste detalii erau rezolvate la Viena, pe continent apare o altă problemă pentru aceștia. La 1 martie 1815, Napoleon, împreună cu un detașament al gărzii sale, a debarcat la Cannes, în Franța. În timp ce acesta traversa Alpii, ţăranii republicani s-au adunat în jurul lui, în apropiere de Grenoble. Napoleon, i-a cucerit pe soldații trimiși să-l aresteze, iar pe 20 martie se afla în Paris. Promițând să returneze Franței gloria pierdută, Napoleon a trecut prin țară și a ridicat o armată. Louis al XVIII-lea a fugit repede, iar Napoleon a făcut un ultim efort de cucerire într-o perioadă numită” Cele 100 de zile”.
Congresul de la Viena a fost șocat de debarcarea lui Napoleon și a declarat imediat că acesta este un proscris.
Pentru a se opune trupelor aliate ce se adunau la graniță, Napoleon, cu armata adunată, a mărşăluit în Belgia, unde la data de 16 iunie 1815, i-a învins pe Prusaci, sub comanda lui Gebhard von Blüche, în bătălia de la Ligny, iar amiralul Ney, a obținut o victorie tactică împotriva Ducelui de Wellington. Două zile mai târziu, pe 18 iunie 1815, la Waterloo, Napoleon s-a întâlnit cu trupele celei de-a Șaptea Coaliții, sub comanda Ducelui de Wellington, învingător în Războiului Peninsular. A urmat o bătălie sângeroasă, Napoleon fiind la un pas de victorie, când sub comanda lui Gebhard von Blüche, prusacii au sosit pentru a întări liniile britanice, și în ciuda eroismului Vechii Gărzi, Napoleon a fost învins.
Întors la Paris, parlamentul îl forțează pe Napoleon să abdice, iar la 22 iunie 1815, acesta abdică în favoarea fiului său. Odată ostilitățile încheiate, în Franța are loc” A doua Restaurație”, adică întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin pretendentul la Tron al Casei Regale, Ludovic al XVIII-lea.
A fost semnat un al doilea Tratat la Paris, iar Napoleon a fost exilat mult mai departe de această dată, pe insula Sfânta Elena din Oceanul Atlantic, unde a trăit ultimii șase ani din viața sa. Cele patru puteri învingătoare, Marea Britanie, Austria, Prusia și Rusia, au convenit că nici un Bonaparte nu îi va mai fi permis vreodată să domnească din nou în Franța.
După sfârșitul” Celor o sută de zile”, ultimele retușuri au fost aduse la Congresul de la Viena. Țarul Alexandru I, încă în căutarea unui sistem de securitate colectivă care ar fi prevenit pe cineva să construiască din nou un asemenea mare imperiu european, a convins cele mai multe țări europene să semneze o Sfântă Alianță și astfel, a readus pacea în Europa pentru aproximativ 100 de ani, până la izbucnirea Primului Război Mondial.
Exilul pe insula Sfânta Elena, Boala și Moartea
Marea Britanie nu a avut de ales decât să-l trimită pe Napoleon, în detenție, pe o insulă îndepărtată. Guvernul Britanic a anunțat că insula Sfânta Elena, din oceanul Atlantic a fost aleasă pentru reședința sa, iar în data de 15 octombrie 1815, Napoleon debarcă pe insulă, împreună cu adepții ce îl însoțeau voluntar în exil, generalul Bertrand și soția sa, generalul Gourgaud și soția sa, contele Montholon și soția sa și mai mulți servitori. Napoleon, pe insulă, s-a așezat la o viață de rutină, pe care și-o umplea cu scrisul, cu cititul, cu ascultatul clasicilor și cu învățarea limbii engleze.
Inactivitatea de pe insula Sfânta Elena, fără îndoială că au contribuit la deteriorarea sănătății lui Napoleon. Primele semne de boală ale acestuia au apărut în anul 1817, prin apariția unui ulcer sau cancer la stomac. Medicul corsican ce avea grijă de Napoleon, i-a prescris un tratament care nu a putu face nimic pentru a-și vindeca pacientul. De la începutul anului 1821, boala s-a agravat rapid, din martie, Napoleon a fost ținut la pat iar în aprilie și-a dictat testamentul.
Pe 5 mai 1821, la ora 17:49, la nici 52 de ani, Napoleon a decedat.
Trupul său a fost îmbrăcat în uniforma preferată, cea de Chasseurs de la Garde, acoperită de pardesiul gri pe care îl purtase la Marengo. Înmormântarea acestuia s-a desfășurat simplu, dar cu respectul cuvenit, în Valea Rupert, pe insula Sfânta Elena.
O autopsie a cadavrului lui Napoleon a concluzionat că a murit de cancer la stomac, deși alți oameni de ştiinţă au continuat să susţină că a fost otrăvit cu arsenic.
Corpul său a fost mai târziu repatriat și reînhumat la Paris în anul 1840, în septembrie. Rămășițele Împăratului au fost închise în șase sicrie (din fier alb, din mahon, două din plumb, din abanos și din stejar) iar ansamblul celor șase sicrie a fost pus într-un sarcofag din porfir roșu, ca și cum ar fi fost un faraon egiptean. Mormântul lui Napoleon I se află sub cupola Domului Invalizilor din Paris. Domul Invalizilor este o catedrală construită din ordinul lui Napoleon pentru a adăposti rămășițele eroilor patriei, care au murit în bătălii, „invalizii”. În Domul Invalizilor sunt înmormântați și doi frați ai lui Napoleon, Joseph Bonaparte și Jérome, și renumiții generali Vauban și Foch.
Surse:
- Napoleon Bonaparte, vol 1, Gheorghe Eminescu, Lumina Lex, 1997
- Eminescu, Gheorghe, Napoleon Bonaparte, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1986
- https://www.sparknotes.com/history/european/napoleonic/section4/
