Jules Verne

Evaluează acest articol!

(8 februarie 1828 – 24 martie 1905)

Jules Verne s-a născut la 8 februarie 1828, în Nantes, Franța și a fost un prolific autor francez, un precursor al literaturii științifico-fantastice, care, în urma colaborării cu editorul francez Pierre-Jules Hetzel, a scris seria de romane de aventuri „Călătorii extraordinare”, ce conține, printre altele și „Călătorie în centrul Pământului” (1864), „Douăzeci de mii de leghe sub mări”, (1870) și „Înconjurul lumii în optzeci de zile” (1872).

În secolul al XX-lea, lucrările lui Jules Verne au fost traduse în peste 140 de limbi, făcându-l unul dintre cei mai traduși autori din lume, clasându-se între Agatha Christie și William Shakespeare, opera sa totalizând un număr de 70 de volume, dintre care 54 au fost incluse în seria „Călătorii extraordinare”. O serie de filme de succes au fost realizate pornind de la romanele lui Jules Verne, începând din anul 1916 cu „20.000 de leghe sub mări”, refăcută în 1954 de Walt Disney, inclusiv „Insula misterioasă” (1929), „De la pământ la lună” (1958), „Călătorie în centrul Pământului”, (1959) și cel mai popular, „În jurul lumii în 80 de zile” (1956).

Interesul arătat pentru știință și faptul că a abordat în romanele sale teme care aveau să se concretizeze în secolul al XX-lea, zborul pe Lună sau submarinul, îl face să fie mai mult decât un vizionar, el ducând până la capăt consecințele progresului tehnic, pe baza descoperirilor științifice și tehnice ale vremii. Jules Verne și extraordinara sa serie de romane „Călătorii extraordinare”, continuă să ne amintească că „Ceea ce un om își poate imagina, altul va putea într-o zi să realizeze.”

Jules Verne a scris și numeroase piese de teatru, nuvele, relatări autobiografice, poezii, cântece și studii științifice, iar operele sale au fost adaptate, de-a lngul timpului, pentru diverse filme și emisiuni TV, benzi desenate, teatru, operă, muzică și jocuri video.

Jules Verne este considerat un scriitor important, de renume, ce a avut o influență largă asupra avangardei literare și asupra suprarealismului. Reputația sa a fost diferită în grupul națiunilor vorbitoare de limbă engleză, fiind adesea etichetat ca un scriitor de ficțiune sau de cărți pentru copii, și asta, datorită faptului că traducerilor romanele sale erau extrem de prescurtate și modificate când erau tipărite.

Jules Verne, este numit uneori „părintele science-fiction-ului”, titlu ce îl împarte cu H. G. Wells și Hugo Gernsback. În anul 2010, scriitorul a devenit cel mai tradus autor francez din lume, iar în Franța, cu ocazia centenarului morții scriitorului, anul 2005 a fost declarat „Anul Jules Verne”.

România este prezentată în câteva dintre scrierile lui Jules Verne, în „Kéraban Încăpățânatul” (1882), unde, în periplul său în jurul Mării Negre, Kéraban trece prin Dobrogea, în „Mathias Sandorf” (1885), în care castelul contelui maghiar este situat în Transilvania, în „Claudius Bombarnac” (1891), unde în vagoanele trenului Marelui Transasiatic se află un călător clandestin român, Cincu, plecat să-şi întâlnească logodnica, Zinca, la Pekin, în „Castelul din Carpați” (1892), în care întreaga acțiune se petrece în Transilvania şi în „Pilotul de pe Dunăre” (1901), unde ultima etapă a călătoriei pe Dunăre se desfăşoară între Porțile de Fier şi Delta Dunării.

Copilăria

Jules Verne s-a născut la 8 februarie 1828, pe insula Feydeau, o mică insulă mlăștinoasă de pe râul Loara, locuită din 1723, din centrul orașului Nantes, în imobilul de pe Rue Olivier-de-Clisson nr. 4, în casa bunicii sale materne. Părinții săi au fost Pierre Verne, un avocat originar din Provins și Sophie Allotte de La Fuÿe, o femeie din Nantes ce provenea dintr-o familie locală de navigatori și armatori de descendență scoțiană. În 1829, familia Verne se mută în imobilul nr. 2 de pe strada Quai Jean-Bart, din Nantes, unde, în același se naște fratele lui Jules, Paul. În 1836 se naște sora acestuia Anna, în 1839 Mathilde iar în 1842 Marie.

În 1834, pe când avea doar 6 ani, Jules Verne este trimis la internatul de la nr. 5 de pe strada Place du Bouffay din Nantes. Profesoara acestuia, doamna Sambin, era văduva unui căpitan de navă care dispăruse în urmă cu vreo 30 de ani, iar aceasta le spunea adesea elevilor săi că soțul ei a naufragiat și că, în cele din urmă, se va întoarce acasă precum Robinson Crusoe s-a întors din paradisul său de pe insula pustie. Tema robinsonadei l-a inspirat pe scriitor, apărând în multe dintre romanele acestuia, respectiv în „Insula misterioasă” (1874), „A doua patrie” (1900) și „Școala Robinsonilor” (1882).

În 1836, Jules Verne își continuă studiile la o școală catolică, la École Saint-Stanislas, care se plia cu gusturile religioase și pioase ale tatălui său. Aici, scriitorul s-a remarcat rapid prin capacitea sa de memorare și prin pasiunea pentru geografie, greacă, latină și cânt.

Tot în 1836, Pierre Verne, tatăl lui Jules, cumpără o casă de vacanță pe Rue des Réformés, la nr. 29, în satul Chantenay, care astăzi face parte din orașul Nantes, iar în romanul „Amintiri din copilărie și tinerețe” (1890), Jules Verne își amintește de o profundă fascinație pentru râu și pentru numeroasele vase comerciale care navigau pe acesta. Jules Verne și-a petrecut unele vacanțe și în localitatea Brains, în casa unchiului său Prudent Allotte, care era un armator pensionar și care făcuse înconjurul lumii, care a fost, între 1828 și 1837 primarul localității Brains. Scriitorului i-a făcut plăcere să joace, împreună cu unchiul său, runde interminabile ale Jocului Gâștei, iar atât jocul, cât și numele unchiului său vor fi amintite în două romane ale sale, în „Voința unui excentric” (1900) și „Robur cuceritorul” (1886).

În 1840, familia Verne se mută din nou, într-un apartament mare de pe strada Jean-Jacques-Rousseau, la nr. 6, iar Jules Verne a fost admis la o altă școală religioasă, la Petit Séminaire de Saint-Donatien, ca elev laic. Romanul său neterminat „Un preot în 1839”, scris în adolescență, care este cea mai timpurie lucrare a sa în proză, descrie seminarul în termeni disprețuitori. Din 1844 până în 1846, Jules Verne și fratele său, Paul, au fost înscriși la Lycée Royal, liceu care astăzi poartă denumirea de Lycée Georges-Clemenceau, din Nantes, iar la 29 iulie 1846, Jules Verne finalizează cursurile de retorică și filozofie, luând bacalaureatul la Rennes unde a primit nota „Destul de bun”.

În 1847, la vârsta de 19 ani, Jules Verne se hotărăște să scrie lucrări lungi, în stilul celor scrise de Victor Hugo, și începe să lucreze la romanul „Un preot în 1839”. Sub influiența tatălui său, renunță la visul de a deveni scriitor, deoarece se considera că în calitate de prim fiu născut al familiei, Jules Verne va duce mai departe meseria de avocat și va moșteni practica dreptului familiei.

În 1847, tatăl lui Jules Verne îl trimite pe acesta la Paris, în primul rând pentru a-și începe studiile la facultatea de Drept din Paris, iar în al doilea rând pentru a-l îndepărta temporar de Nantes, deoarece verișoara lui Caroline, de care Jules era îndrăgostit, la 27 aprilie 1847 s-a căsătorit cu Émile Dezaunay, un bărbat de 40 de ani, cu care aceasta va avea cinci copii.

După ce a stat o scurtă perioadă în Paris, unde a promovat examenele din primul an de la Facultatea de Drept, Jules Verne se întoarce în Nantes pentru a-i cere tatălui ajutor în pregătirea celui de-al doilea an de drept. În Nantes, Jules o cunoaște pe Rose Herminie Arnaud Grossetière, o tânără cu un an mai mare decât el, de care se îndrăgostește și începe să scrie și să-i dedice vreo treizeci de poezii, printre care și „Fiica aerului”, unde o descrie pe Rose ca fiind „blondă și încântătoare / înaripată și transparentă”. Pentru scurt timp, dragostea dintre cei doi a fost reciprocă, însă părinții lui Rose nu au fost de acord ca fiica lor să se căsătorească cu un tânăr student, ce avea un viitor incert, și o căsătoresc pe tânără, la 19 iulie 1848, cu Armand Terrien de la Haye, un proprietar bogat cu zece ani mai mare decât ea.

Această căsătorie bruscă a tinerei Rose l-a marcat profund pe tânărul Jules Verne, acesta incluzând în romanele sale un număr semnificativ de tinere căsătorite împotriva voinței lor, cum ar fi Gérande în „Maestrul Zacharius” (1854), Sava în „Mathias Sandorf” (1885) sau Ellen în „Un oraș plutitor” (1871). Acest incidentul l-a determinat pe Jules Verne să vadă cu alți ochi locul unde s-a născut și societatea din Nantes, pe care a criticat-o în poemul său „Al șaselea oraș al Franței”.

Paris

În iulie 1848, Jules Verne părăsește din nou orașul Nantes și revine la Paris, tatăl său dorind ca el să-și termine studiile în drept și să se apuce de avocatură, ca profesie. Tânărul obține permisiunea tatălui său de a închiria un apartament mobilat pe Rue de l’Ancienne-Comédie, la nr. 24, pe care îl împarte cu Édouard Bonamy, un alt student din Nantes.

În acea perioadă, Parisul trecea printr-o perioadă politică tulbure, respectiv începutul Revoluției Franceze din 1848, când, în februarie guvernul a fost răsturnat, în Paris s-au ridicat baricade, erau demonstrații politice, tensiunea socială era ridicată iar Jules Verne a intrat în oraș cu puțin timp înainte de alegerea lui Louis-Napoléon Bonaparte ca prim președinte al republicii.

Jules Verne și-a folosit toate legăturile de familie pentru a-și face o intrare în societatea pariziană. Unchiul său, Francisque de Chatêaubourg, l-a introdus în saloanele literare, iar tânărul le-a frecventat în special pe cele ale doamnei de Barrère, o prietenă a mamei sale. Concomitent, Jules Verne și-a continuat studiile în drept, dar își și alimenta pasiunea pentru genul dramatic, scriind numeroase piese de teatru.

Scrisorile lui Jules Verne pe care acesta le trimitea părinților săi aveau ca subiecte principal cheltuieli din capitală și starea de sănătate precară, scriitorul suferind o serie de crampe abdominale.

În 1851, Jules Verne suferă primul dintre cele patru atacuri de paralizie facială. Aceste atacuri s-au datorat unei inflamații la urechea medie, deși această cauză a rămas necunoscută în timpul vieții sale. În același an, scriitorului i se cere să se înroleze în armata franceză, însă procesul de recrutare îl cruță, spre marea lui ușurare. El îi scrie tatălui său spunându-i că „ar trebui să știi deja, dragă tată, ce cred eu despre viața militară și despre acești servitori domestici în livre. Trebuie să renunți la orice demnitate pentru a îndeplini astfel de funcții”. Puternicele sentimente antirăzboi ale lui Jules Verne, spre consternarea tatălui său, au rămas neclintite pe tot parcursul vieții sale.

Deși Jules Verne scria abundent, el și-a urmat cu sârguință promisiunea făcută tatălui său, continuându-și studiile în drept, iar în ianuarie 1851, le finalizează, devenind licențiat în drept.

Debutul literar

Datorită vizitelor sale la saloane literare, în 1849, Jules Verne, printr-o cunoștință comună care practica chiromanția, respectiv numitul Chevalier d’Arpentigny, reușește să intre în contact cu Alexandre Dumas. Jules Verne devine un prieten apropiat al fiului acestuia, Alexandre Dumas fiul, și îi arată acestuia un manuscris pentru o comedie de scenă, intitulată „Paiele sparte”. După ce aceștia au rectificat piesa, Alexandre Dumas fiul, prin cunoștințele tatăl său, a făcut ca această piesă să fie produsă de către „Opéra-National pentru Théâtre Historique” din Paris și să fie prezentată pe 12 iunie 1850.

În 1851, Jules Verne se întâlnește cu un coleg din Nantes, cu numitul Pierre-Michel-François Chevalier, redactorul-șef al revistei „Muzeul familiei”. Acesta căuta articole despre geografie, istorie, știință și tehnologie, dorind să se asigure că latura educațională va fi accesibilă unui public mare, prin folosirea unui stil de proză direct sau printr-o poveste fictivă captivantă. Jules Verne, cu încântarea lui în cercetarea sârguincioasă, pasionat de geografie, consideră această ofertă firească pentru talentul său, iar după ceva timp, îi oferă prietenului său o scurtă poveste de aventuri istorice, intitulată „O dramă în Mexic”, scrisă în stilul lui James Fenimore Cooper, al cărui roman îl influențaseră profund. În iulie 1951, Pitre-Chevalier publică prima poveste, iar în luna august publică și cea de-a doua poveste scurtă a lui Jules Verne, intitulată „O dramă în văzduh”, ce era o combinația de narațiune aventuroasă, teme de călătorie și cercetare istorică detaliată, descrisă mai târziu de Jules Verne drept „prima indicație a liniei romanului pe care era destinat să o urmez”.

Alexandre Dumas fiul îl pune în contact pe Jules Verne cu regizorul Jules Seveste, care preluase conducerea tetrului Historique și îi oferă scriitorului poziția de secretar al teatrului, însă salariul încasat era unul mic. Jules Verne acceptă postul și profită de această ocazia pentru a scrie și a produce mai multe opere comice, pe care le scrie în colaborare cu Hignard și prolificul libretist Michel Carré.

Deși tatăl său îl presa pe Jules Verne să abandoneze scrisul și să înceapă o carieră ca avocat, tânărul nu renunța la visul său, argumentând în scrisorile sale către familie că singurul loc unde ar putea avea succes ar fi doar în literatură. Presiunea din parte tatălui de a planifica un viitor sigur pentru fiul său în drept, a atins punctul culminant în ianuarie 1852, când tatăl i-a oferit lui Jules Verne propriul cabinet de avocatură din Nantes. În fața acestui ultimatum, Jules Verne se hotărăște să-și continue viața literară și refuză oportunitatea venită din partea tatălui său, scriindu-i: „Nu am dreptate să-mi urmez propriile instincte? Pentru că știu cine sunt, îmi dau seama ce pot fi într-o zi”.

Între timp, Jules Verne începe să petreacă din ce în ce mai mult timp la Bibilioteca Națională a Franței, unde, hrănindu-și pasiunea pentru știință și descoperirile recente, realizează cercetări pentru poveștile sale.

În această perioadă, Jules Verne îl întâlnește pe ilustrul geograf și explorator Jacques Arago, care, deși în ciuda faptului că a orbit, a continuat să călătorească, pierzându-și complet vederea în 1837. Cei doi au devenit buni prieteni, iar relatările inovatoare și pline de acțiune ale lui Arago despre călătoriile sale l-au condus pe Jules către dezvoltarea unui nou gen de literatură, respectiv către poveștile despre călătorii.

În 1852, două povești noi scrise de Jules Verne au apărut în revista „Muzeul familiei”. Prima poveste „Martin Paz”, este o nuvelă a cărei acțiune are loc la Lima, ce a fost scrisă în 1851 și publicată pe 11 august 1852, iar a două poveste „Les Châteaux en Californie, ou, Pierre qui roule n’amasse pas mousse”, este o comedie într-un act plină de înțelesuri duble.

În 1854, Jules Verne publică în revista „Muzeul familiei” nuvelele „Maestrul Zacharius”, o poveste ce prezintă o condamnare ascuțită a orgoliului și ambiției științifice, și „O iarnă printre ghețari”, o aventură polară a cărei temă este anticipată îndeaproape în multe dintre romanele scriitorului.

În revista „Muzeul familiei”, acesta a publicat și câteva articole de știință populară, non-ficțiune, care, deși nu au fost semnate, sunt atribuite tot lui Jules Verne. Colaborarea cu revista „Muzeul familiei” a fost întreruptă în 1856, când, după o ceartă serioasă cu Pitre-Chevalier, Jules Verne a refuzat să mai continue colaborarea, lucru ce se menține până în 1863, când Pitre-Chevalier se stinge din viață, iar revista este preluată de o nouă redacție.

La sfârșitul anului 1854, în urma unui nou focar de holeră, Jules Seveste, angajatorul lui Jules Verne de la Théâtre Lyrique și până atunci un bun prieten, se stinge din viață. Deși contractul său cu teatrul a mai ținut doar un an, Jules Verne a rămas conectat cu teatrul chiar și după trecerea în neființă a lui Seveste, continuând să scrie piese de teatru și comedii muzicale, însă nu toate au fost puse în scenă.

Hetzel

În anul 1862, printr-o cunoștință comună, Jules a intrat în contact cu editorul Pierre-Jules Hetzel căruia i-a prezentat manuscrisul romanului său în curs de dezvoltare, care era atunci denumit „Excursie cu balonul”. Hetzel, care era deja editorul scriitorilor Honoré de Balzac, George Sand, Victor Hugo și a altor autori cunoscuți, plănuia de mult să lanseze o revistă de familie, în care ficțiunea distractivă să se îmbine cu educația științifică. Hetzel, observând că Jules Verne avea o înclinație către povești de aventură cercetate cu scrupulozitate și văzând în scriitor un colaborator ideal pentru o astfel de revistă, acceptă romanul, însă îi oferă câteva sugestii pentru a-l îmbunătăți. După ce a realizat revizuirile propuse, după două săptămâni, Jules Verne îi înmânează lui Hetzel versiunea finală a romanului intitulat „Cinci săptămâni în balon.”, care la data de 31 ianuarie 1863, vede lumina tiparului.

Romanul a devenit un best seller internațional, iar pentru a-și asigura serviciile pentru „Revista de educație și recreere”, Hetzel îi oferă lui Jules Verne un contract pe termen lung pentru ca acesta să scrie mai multe lucrări din seria „ficțiune științifică”, prin care îl obligă pe scriitor să îi ofere acestuia trei volume pe an, pe care Hetzel le achiziționa pentru o taxă fixă, pentru fiecare volum. Jules Verne găsind în această propune oportunitatea unui salariu stabil, dar și o modalitate prin care să câștige din scris, acceptă imediat și își părăsește slujba de la bursă, devenind scriitor cu normă întreagă, începând astfel o colaborare de mare succes, autor-editor, care a durat mai bine de 40 de ani și a condus la peste 60 de lucrări publicate în populara serie „Călătorii extraordinare”. Astfel, pentru tot restul carierei sale, majoritatea romanelor lui Jules Verne, prima dată erau publicate în revista lui Hetzel, iar ulterior acestea erau tipărite sub formă de carte. Cel de-al doilea roman pe care Hetzel l-a publicat a fost „Aventurile căpitanului Hatteras” (1864). Când acest romanul a fost publicată și sub formă de carte, Hetzel și-a anunțat public ambițiile literare și educaționale pe care le avea pentru romanele lui Jules Verne, scriind într-o prefață a unei publicații că „lucrările lui Jules Verne vor forma o colecție de romane numită „Călătorii extraordinare” iar scopul scriitorului este să contureze toate cunoștințele geografice, geologice, fizice și astronomice acumulate de știința modernă și să relateze, într-un format distractiv și pitoresc istoria universului.”

Jules Verne a afirmat că această comandă a devenit tema curentă a romanelor sale, precizând că „Obiectul meu a fost să înfățișez pământul, și nu numai pământul, ci universul, și am încercat în același timp să realizez un înalt ideal de frumusețe a stilului. Se spune că nu poate exista niciun stil într-un roman de aventură, dar nu este adevărat.”

Hetzel a influențat în mod direct multe dintre romanele lui Jules Verne, mai ales în primii ani de colaborare dintre cei doi, când, fericit că a găsit un editor care să îi publice romanele, scriitorul a fost de acord cu aproape toate schimbările pe care le sugera Hetzel.

Relația dintre editor și scriitor s-a schimbat semnificativ în jurul anului 1869, când Jules Verne și Hetzel s-au certat din cauza manuscrisului pentru romanul „Douăzeci de mii de leghe sub mări”. Jules Verne l-a conceput inițial pe căpitanul submarinului Nemo ca pe un om de știință polonez ale cărui acte de răzbunare erau îndreptate împotriva rușilor care i-au ucis familia în timpul revoltei din ianuarie. Hetzel, nedorind să înstrăineze piața profitabilă din Rusia pentru cărțile lui Jules, a cerut ca Nemo să fie făcut dușman al comerțului cu sclavi, situație care să facă din el un erou fără ambiguități. Scriitorul, după ce s-a împotrivit vehement acestei schimbării, a acceptat un compromis în care trecutul lui Nemo a rămâs un mister. După acest conflict, Jules Verne a devenit mai rece în relația sa cu Hetzel, luând în considerare sugestiile acestuia, însă adesea respingându-le direct, scriitorul începând să publice două sau mai multe volume pe an.

Cele mai de succes romane ale sale sunt: „Călătorie în centrul Pământului” (1864), „De la Pământ la Lună” (1865), „Douăzeci de mii de leghe sub mări” (1869) și „În jurul lumii în optzeci de zile”, ce a fost publicat pentru prima dată în Le Temps, în anul 1872. Jules Verne câștiga foarte bine din romanele pe care le scria, putut trăi liniștit doar din veniturile obținute din vânzarea acestora, însă, cea mai mare parte a averii sale a provenit din adaptările scenice ale romanelor „În jurul lumii în optzeci de zile” și ”Michel Strogoff ”, pe care le-a scris împreună cu Adolphe d’Ennery.

Călătoriile lui Jules Verne

În data de 16 martie 1867, Jules Verne se îmbarcă alături de fratele său, Paul, la bordul vaporului Great Eastern pentru a călători dinspre Liverpool până în Statele Unite. În urma acestei călătorii se va naşte romanul „Un oraş plutitor” (1870).

În 1867, Jules Verne a cumpărat o barcă mică, denumită Saint-Michel, pe care a înlocuit-o succesiv cu Saint-Michel II și Saint-Michel III pe măsură ce situația sa financiară a acestuia s-a îmbunătățit, bărcile fiind transformate succesiv în cabinetele acestuia de lucru.

Între iunie şi august 1878, Jules Verne navighează cu barca Saint-Michel III, de la Lisabona la Alger, apoi, în iulie 1879, în Scoţia şi Irlanda. În 1881, călătorește împreună cu fratele său, nepotul său Gaston şi Robert Godefroy și vizitează Marea Nordului, Olanda, Germania, apoi călătoresc prin canalul Eider, Kiel şi Marea Baltică până la Copenhaga. Detaliile legate de această călătorie sunt cuprinse de fratele lui Jules, Paul Verne, într-o naraţiune apărută la editura Hetzel.

În 1884, Jules Verne se hotărăşte să facă o călătorie în jurul Mediteranei, astfel că barca Saint-Michel III părăseşte orașul Nantes pe 13 mai și ajunge la Vigo pe 18 mai, la Lisabona pe 23 mai şi trece de Gibraltar pe 25 mai. Ajuns la Oran, în Algeria, este primit de Societatea geografică a oraşului, iar ziarele vremii îi consacră numeroase articole. Pe 10 iunie Jules Verne ajunge la Bône, în Algeria, acum orașul purtând denumirea de Annaba, unde beiul Tunisului îi pune la dispoziţie un vagon special. După ce se îmbarcă din nou, este prins de o furtună în apropiere de Malta, pe care o traversează fără probleme, reușind să viziteze Sicilia, Siracuza, Napoli şi Pompeii. La Anzio, Jules Verne ia trenul spre Roma, unde este primit în audienţă de către papa Léon XIII, iar ulterior vizitează Loja masonică a oraşului. Se întâlneşte cu Louis-Salvador de Habsbourg-Lorraine, cu care stabileşte o relaţie epistolară care va dura până la moartea scriitorului, iar după două luni de călătorie, Jules Verne revine la Amiens.

Etapele carierei

Lucrările lui Verne pot fi împărțite în trei faze distincte. Prima, cuprinsă între 1862 până în 1886, ce ar putea fi numită perioada sa pozitivă. După ce al doilea roman al său distopic „Parisul în secolul XX”, a fost respins de Hetzel în anul 1863, Jules își învață lecția și timp de mai bine de două decenii, produce multe romane de știință și aventuri de succes, ce includ „Călătorie în centrul pământului”, „De la pământ la lună”, „În jurul lunii”, „Douăzeci de mii de leghe sub mari” și „Înconjurul lumii în optzeci de zile”. În acești ani, Jules Verne s-a stabilit cu familia în Amiens și a făcut o scurtă călătorie în Statele Unite pentru a vizita orașul New York și Cascada Niagara, în această perioadă achiziționând mai multe iahturi, navigând în multe țări europene, colaborând la adaptările teatrale ale mai multor romane ale sale și câștigând atât faimă mondială, cât și o avere modestă.

Cea de-a doua fază, cuprinsă între 1886 până la moartea sa din 1905, ar putea fi considerată perioada pesimistă a lui Jules Verne. De-a lungul acestor ani, tonul ideologic al seriei „Călătorii extraordinare” a început să se schimbe. Din ce în ce mai mult, scriitorul s-a îndepărtat de poveștile pro-știință, despre explorare și descoperire, în favoarea explorării pericolelor tehnologiei aduse de oamenii de știință orgolioși, în romane precum „Întâmplări neobișnuite” (1889), „Insula cu elice” (1895), „În fața steagului” (1896) și „Stăpânul lumii” (1904). Această schimbare a fost și din cauza anumitor adversități din viața personală a scriitorului, acesta având probleme tot mai mari cu fiul său rebel, Michel, unele dificultăți financiare ce l-au forțat să-și vândă iahtul, decesele succesive ale mamei sale și ale mentorului său Hetzel și un atac al unui nepot cu tulburări mintale care l-a împușcat în picior, făcându-l parțial infirm. Când Jules Verne a murit, a lăsat în biroul său un sertar cu manuscrise aproape finalizate.

A treia și ultima fază a carierei lui Jules Verne, cuprinsă între 1905 până în 1919, ar putea fi considerată perioada fiului lui Jules Verne, când lucrările sale postume au fost publicate, după ce au fost substanțial modificate de către fiul său, Michel. Printre acestea se numără „Vulcanul de aur” (1906), „Agenția Thompson and Co.” (1907), „Goana după meteor” (1908), „Pilotul Dunării” (1908), „Supraviețuitorii lui Jonathan” (1909), „Secretul lui Wilhelm Storitz” (1910), „Ieri și mâine, o colecție de nuvele” (1910) și „Uimitoarea aventură a misiunii Barsac” (1919). Comparând manuscrisele originale ale lui Jules Verne cu versiunile publicate după moartea sa, cercetătorii moderni au descoperit că Michel a făcut mult mai mult decât să le editeze. În cele mai multe cazuri, le-a rescris în întregime, reformând intrigi, adăugând personaje și făcând stilul lor mai melodramatic. Unii critici condamnă aceste lucrări postume ca fiind contaminate iar alții le consideră o parte legitimă a colaborării lui Jules Verne cu fiul său, Michel.

Casa editorială Hetzel a continuat să publice lucrările lui Jules Verne pentru încă aproape zece ani după moartea scriitorului, până în 1914, când aceasta a fost cumpărată de editura Hachette.

Versiunile originale ale romanelor lui Jules Verne au fost în cele din urmă publicate la sfârșitul secolului al XX-lea de către Societatea Jules Verne. În 1919, Michel Verne a publicat „Uimitoarea aventură a misiunii Barsac”, ale cărei schițe originale conțineau referiri la Esperanto, o limbă ce a fost intenționat construită să fie o a doua limbă universală pentru comunicarea internațională, limbă de care tatăl său fusese foarte interesat.

Familia

În mai 1856, Jules Verne călătorește la Amiens pentru a fi cavaler de onoare la nunta lui Auguste Lelarge, un prieten din Nantes, care s-a căsătorit cu o femeie din Amiens, pe nume Aimée du Fraysne de Viane. Jules Verne, fiind invitat să stea cu familia miresei, s-a împrietenit cu întreaga familie și începe să aibă sentimente pentru sora miresei, Honorine Anne Hébée Morel, în vârstă de 26 de ani, văduvă și mamă a două fete, Valentine și Suzanne. Sperând să găsească o sursă sigură de venit, precum și o șansă serioasă de a o curta pe Morel, Jules Verne acceptă oferta fratelui acesteia de a intra în afaceri ca și broker. Una din condiții pentru a intra în această afacere era aceea de a avea un capital de 50.000 de franci, bani pe care Jules Verne îi cere tatălui său. Deși tatăl inițial a fost rezervat, acesta a cedat la rugămințile fiului, iar pe 2 ianuarie 1857, Pierre Verne, printr-un act notarial, îi dă fiului acestuia suma de patruzeci de mii de franci, ca ajutor pentru a se putea căsători. Cu situația financiară părând în sfârșit promițătoare, Jules Verne obținea aprobarea lui Morel și a familiei sale, iar cei doi, la 10 ianuarie 1857, se căsătoresc.

Cuplul proaspăt format și cei doi copii se mută la Paris, însă cariera profesională a lui Jules Verne nu îi oferă multe bucurii, iar mariajul se dovedește curând un eșec, scriitorul sfârșind prin a-l deranja și a-l determina să-și caute amante.

Jule Verne s-a cufundat în noile sale obligații de afaceri, părăsindu-și jobul de la Théâtre Lyrique, și angajându-se cu normă întreagă ca agent de schimb la Bursa din Paris, devenind asociatul brokerului Fernand Eggly. Scriitorul se trezea devreme în fiecare dimineață, ca să aibă timp să scrie, înainte de a merge la jobul de la Bursă și continua să frecventeze Biblioteca Națională pentru a face cercetări științifice și istorice, multe dintre ele fiind copiate pe fișe pentru o posibilă utilizare ulterioară, sistem pe care l-a continuat pe tot parcursul vieții sale.

În iulie 1858, Jules și Aristide Hignard, profitând de o oportunitatea oferită, au mers într-o călătorie pe mare, gratuită, de la Bordeaux la Liverpool și Scoția. Călătoria, care a fost prima călătorie a lui Jules Verne în afara Franței, l-a impresionat profund, iar la întoarcerea sa în Paris și-a ficționalizat amintirile pentru a forma coloana vertebrală a unui roman semi-autobiografic, „Călătorie în Anglia și în Scoția”, scris în toamna și iarna anilor 1859–1860. În 1861, Jules Verne și Hignard au partea de o a doua călătorie gratuită, la Stockholm, de unde au călătorit la Oslo prin regiunea Telemark. Jules l-a părăsit pe Hignard în Danemarca pentru a se întoarce în grabă la Paris, însă nu a ajuns la timp pentru a asista la nașterea singurului său fiu biologic, Michel, născut la 3 august 1861, pe care l-a descris ca „un copil teribil”, însă apariția micuțului a bulversat viața scriitorului, care se simțea nepregătit pentru o nouă responsabilitate. Jules verne a fost un părinte distant, neglijând educația copiilor.

Între timp, Jules Verne a continuat să lucreze la ideea unui „Roman de Știință”, pe care a schițat-o, inspirat de amintirile sale și de dragostea lui pentru hărți și pentru marii exploratori ai lumii. Astfel, ideea a luat formă ca o poveste de călătorii prin Africa, devenind în cele din urmă primul său roman publicat, „Cinci săptămâni în balon” (1863).

Ultimul an din viață și decesul

Jules Verne a fost crescut ca și un creștin romano-catolic, însă el a gravitat către deism. Unii savanți cred că romanele lui reflectă o filozofie deistă, deoarece implică adesea noțiunea de Dumnezeu sau providență divină, însă rareori menționează conceptul de Cristos.

La 9 martie 1886, când Jules Verne se întorcea acasă, nepotul său de douăzeci și șase de ani, Gaston, îl împușcă de două ori cu un pistol. Primul glonț l-a ratat, însă cel de-al doilea glonț a intrat în piciorul său stâng. În urma incidentului, Jules Verne rămâne parțial infirm și va șchiopăta pentru tot restul vieţii. Acest incident nu a fost făcut public în mass-media, însă, după ce s-a constatat că-şi pierduse minţile, Gaston și-a petrecut restul vieții într-un sanatoriu.

După moartea mamei sale și a lui Hetzel, care a murit în 1886, Jules Verne a început să publice lucrări mai macabre. În 1888 a intrat în politică și a fost ales consilier al orașului Amiens, unde a susținut mai multe îmbunătățiri pentru oraș, servind în această funcție timp de cincisprezece ani.

Jules Verne, la 9 aprilie 1870, a fost numit cavaler al Legiunii de Onoare a Franței, iar, ulterior, la 19 iulie 1892, a fost promovat în gradul de ofițer al Legiunii de Onoare a Franței.

Diabetul, care-i afectase acuitatea vizuală, în cele din urmă îl orbeşte pe Jules Verne. După o criză severă suferită la sfârşitul anului 1904, o alta criză îl doboară pe 16 martie 1905, iar de la complicațiile unui accident vascular cerebral suferit, ce i-a paralizat partea dreaptă, la 24 martie 1905, Jules Verne se stinge din viață, în casa lui din Amiens.

Jules Verne a fost îngropat în cimitirul La Madeleine din Amiens, iar înmormântarea lui a atras o mulţime de circa cinci mii de persoane. Împăratul Wilhelm al II-lea l-a însărcinat pe ambadasorul german să-i prezinte condoleanţe şi să urmeze cortegiul funerar, însă niciun reprezentant al guvernului francez nu a participat la funeralii.

Moștenirea lui Jules Verne

Odată cu moartea lui Michel în 1925, ultimul capitol al moștenirii literare a lui Jules Verne a fost mai mult sau mai puțin complet. În anul următor, editorul american Hugo Gernsback a folosit o reprezentare a mormântului lui Jules Verne ca logo pentru revista „Amazing Stories”, prima revistă literară care prezintă povești despre „știință”. Pe măsură ce termenul „științific” a evoluat în „science fiction”, noul gen a început să înflorească, iar Jules Verne a devenit recunoscut universal ca părintele acestui gen literar.

Influența lui Jules Verne se extinde dincolo de literatură și film, în lumea științei și a tehnologiei, unde a inspirat generații de oameni de știință, inventatori și exploratori. În 1954, Marina Statelor Unite a lansat primul submarin cu propulsie nucleară din lume, numit după submarinul „Nautilus” al lui Jules Verne, iar primul model de vehicul european locuit, care a fost menit să aprovizioneze Stația Spațială Internațională, a fost botezat „Jules Verne”. Mai bine de 130 de ani, aventurieri precum Nellie Bly, în 1890, Wiley Post, în 1933 și Steve Fossett, în 2005, au călcat pe urmele eroului fictiv Phileas Fogg al lui Jules Verne, încercând să ocolească globul în timp record.

Bibliografie

Costello, Peter (1978). Jules Verne, Inventor of Science Fiction;
Evans, Arthur B. (March 2001), Hetzel and Verne: Collaboration and Conflict;
Evans, Arthur B. (March 2005b), A Bibliography of Jules Verne’s English Translations;
Dinu Moroianu, Jules Verne, 1962;
George Călinescu, Jules Verne și literatura pentru copii, în Cronicile optimistului, 1964;
Ion Hobana, Douăzeci de mii de pagini în cautarea lui Jules Verne, București, Editura Univers, 1979;
Ion Hobana, Jules Verne in România, Editura Fundației Culturale Române, 1995;
www.britannica.com/biography/Jules-Verne;
www.radioromaniacultural.ro;
www.rador.ro;
en.wikipedia.org/wiki/Jules_Verne;