Marin Preda

Evaluează acest articol!

(5 august 1922 – 16 mai 1980)

Marin Preda a fost unul dintre cei mai importanți romancieri români ai perioadei postbelice, nuvelist, prozator, director de editură, un opozant înflăcărat al regimului comunist, dar și unul dintre cei mai cunoscuți autori canonici a cărui cele mai cunoscute scrieri sunt romanele „Moromeții” și „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Marin Preda a fost un un intelectual lucid, om de cultură implicat în viața politică și care deși era membru al Partidului Comunist Român, era conștient de urmările nefaste ale ideologiei comuniste asupra literaturii, nefiindu-i teamă să-și susțină părerea, chiar dacă aceasta era contrară conducerii țării. Adrian Păunescu povestea pentru publicația Jurnalul că pentru a se asigura că nu se va introduce realismul socialist, Marina Preda s-a dus la Nicolae Ceaușescu și i-a zis: „Dacă vreți să introduceți realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”.

Marin Preda a fost un scriitor care a apărat condiția literaturii realiste, considerând că în afara unor noțiuni ca istorie, adevăr și realitate, proza n-ar avea niciun înțeles. El însuși cultiva o literatură inspirată din realitățile contemporane, abordând teme morale sau existențiale într-un stil epic de mare densitate, care astăzi a așezat proza românească pe terenul solid al observației psihologice. Marin Preda declara într-un interviu că: „Singurul lucru de care-mi amintesc foarte bine este că la vârsta de 13 ani am devenit conștient de mine. Tocmai citisem „Biblia„ și „Descartes” pe islaz”.

Romanul „Moromeții”, care l-a consacrat pe Marin Preda printre numele literaturii postbelice, fiind considerat un magnum opus-ul al scriitorului, este primul roman al lui în care acesta vorbește despre realitatea vieții rurale, protagonistul operei fiind Ilie Moromete, personaj construit după modelul tatălui acestuia, Tudor Călărașu. „Moromeții” este un roman de tip frescă socială, ce ilustrează viața rurală în perioada interbelică și postbelică, ce pe parcursul a peste o mie de pagini și aproximativ douăzeci de ani, scriitorul ilustrează dezagregarea lentă a nucleului social rural, familia patriarhală și distrugerea spiritului țărănesc.

În ultimii ani ai vieții, Marin Preda a încercat să se elibereze de sub tutela ideologiei partidului comunism, iar ultimul său roman publicat în 1980, „Cel mai iubit dintre pământeni”, a fost perceput ca o critică îndrăzneață la adresa regimului comunist, deși, scriitorul încerca să nuanțeze că epoca la care se referă este aceea a regimului lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Cum în romanul „Delirul” publicul observase „o reabilitare” a mareșalului Ion Antonescu, ce servea antisovietismului cultivat aluziv de Nicolae Ceaușescu, tot așa „Cel mai iubit dintre pământeni” slujise în primă instanță, la discreditarea regimului prosovietic din primul deceniu de comunism. După câteva săptămâni de la publicare, romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” a fost retras din toate librăriile și bibliotecile publice, iar la scurt timp, pe 16 mai 1980, scriitorul a fost găsit decedat în camera sa din vila de creație a acestuia, din complexul de la Palatul Mogoșoaia, în acel timp Marin Preda fiind deputat în Marea Adunare Națională.

Marin Preda a fost pentru cele trei soţii ale sale „cel mai iubit dintre pământeni“, scriitorul fiind un iubit pătimaş ce a suferit din amor. Soţiile scriitorului au mărturisit că „înainte de toate, Marin Preda era scriitor şi apoi amant. Era omul pe care o femeie visează să-l găsească”. Aurora Cornu a fost marea iubire a lui Marin Preda, Eta Vexler a fost soţia evreică care i-a atras antipatia regimului, iar Elena a fost cea care l-a făcut pe scriitor tată.

Copilărie

Marin Preda s-a născut la 5 august 1922, în comuna Siliştea-Gumeşti, din judeţul Teleorman și a fost cel de-al doilea copil, din cea de-a doua căsătorie a lui Tudor Călăraşu cu Joiţa Preda, cei doi, având împreună trei copii, pe Ilinca, Marin şi Alexandru, cei trei purtând însă numele de familie al mamei. Din prima căsătorie, tatăl său avea trei băieţi, pe Ilie, Ioan şi Gheorghe, portretizați în Paraschiv, Nilă şi Achim în romanul „Moromeţii”, iar Joiţa Preda avea două fete, pe Maria şi Ioana, portretizate Alboaica şi Tita în celebrul roman. În romanul „Moromeţii”, tatăl este portretizat ca Ilie Moromete, iar mama scriitorului drept Catrina Moromete.

Familia scriitorului a fost numeroasă, însă veniturile acesteia erau modeste.

În 1929, învațătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa întâi, însă tatăl său nu îl lasă să frecventeze cursurile, motivând că el și-a dat întotdeauna copiii la școală de la vârsta de opt ani, iar tânărul Marin nu va fi exclus în a avea aceeași soartă.

În 1930, Marin Preda este reînscris în clasa I, la școala primară din Siliştea-Gumeşti, iar în scriptele școlare va figura cu numele de Călărașu T. Marin avându-i ca învățători pe Ionel Teodorescu, în clasele I-IV, care va fi apreciat și foarte îndrăgit de scriitor, păstrându-l în amintirea sa, pe Anghel Crivăț, în clasa a V-a și pe Ionel Georgescu, în clasele VI-VII.

Pentru părinții lui Marin Preda școala nu era un lucru important, aceștia neacordând importanță studiului, iar tânărul Marin lipsea frecvent de la şcoală din pricina muncilor gospodărești la care trebuia să ia parte, motiv pentru care acesta a terminat cu chiu cu vai clasele primare. Cu toate acestea, tânărul a fost un elev conștiincios și a fost răsplătit cu premiul întâi cu coroniță, fiind cel mai bun din clasă, tablou evocat memorabil în scena Premiul I din „Moromeții”.

Tânărul Marin Preda devine din ce în ce mai interesat de învățătură, dorind să își schimbe condiția socială, să părăsească munca câmpului și să-și depășească părinții, orientându-se către oraș. Primele sale compuneri datând din acea perioadă, au un oarecare iz literar.

Finalizarea clasei a IV-a a fost o adevărată provocară în viața scriitorului, deoarece din pricina sărăciei în care trăia, tânărul școlar nu avea bani pentru a-și procura cărțile necesare, reușind să termine anul școlar doar prin bunăvoința învățătorului Ionel Teodorescu, care i-a împrumutat cărțile necesare. Tot în acest an, în 1934, se îmbolnăvește de malarie.

În 1937, Marin Preda finalizează cursurile clasei a VII-a cu media generală 9,78 și i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a șapte clase primare, cu media generala 9,15.

În vara anului 1937, Marin Preda se hotărăște să se înscrie la Şcoala Normală din Câmpulung Muscel, însă nu îi este permis să dea examen de admitere, pe motiv că avea miopie. Imediat se orientează către altă școală și dă examen la Şcoala de Arte şi Meserii din localitatea teleormăneană Miroşi, unde îl cunoaşte pe Constantin Păun, „falsul librar” din Miroşi, institutor cu oarecare ştiinţă de carte, care observă în el o sclipire aparte și îl ajută să fie admis la Şcoala Normală „Andrei Şaguna” din Abrud, unde susţine doar examenul de bursă, obţinând media 10, fiind clasificat „întâiul”. Aici urmează doar primul an de studiu, între 1937-1938, ulterior şcoala desfiinţându-se din lipsă de elevi. După se transferă la Şcoala Normală din Cristur – Odorhei, unde va studia doar doi ani, între 1938 – 1940, deoarce în urma Dictatului de la Viena, când România a cedat Ungariei o parte din teritoriul Transilvaniei, şcoala este desfiinţată. Aici îl are ca profesor de română pe Justin Salanţiu, cel care i-a prezis la un moment dat că: „Bravo! Ai să ajungi un mare scriitor.”

Ultimul an de studii, între 1940 și 1941, Marin Preda îl începe la Şcoala Normală din Buzău, unde nu a rămas decât câteva zile, înscriindu-se imediat la Şcoala Normală pentru Învăţătura Poporului Român din Bucureşti, manifestând un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematică.

Acest transfer va fi resimţit de către Marin Preda, ca o ruptură definitivă, fără cale de întoarcere de satul natal și de universul familial, iar scena despărţirii de tată, pe peronul gării, rememorată în romanul „Viaţa ca o pradă”, este una antologică.

La încheierea anului școlar, în 1941 susţine examenul de capacitate, echivalentul examenului de bacalaureat, însă datorită situației financiare precare se hotărăște să renunțe la școală, întorcându-se în satul natal pentru o scurtă vizită.

În timpul școlii, preocupările sale literare capătă amploare, însă profesorul său de română Vladimir Streinu nu î-l remarcă, deşi a apreciat nuvale „Lixandra”, pe care Marin Preda a prezentat-o în faţa celorlalţi elevi. Din această perioadă datează şi primul său roman, „Fereastra”, care a fost pierdut însă în timp ce efectua stagiului militar. În anii de şcoală normală l-a citit pe Balzac, Stendhal, Victor Hugo, Tolstoi şi Dostoievski, dar şi „Dialogurile” lui Platon, „Discurs asupra metodei” al lui Descartes și „Biblia”.

După scurta vizită în satul natal, Marin Preda decide că nu se va mai întoarce în Siliștea-Gumești, preferând să rămână în București, deși de multe ori a suferit de foame, locuind în garsoniera minusculă a fratelui său, Nilă.

Marin Preda povestea într-un interviu despre ruperea de satul natul: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. După ce a finalizat școala, stând în București, nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui ’41 – ’42. Doar lucruri fără legătură, nefirești. N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Scriitorul povestea că uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.

Debutul literar

În primăvara anului 1941, Marin Preda începe să trimite primele sale proze revistei „Albatros”, dintre care doar schiţa „De capul ei” este acceptată pentru publicare, iar alături de alți tineri afiliați acestei revistei, Ion Caraion, Virgil Ierunca, Marin Sârbulescu, Tiberiu Tretinescu, Sergiu Filerot, începe să frecventează cercul de la „Tiparul Universitar” şi pe cel de la ziarul „Timpul”.

Marin Preda scrie poezia „Întoarcerea fiului rătăcit”, ce urma să fie inclusă în volumul colectiv „Sârmă ghimpată”, alcătuit de grupul de la „Albatros”, însă acesta a fost interzis de către cenzură.

În această perioadă, Marin Preda trăiește în condiţii precare, în sărăcie, citeşte mult dar şi scrie, fiind hotărât să debuteze.

La 20 ianuarie 1942, Marin Preda marchează debutul literar, prin publicarea schiței „Nu spuneți adevărul”, în revista „Tinerețea”, nr. 1-2.

Deoarece nu a ajuns la un succes care să-i asigure un confort financiar, la recomandarea lui Geo Dumitrescu, în 1942, Marin Preda este angajat ca funcţionar la Institutul de Statistică, iar între anii 1942 – 1943, este angajat pe funcția de corector la ziarul „Timpul”.

Prin intermediul lui Geo Dumitrescu, în redacţia ziarului „Timpul”, Marin Preda îl cunoaşte pe Miron Radu Paraschivescu, care îi acordă încrede și îl ajută să publice în ziar, în pagina literară „Popasuri”, schiţa „Pârlitu’” (15 aprilie 1942), „Strigoaica” (23 mai 1942), „Calul” (4 iunie 1942), „Salcâmul” (7 iulie 1942), „Noaptea” (5 august 1942) și „La câmp” (22 septembrie 1942), unele dintre aceste schițe fiind reluate în volumul de debut „Întâlnirea din Pământuri”, iar schița „Salcâmul” este embrionul viitorului roman „Moromeţii”.

În prima parte a anului 1943, Marin Preda începe să frecventeaze, pentru scurt timp, cenaclul „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu, și citeşte în cadrul cenaclului două dintre primele sale schiţe, „De capul ei” și „Calul”, remarcate de celebrul critic, scriitorul făcând o impresie bună celor prezenți.

La recomandarea lui Eugen Lovinescu, în 1943, poetul Ion Vinea îl angajează pe tânărul scriitor ca secretar de redacţie la ziarul „Evenimentul zilei”, iar în martie 1943, Marin Preda publică în ziarul „Vremea războiului” opera „Colina” iar în aprilie, publică schița „Rotila”.

Stagiul Militar

Între 1943 și 1945, Marin Preda satisface serviciul militar în termen, la Regimentul 3 Grăniceri, respectiv la Cozmeni, lângă Cernăuţi, Olteniţa, Ulmeni și Bârlad, însă fără să participe la luptele de pe front. În tot acest timp, scriitorul păstrează legătura cu Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu şi Ion Caraion, cărora le scrie mai multe scrisori despre provocările întâmpinate în armată, iar experienţa din timpul stagiului militar se va regăsi mai târziu în câteva opere publicate, respectiv în schițele „Îndrăzneala”, „Soldatul cel mititel” și „Albastra zare a morţii”, respectiv în romanele „Viața ca o pradă” și „Delirul”.

În iulie 1943, când primeşte o permisie de o lună, împreună cu Constant Tonegaru, ia parte la înmormântarea lui Eugen Lovinescu.

După încheierea serviciul militar, Marin Preda este reangajat pe funcția de corector la ziarul „Timpul”, între 25 aprilie și 31 decembrie 1945, şi la ziarul „România liberă”, în 1946.

Scriitor

Între 1946 și 1948, la recomandarea lui Eugen Jebeleanu, Victor Eftimiu îl numește pe Marin Preda funcţionar la Societatea Scriitorilor Români şi secretar de presă la Ministerul Informaţiilor și primeşte spre lectură în vederea publicării, manuscrisul romanului „Desculţ” al lui Zaharia Stancu. Nemulţumit de viziunea asupra ţăranului, dar şi de stil şi de înclinaţia autorului spre exagerare, Marin Preda realizează un referat negativ scrierii.

Deși, în 1948 scriitorul a încercat să-l cunoască pe criticul George Călinescu, acesta a fost dezamăgit de lipsa de reacţie a acestuia, făcându-și noi prieteni, cum ar fi Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Ovid S. Crohmălniceanu, Petru Dumitru, A.E. Baconski Mihai Gafiţa şi Zaharia Stancu.

În aprilie 1948, Marin Preda debutează cu volumul de nuvele „Întâlnirea din pământuri”, care este apreciat de către Paul Georgescu, Ovid S. Crohmălniceanu şi Petru Dumitriu, însă, este aspru criticat de J. Popper şi Al. Jar, fiind acuzat de naturalism. În ciuda talentului cert al autorului, majoritatea criticilor care au comentat volumul s-au arătat rezervați din cauza formulei inovatoare asemănătoare prozei americane, prohibită însă în noul regim ideologic al realismului socialist.

În concediile petrecute la Bălceşti, în judeţul Vâlcea, în 1948, Marin Preda scrie prima versiune a romanului „Moromeţii”, iar la Sinaia, în 1949, scrie nuvela „Ana Roşculeţ”.

În 1949, scriitorul publică nuvelele „Ana Roşculeţ” şi „O adunare liniştită”, în volume distincte, la Editura pentru Literatură şi Artă, iar în aprilie 1949, devine membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Anul 1950 îl aduce pe Marin Preda în fața unei noi provocări de a scrie un roman intitulat „Matei Dimir”, însă nu reuşeşte și abandonează proiectul. Totuşi, între anii 1949 – 1953 datează romanul „Întâia moarte a lui Micula Mircea”, care va fi publicat postum.

În 1952, Marin Preda devine redactor la revista „Viaţa Românească”, și publică în acceași revistă nuvela „Desfăşurarea”, unde se înfaţişează, cu destule ambiguităţi insinuante, așa-zisul fenomen al colectivizării. Această nuvelă este întâmpinată favorabil din partea criticilor și primeşte Premiul de Stat, cls. a II-a.

În 1954, regizorul Paul Călinescu realizează filmul „Desfăşurarea”, o ecranizare după nuvela cu acelaşi titlu, la care scriitorul este coautor al scenariului.

Moromeții

În 1955, Marin Preda publică în revista „Viaţa Românească”, romanul „Moromeții”, primul volum, una dintre cele mai mari capodopere ale literaturii române, care ulterior este publicat și la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, roman care îl va poziţiona pe scriitor ca lider în cadrul generaţiei sale și al peisajului literar contemporan. Deși a fost scris între 1949 și 1955, romanului „Moromeții”, considerat ca fiind capodopera scriitorului, a fost publicat la insistențele iubitei sale, poeta Aurora Cornu, care găsind manuscrisul din întâmplare într-un sertar, entuziasmată de lectura manuscrisului, l-a sfătuit pe scriitor să îl publice. Cu datele schimbate, scena aceasta se va regăsi în romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, episodul în care Suzi Culala citeşte manuscrisul lucrării lui Petrini, „Era ticăloșilor”.

Aurora Cornu într-un interviu acordat jurnalistei Corinei Stoicescu povestea că: „Erau împreună de puţin timp şi totul a ieşit la iveală în seara de Anul Nou. Marin se dusese să cumpere ceva de mâncare la un restaurant, că nu aveam nimic în casă. Erau începuturile amorului nostru. Eu rămăsesem singură în cameră şi am căutat prin sertare. Aşa am dat de un manuscris pe care am început să-l citesc. Ăştia erau Moromeţii viitori pe care el îi trimisese în alte romane. Avea nişte planuri cu Marioara Fântână, Adam Fântână… Am fost fascinată, iar când Marin s-a întors acasă se uita fascinat la mine pentru că nu îşi închipuia că o să mă vadă pe mine că mă fascinez de ceva. După ce am citit acel manuscris cred că m-am îndrăgostit cu adevărat de Marin Preda”.

Aurora Cornu povestea într-un interviu că: „La început erau nişte amintiri din copilărie pe care le răspândise în alte romane. În perioada în care am fost căsătoriţi a scris romanul, a creat personajele, a descris satul, istoria. Sunt foarte mândră că „Moromeţii” există graţie mie, eu am făcut un cadou românilor”. Totodată, Aurora Cornu declară că romanul ”Moromeţii” a fost singurul „copil al celor doi”.

„Moromeții” este un roman social ce l-a consacrat pe autor printre numele literaturii postbelice, considerat ca fiind magnum opus-ul scriitorului. Acesta este un roman de tip frescă socială ce ilustrează viața rurală în perioada interbelică și postbelică, unde autorul, pe parcursul a o mie de pagini și aproximativ douăzeci de ani, ilustrează dezagregarea lentă a nucleului social rural, familia patriarhală și distrugerea spiritului țărănesc.

Romanul „Moromeții” a fost distins în 1957 cu Premiul de Stat, cls. I, iar în 1986, regizorul Stere Gulea a transpus cinematografic acest roman, avându-l pe Victor Rebengiuc în rolul lui Ilie Moromete.

În anii ce au urmat, Marin Preda a reușit să iasă din săracia cruntă pe care a îndurat-o până atunci, destinul său luând calea faimei, recunoașterii și a unei situații financiare decente, luând naștere un scriitor nou, cu un cuvânt clar și dur.

Carieră

În aprilie 1956, Marin Preda publică în revista „Viaţa Românească” nuvela „Ferestre întunecate”, tipătită ulterior și la Editura Tineretului și realizează mai multe călătorii în Grecia şi Turcia. În perioada decembrie 1957 – ianuarie 1958, Marin Preda vizitează Vietnamul, iar pe baza experienţelor trăite în această țară va scrie nuvela „Friguri”.

În 1958, scriitorul este ales membru al biroului Uniunii Scriitorilor şi devine redactor şef adjunct la revista „Viaţa Românească”, însă se îmbolnăvește grav de nevroză și este internat în spital, iar perioada de covalescență și-o petrece la Sinaia. Din această perioadă datează volumul „Jurnal intim”, unde Marin Preda consemnează şi momentele prin care a trecut după despărţirea de Aurora Cornu.

Între anii 1960 și 1962, Marin Preda a intenţionat să realizeze o tetralogie, alcătuită din romanele: „Moromeţii”, „Birică”, „Adam Fântână” şi „Risipitorii”.

În 1962, Marin Preda publică romanul „Risipitorii”, în care încearcă, prin intermediul personajului Constanţa, să îşi transfigureze propria perioadă de depresie, roman cu o geneză prelungită şi atipică, o scriere de cotitură în operele lui Marin Preda, marcând o altă criză de creație, vizând de astă dată, schimbarea tematicii și a stilului narativ. Acest roman va avea patru ediţii, primele trei fiind foarte diferite între ele, prin schimbări de scenariu și de traiectorie a personajelor. În 1965 a apărut o a doua ediţie, „în întregime revăzută”, în 1969 o a treia, „revăzută definitiv”, iar în 1972, o ultimă versiune, „revăzută”.

În perioada 1964-1966, Marin Preda începe să fie urmărit de către Securitate, fiind considerat un scriitor cu atitudine ostilă faţă de regim, deși primele note informative datează din anul 1952. În martie 1965 este ales deputat în Marea Adunare Naţională, în circumscripţia nr. 395 din Bucureşti, pentru un mandat de doi ani și publică romanul „Ciuma” de Albert Camus, pe care l-a tradus împreună cu soţia sa, Eta Preda.

În 1967, Marin Preda publică cel de-al doilea volum al romanului „Moromeţii”, la Editura pentru Literatură, roman care deschide direcția scrierilor despre „obsedantul deceniu”, la care scriitorul lucra încă din 1953, iar ulterior, cele două volume ale romanului au fost publicate împreună. Romanul, după apariție, primește critici dure din partea revistei „Luceafărul”, condusă de Eugen Barbu, însă este apărat de tinerii critici de la „Gazeta literară”, cărora li se alătură şi Şerban Cioculescu.

În 1968, scriitorul publică romanul „Intrusul”, la Editura pentru Literatură, acesta având un mare impact literar, pentru care este recompensat cu premiul Revistei „Viaţa Românească” şi Premiul Uniunii Scriitorilor. Acest roman este, într-un anume sens, un roman al eșecului industrializării socialiste, unde regimul e înfrânt nu de către democrație sau de către firava opoziție internă, ci și de către forțele obscure ale psihologiei umane și de către propria sa demagogie. Acțiune acestui roman se petrece în perioada cea mai neagră a regimului comunist, când partidul decide arbitrar să se construiască orașe, răzând de pe suprafața pământului satele, Securitatea arestează oameni nevinovați, „cadrele” promovează inși dubioși doar pe baza fidelității partidice și blochează cariere pe bază de delațiuni.

În cadrul alegerilor din 14-16 noiembrie 1968, de la Adunarea Generală a Scriitorilor, Marin Preda este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.

La 16 august 1969, scriitorul publică în revista „Luceafărul”, nuvela „O oră din august”, intitulată ulterior „Albastra zare a morţii”.

La 1 martie 1970, Marin Preda este ales membru corespondent al Academiei Române și devine primul director al Editurii „Cartea Românească”, editură a Uniunii Scriitorilor din România.

Prietenul său, Adrian Păunescu îl convinge să răspundă săptămânal la o întrebare în revista „Luceafărul”, iar în urma acestei colaborări, care s-a întins între 18 aprilie 1970 şi 3 iulie 1971, se naşte volumul „Imposibila întoarcere”, tipărit la Editura „Cartea Românească”, primind pentru acest volum de eseuri Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, volum care prin titlu şi mai ales prin conjunctura publicării, este resimţit de către breasla scriitorilor, ca o opoziţie făţişă, deşi indirectă, la mecanismele totalitare.

În 1970, apare romanul „Demonii” de F.M. Dostoievski, pe care Marin Preda l-a tradus împreună cu Nicolae Gane.

În toamna anului 1971, Marin Preda este primit de către Nicolae Ceauşescu, prin mijlocirea lui Adrian Păunescu, discuţie în cadrul căreia scriitorul pronunţă tăioasa replică: „Dacă reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!”.

În perioada 1971-1976, Securitatea este din nou pe urmerele lui Marin Preda, în special pentru relaţiilor pe care scriitorul le avea cu unii scriitori români din străinătate.

În anului 1972 vede lumina tiparului romanul „Marele singuratic”, publicat la Editura „Cartea Românească”, roman care se bucură de apreciera publicului și a criticilor, fiind recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Acest roman întregește povestea „Moromeților”, acțiunea fiind centrată în jurul lui Niculae Moromete, care după activitatea sa din partidul comunist, cunoaște o perioadă de retragere în care lucrează mai întâi ca grădinar și mai apoi ca inginer horticultor. Romanul prezintă și povestea de dragoste dintre Niculae și pictorița Simina, însă, autorul face loc în poveste și unor episoade inedite din viața tatălui lui Niculae, Ilie Moromete.

Încă din anii ’70, Marin Preda începe să locuiască la Mogoşoaia și alege să scrie numai de acolo. În 1973, publică ediţia definitivă a volumului „Întâlnirea din pământuri” şi ia lumina tiparului primul studiu monografic „Marin Preda, vocaţie şi aspiraţie”, datorat lui Mihai Ungheanu.

În 1973, regizorul Mircea Mureşan realizează al doilea film după un scenariu semnat de Marin Preda, respectiv „Porţile albastre ale oraşului”, ce are la bază povestirea „O oră din august”, în rolul principal fiind actorul Romeo Pop.

În 1975, Marin Preda publică romanul „Delirul”, la Editura „Cartea Românească”. La scrierea acestui roman, autorul a evocat evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu din anul 1941 sau experiența sa în armată, din perioada 1943-1945. Personajul principal este Ștefan Paul, fiul lui Parizianu, amintit în Moromeții, care spre deosebire de flăcăii din Siliștea Gumești, Ștefan merge la oraș pentru a-și găsi un rost, fiind angajat la publicația „Ziua” și luat sub protecția lui Nikki Dumitrescu, omul de bază al patronului. Romanul este primit elogios în ţară, dar este criticat pe motive ideologice, cum ar fi reabilitarea mareşalului Ion Antonescu, şi estetice, cu referire la realizarea artistică care ar fi avut de suferit, fiind apreciat şi criticat şi în străinătate.

Tot în 1975, regizorul Iulian Mihu realizează filmul „Marele singuratic”, după romanul omonim scris în 1972 de Marin Preda, iar rolurile principale sunt interpretate de George Motoi, Florența Manea, Gheorghe Dinică, Ion Caramitru și Adriana Nemeș.

În 1977, este publicat la Editura Albatros romanul autobiografic „Viaţa ca o pradă”, care formează prin structura sa prezentarea copilăriei și adolescenței naratorului, de la călătoria acestuia prin sistemul de învățământ, până la povestea scrierii unora dintre cele mai mari opere românești, iar pentru acest roman, Marin Preda primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Scriitorul a fost sfătuit de mai mulţi confraţi, deoarece era singurul director de editură necomunist, să devină membru de partid, astfel că îşi întocmeşte o „Autobiografie”, care a fost păstrată în manuscris în două variante și a fost publicată postum.

În februarie 1980, Marin Preda a participat în campania electorală pentru alegerea ca deputat în circumscripţia electorală nr. 5 Drăcşenei – Teleorman, alături de contracandidatul său, Laurenţiu Fulga, scriitorul avându-i alături pe Cornel Popescu, Dan Claudiu Tănăsescu, Petre Anghel şi Constantin Stănescu.

În martie 1980, Marin Preda publică la Editura „Cartea Românească”, romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, în trei volume, unul dintre cele mai puternice romane din seria scrierilor despre obsedantul deceniu din literatura română, iar prin impactul lui demascator, ecoul acestei scrieri ia, în rândul cititorilor, proporţii ample, neatinse de după 1944 de o altă creaţie românească. Romanul s-a bucurat de un imens succes la public, iar critica literară l-a considerat, aproape la unison, drept un „roman total”.

„Cel mai iubit dintre pământeni” este un roman cu mai multe paliere, mai multe teme și un număr mare de personaje, un roman politic, despre obsedantul deceniu, un roman de dragoste, ce prezintă istoria unui tânăr profesor de filosofie, Victor Petrini, care are credința că dacă dragoste nu e, nimic nu e, un roman moral, a unui moralist de clasă, în sfera existențială, în genul lui Camus, un roman de moravuri despre lumea intelectuală și, în general, despre lumea românească în regimul totalitar comunist. Acesta este un roman puternic și amplu al unui moralist care judecă necruțător istoria prin care trece.

Romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, în ale cărui pagini Marin Preda prezintă ororile comunismului din perioada anilor 50, a fost retras imediat de pe piață, iar romanul nici nu ar fi văzut lumina tiparului dacă nu ar fi apărut chiar la editura condusă de către scriitor.

Familie

Marin Preda a fost pentru cele trei soţii ale sale „cel mai iubit dintre pământeni“, un soţ pe cât de adorat şi iubit, pe atât de dificil de înţeles. Scriitorul a iubit pătimaş, a suferit din amor, iar soțiile acestuia spuneau despre el că înainte de toate era scriitor şi apoi amant. Aurora Cornu a fost marea iubire a lui Preda, Eta Vexler a fost soţia evreică care i-a atras antipatia regimului, iar Elena a fost cea care l-a făcut pe scriitor tată.

Preocupat mai mult de carieră şi literatură, Marin Preda nu a trăit iubiri adolescentine care să îi fi marcat existenţa sau să îi influenţeze scrierile. Scriitorul a descoperit marea dragoste la 32 de ani când a cunoscut-o pe tânăra Aurora Cornu, în vârstă de doar 20 de ani.

Povestea de iubire dintre scriitor și frumoasa tânără Aurora Cornu, a început la malul mării, aceștia văzându-se pentru prima dată la vila Uniunii Scriitorilor în 1952, iar prima întâlnire s-a rezumat la un simplu schimb de replici. După doi ani, se regăsesc din nou la malul mării, iar printr-o ironie a sorţii, ea ocupa camera care ar fi trebuit să îi revină scriitorului. Galant, Marin Preda î-i cedează camera, însă, încăpăţânată, Aurora Cornu îşi face bagajul şi pleacă.

Din corespondenţa celor doi, rezultă că Marin Preda s-a îndrăgostit nebuneşte privind-o pe Aurora Cornu cum îşi strânge bagajul, iar a doua zi, direct de pe malul mării, scriitorul i-a scris prima scrisoare de dragoste: „Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi, nu ştiu unde, când şi de ce, dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău. Totul, aspiraţiile tale, somnul tău, vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.

Marin Preda a cerut-o de nevastă pe Aurora Cornu a doua zi, însă, tânăra a luat propunerea ca pe o glumă și a pleacat mai devreme de la mare, lăsându-l pe scriitor profund îndrăgostit şi plin de dor. S-au căsătorit trei ani mai târziu, în 1955, simplu, fără fast şi nuntă, la Sfatul Popular.

În 1957, Aurora Cornu l-a părăsit pe Marin Preda, în urma unei crize de personalitate, aceasta dorind să aibă o carieră proprie, să vadă lumea, să cunoască și să se dezvolte ca artist şi nu să rămână în umbra scriitorului, însă îl va păstra ca prieten, iar în biletul de despărţire către scriitor, aceasta a scris: „Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci… Cheile sunt colo, banii dincolo“. În 1965, Aurora Cornu s-a stabilit în Franţa, la Paris, ulterior locuind la Londra şi în America.

Divorţul dintre Marin Preda și Aurora Cornu s-a încheiat la doi ani de la despărţire, în 1959, iar în tot acest timp, Marin Preda a fost internat în spital pentru depresie.

În 1958, cu un an înainte de pronunţarea divorţului de Aurora Cornu, aflat în plină criză afectivă şi bolnav, Marin Preda o întâlneşte pe Eta Vexler, care era critic literar, cu origini evreieşti, iar căsătoria dintre cei doi are loc într-un timp scurt. Marin Preda povestea în jurnalul său că: „Ne-am îndrăgostit repede, în câteva săptămâni, aveam nevoie unul de celalalt“.

Întâlnirea dintre cei doi îndrăgostiți are loc la Sinaia, iar noua iubire îi trezeşte inspiraţia scriitorului, care începe să scrie romanul „Risipitorii”. Căsătoria scriitorului cu evreica Eta Vexer i-a atras antipatia regimului comunist, acesta fiind unul dintre motivele pentru care Preda a ajuns în vizorul Securităţii.

S-a considerat că, în urma căsătoriei cu o femeie cu origini evreiești, Preda ar fi intrat sub influenţa cercurilor naţionaliste evreieşti. Căsătoria celor doi a durat doar opt ani, separarea venind în 1966, ulterior Eta Vexler emigrând.

La doi ani de la despărţirea de Eta, în 1968, Marin Preda o cunoaşte pe Elena Mitev, iar oficializarea relației are loc repede, căsătorindu-se cu Elena în acelaşi an în care o cunoaşte, în 1968. La doi ani de la căsătorie, se naște primul copil al scriitorului, Nicolae, Elena fiind cea care descoperă că în Marin Preda ardea dorința de a avea copii şi de a deveni tată. Elena i-a dăruit scriitorului şi pe cel de-al doilea fiu, pe Alexandru.

Elena Mitev declara într-un interviu că: „În timp ce copilul dormea, am ieşit să fac nişte mici cumpărături şi, când am revenit, am rămas cutremurată. L-am găsit pe Marin în faţa pătuţului lui Nicolae, în genunchi. Stătea şi privea nemişcat, de parcă s-ar fi rugat. L-am lasat în pace, nevrând să tulbur această scenă, si, după vreo oră, când am reintrat în camera, Marin se suise pur si simplu în patuţul lui Alexandru. Se făcuse atât de mic, încât să încapă acolo şi să-şi ţină copilul în braţe. În veci nu o să pot uita această imagine: o efigie perfectă a iubirii părinteşti, a imenselor lui resurse de ocrotire și tandrețe”.

Elena Mitev declara că să fii soţia unui geniu precum Marin Preda, un scriitor captivat de munca sa şi dedicat complet actului creaţiei, nu a fost o sarcină uşoară, aceasta recunoscând că: „Chiar fiind soţia lui, îmi venea câteodată destul de greu sa creez momente de intimitate, să-l scot din preocupările lui obsesive. În lumea lui, era foarte greu de pătruns. Uneori, lucra o noapte întreagă şi scria doar 7-8 rânduri şi acelea chinuite. Erau nopţi în care scria numai trei rânduri.”

Alături de Elena Preda, Marin Preda a scris capodopera „Cel mai iubit dintre pământeni”, iar aceasta i-a fost alături în ultimele zile din viaţă, înainte ca destinul său să se curme brusc, într-o noapte ploioasă de mai, în 1980.

Ecranizări și teatru

Marin Preda a scris scenarile pentru filmele „Desfăşurarea” (1954), regizat de Paul Călinescu, care este şi co-scenarist, rolul lui Ilie Barbu fiind interpretat de Colea Răutu, „Moromeţii” (1955), regizat de Tatiana Sireteanu şi Silviu Dimitrovici, „Pasiunea prietenilor mei” (1957), în regia lui Savel Stiopul, film care a rămas însă la faza de probe şi „Porţile albastre ale oraşului” (1973), scenariul având la bază nuvela „O oră din august”, regizat de Mircea Mureşan. Acest film a primit Premiul pentru scenariu, acordat de Asociaţia Cineaştilor din România.

Totodată, după operele lui Marin Preda au fost realizate câteva importante ecranizări, respectiv: „Marele singuratic” (1976), în regia lui Iulian Mihu, „Întâlnirea din pământuri” (1983), scenariul fiind creat de Ion Coja, în regia lui Dumitru Dinulescu, „Imposibila iubire” (1983), după romanul „Intrusul”, în regia lui Constantin Vaeni, „Moromeţii” (1986), în regia lui Stere Gulea, care a creat și scenariul, rolul lui Ilie Moromete fiind jucat de Victor Rebengiuc, iar filmările au fost realizate în judeţul Teleorman, dar nu la Siliştea-Gumeşti unde s-a născut scriitorul, ci la Talpa, „Cel mai iubit dintre pământeni” (1992), în regia lui Şerban Marinescu, care a scris și scenariul, și „Moromeții 2” (2018), în regia lui de Stere Gulea, rolul lui Ilie Moromete fiind interpretat de Horațiu Mălăele.

Drama în trei acte „Martin Borman” s-a jucat pe scena Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, premiera având loc în data de 29 decembrie 1967, în regia Soranei Coroamă-Stanca, ulterior fiind pusă în scenă și „Tinereţea lui Moromete”, premiera având loc la 18 septembrie 1981, în regia Ancăi Ovanez Doroşenco. La radio, de-a lungul timpului, au fost prezentate mai multe dramatizări după Moromeţii precum și după alte romane.

Comunism

Marin Preda a fost unul dintre cei mai „vânaţi” scriitori de către Securitate, în regimul comunist, deși acesta a deţinut funcţia de deputat. În 1980, în anul apariţiei romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, Marin Preda a fost ales deputat în Marea Adunare Naţională. În martie 1980 scriitorul era deputat al Circumscripţiei electorale numărul 5 Dracşani-Teleorman, însă se spune că Marin Preda nu participat decât la o singură sesiune a Marii Adunări Nationale, la prima întrunire. În luna mai a anului 1980, Marin Preda a fost găsit decedat în camera lui de creaţie de la Palatul Mogoşoaia, iar la data decesului acestuia, Marin Preda nu era doar cel mai celebru scriitor contemporan, ci şi deputat în Marea Adunare Naţională.

Deces

La 57 de ani, în noaptea de 15 spre 16 mai 1980, în acelaşi an în care celebrul roman „Cel mai iubit dintre pământeni” cunoscuse succesul, Marin Preda a fost găsit mort în camera cu numărul 6 din vila de creaţie de la Mogoşoaia, înecat în somn cu propria vomă, după o noapte în care consumase alcool. Conform oficialităților, certificatul medico-legal a atestat consumul mare de alcool şi moartea prin asfixie mecanică, însă în jurul morţii lui Marin Preda s-au creat o serie de scenarii, mulți spunând că a fost ucis de Securitate sau de agenţii ruşi KGB.

Marin Preda şi-a petrecut ultima zi din viaţă, 15 mai 1980 la Editura „Cartea Românească”, în biroul său de director, unde a primit vizite, a scris şi spre seară a rămas, aşa cum obişnuia, singur. În biroul său, coana Vetuţa, femeia de serviciu, i-a adus o sticlă de rom cubanez, pe care Marin Preda a băut-o singur, închis în birou, până târziu în noapte. Cu taxiul a fost dus la vila de creaţie de la Mogoşoaia, unde Marin Preda obişnuia să doarmă de câteva săptămâni, scriitorul, băut bine, fiind ajutat să urce și să coboare din taxi.

La Mogoşoaia, Marin Preda a fost urcat în camera sa, cea cu numărul 6, unde i s-a adus o omletă, însă scriitorul nu a adormit, iar în jurul orei 1:30, acesta a coborât în sala de mese, acolo unde petreceau mai mulţi scriitori la o zi de naştere. La bar, Marin Preda a cerut apă, fiindu-i oferite două pahare, dintre care unul conținea apă şi altul votcă. Marin Preda a băut paharul de votcă, a căzut cu capul pe masă, iar în jurul orei 2:00 dimineaţa a fost urcat pe braţe, de către poetul Virgil Mazilescu şi de către portar, în camera sa, lăsându-l pe pat, îmbrăcat în palton. A doua zi, Marin Preda urma să plece la Focşani la o întâlnire cu cititorii.

Marin Preda a fost găsit decedat în dimineaţa zilei de 16 mai 1980, de către scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu, în patul său de la Mogoşoaia, iar acesta povestea într-un interviu acest episod crunt: „În dimineaţa plecării, telefoanele de la Focsani mă zăpăciseră. Întâlnirea lui Preda cu cititorii urma să se desfăşoare în sala teatrului. Era aşteptat de toată lumea. Se pregătea un fel de sărbătoare a autorului. Pe la ora 11.30 l-am luat pe Cornel Popescu şi-am plecat la Mogoşoaia. Era o zi friguroasă. Am urcat în goană scările din marmură şi am bătut la uşa camerei cu numărul 6. Niciun răspuns. Am mai ciocănit o dată. Linişte. Am apăsat clanţa şi uşa maronie s-a deschis. Marin Preda părea că doarme într-o poziţie nefirească”.

În procesul-verbal întocmit în data de 16 mai 1980 de către Procuratura municipiului București s-au consemnat următoarele: „În jurul orei 12:15, în camera cu numărul 6 din Pavilionul C, pe patul de lângă fereastră, cu capul sprijinit de tăblia patului, este găsit scriitorul Marin Preda decedat, cu rigiditate cadaverică instalată”.

Potrivit certificatului medico-legal, decesul lui Marin Preda „s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condiţiile unei come etilice”. Scriitorul prezenta câteva echimoze pe frunte, urme pe care anchetatorii nu le-au catalogat ca având rol în producerea decesului, fiind consemnat în procesul verbal că: „Semnele de violentă descrise la autopsie s-au putut produce prin lovire de corp dur și nu au un rol în producerea morții”.

Fratele scriitorului, Alexandru Preda era convins că Marin Preda a fost asasinat de către Securitatea, după ce acesta ar fi devenit pentru fostul regim un scriitor incomod, greu de controlat. Soţia sa, Elena Preda povestea în interviurile date după moarte scriitorului că a avut presentimentul că acesta va muri. Aurora Cornea, marea iubire a scriitorului, mărturisea că după ce a văzut fotografiile cadavrul fostului ei soț, nu s-a putut abţine să nu se întrebe dacă nu cumva a fost asasinat.

Marin Preda a murit la Mogoşoaia, în condiţii suspecte, în noaptea de 15 spre 16 mai 1980, acesta fiind înmormântat în ziua de 21 mai 1980, la Cimitirul Bellu, din Bucureşti.

Moștenire

Marin Preda scria foarte greu și foarte încet. Scrisul nu era pentru el o desfătare. Deși alți scriitori zburdau pe hârtie, știind dinainte câte volume vor scrie și vor publica, având planul bine pus la punct putând să dea și datele de execuție, Marin Preda face parte din altă categorie. Scrisul era pentru el, înainte de orice, o încercare a spiritului, o imensă concentrare a ființei, un chin lung, o pândă aproape neomenească. Romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, a fost scris, de exemplu, în decursul a trei ani.

Prozatorul modern a descoperit că sentimentele nu sunt libere, ca pasiunile cele mai înalte sunt înlănțuite de circumstanțe, Marin Preda studiind aceste relații în „Risipitorii„ sau în „Intrusul.

În 1982, la Alexandria a fost deschisă o amplă expoziție de fotografii, realizate de artistul fotograf Vasile Blendea, iar la Siliștea-Gumești a fost deschisă Expoziția Memorială „Marin Preda”, care în 1993 a fost mutată în Școala veche, fiind reorganizată sub titulatura Centrului Memorial „Marin Preda”.

Tot la Siliștea-Gumești, în 2007, a fost ridicat un bust al scriitorului, realizat de sculptorul Panaite Chifu, originar din aceeași localitate, care este autor și al bustului din Parcul Bordei din București. Un alt treilea bust al scriitorului, realizat de sculptorul Doru Drăgușin, a fost dezvelit la Roșiorii de Vede.

Multe dintre cărţile de proză scurtă ale lui Marin Preda, dar în special romanele sale, au fost traduse în mai multe limbi, respectiv în: maghiară, rusă, sârbă, germană, franceză, engleză, bulgară, chineză, ucraineană, tadjică, croată, greacă, cehă, spaniolă, slovenă, italiană. Iar unele dintre prozele sale scurte dar și fragmente din romanele sale, sunt prezente în traducere în mai multe antologii, apărute la Paris, Djakarta, Sofia, Montevideo, New York, Brussel, Istanbul, Moskova, Berlin, Varșovia, Tübingen, Londra, Skopje, Leipzig, Buenos Aires, Habana, Budapesta, Pancevo și București.

Bibliografie:

Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, București, Editura Albatros, 1973;
Mihai Ungheanu, Marin Preda: vocație și aspirație, București, Editura Eminescu, 1973; ediția a II-a revăzută și adăugită, Timișoara, Editura Amarcord, 2002;
Ion Bălu, Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976;
Andrei Grigor, Marin Preda – incomodul, Galați, Editura Porto-Franco, 1996;
Cornel Munteanu, Marin Preda: fascinația iubirii, eseuri, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996;
Mariana Șipoș, Dosarul „Marin Preda”. Viața și moartea unui scriitor în procese-verbale, declarații, arhive ale Securității, mărturii și foto-documente, Timișoara Editura Amarcord, 1999;
Rodica Zane, Marin Preda, monografie, antologie comentată, receptare critică, Brașov, Editura Aula, 2001;
Emil Manu, Viața lui Marin Preda, București, Editura Vestala, 2003;
bjteleorman.ro/marin-preda-2;
historia.ro/sectiune/general/misterele-mortii-celor-mai-mari-zece-scriitori-574914.html;
historia.ro/sectiune/portret/marin-preda-cel-mai-iubit-dintre-amanti-pentru-576203.html;