(9 mai 1895 – 6 mai 1961)
Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, în Lancrăm, județul Alba și a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, eseist și diplomat român, membru titular al Academiei Române, o personalitate marcantă a culturii românești din perioada interbelică și unul dintre cei mai cunoscuți autori canonici.
Blaga a urmat studiile primare la Sebeş, Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, a studiat teologia la Universitatea din Sibiu și filozofia și biologia la Universitatea din Viena, unde în 1920 a devenit doctor în filozofie, prezentând teza „Kultur und Erkenntnis” – „Cultură şi cunoaştere”.
În 1910 a debutat cu poezia „Pe țărm”, publicată în ziarul „Tribuna” și cu studiul „Reflecții asupra intuiției lui Bergson”, publicată în 1914 în ziarul „Românul”.
Blaga a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, a fost membru fondator al revistei „Gândirea”, înființată în 1921, unde a publicat multe din operele sale, fiind și redactor al revistei de filozofie „Saeculum”, tipărită între 1943-1944.
A publicat diverse articole şi studii filosofice în revistele „Convorbiri literare”, „Gazeta Transilvaniei”, „Adevărul literar şi artistic”, „Cugetul Românesc” și „Cuvântul”, iar în 1919 a publicat primul volum de versuri, „Poemele luminii”, dedicat soției sale și care s-a bucurat de un succes răsunător, precum și o culegere de aforisme „Pietre pentru templul meu.”
În 1920 a publicat prima sa dramă, „Zamolxe”, recompensată de către Ministerul Artelor cu premiul „cea mai valoroasa operă de artă”, iar în 1921 a publicat cel de-al doilea volum de versuri „Paşii profetului”, ce are la bază reflexe ale literaturii orientale, premiat de către Academia Română cu Premiul Adamachi.
Din 1926, Lucian Blaga a devenit ataşat de presă pe lângă legaţiile române de la Varşovia, Praga și Berna, consilier de presă la Legaţia română din Viena și Berna, ambasador şi ministru plenipotenţiar al României la Lisabona.
În 1939 și-a început cariera de profesor universitar în cadrul Catedrei de Filosofia Culturii, creată special pentru el la Universitatea din Cluj, însă în 1948, din cauza refuzului de a susține noul regim politic, i s-a interzis să mai predea, fiind numit bibliotecar-şef la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj.
Lucian Blaga a redactat pentru Academia Română două capitole din „Istoria filosofiei româneşti”, a întocmit împreună cu poetul Hermann Hauswirth o „Antologie de poezie populară românească” și a tradus mai multe opere ale lui Goethe şi Lessing.
Blaga a publicat mai multe volume de versuri: „În marea trecere” (1924), „Lauda somnului” (1929) și „La cumpăna apelor” (1933), piese de teatru: „Tulburarea apelor” (1923), „Daria” (1925), „Fapta” (1925), „Învierea” (1925), „Meşterul Manole” (1927) și „Avram Iancu” (1934), importante eseuri şi studii filosofice: „Filosofia stilului”, „Feţele unui veac”, „Trilogia cunoaşterii”, „Trilogia culturii”, „Trilogia valorilor” şi „Trilogia cosmogonică”, iar în 1990, a apărut volumul său autobiografic „Luntrea lui Charon”.
Opera filozofică a lui Blaga a adus contribuţii importante în teoria cunoaşterii și filozofia culturii, a îmbinat panteismul, ortodoxia și a utilizat elementele expresionismului, iar poezia sa poate fi perceputã drept o aspiraţie la o existenţa plenară, cosmică, prin care se poate depăşi tristeţea metafizică.
Conform criticului Tudor Vianu „dacă poezia lui Blaga nu cucereşte prin senzualitatea ei, ea vorbeşte puternic printr-o substanţă făcută din cele mai înalte nelinişti din câte pot atinge sufletul omenesc”.
Lucian Blaga s-a stins din viață la 6 mai 1961.
