(16 august 1876 – 11 noiembrie 1962)
Ion Nistor s-a născut la 16 august 1876, în localitatea Bivolărie, din județul Suceava și a fost un istoric și militant unionist bucovinean, ce s-a remarcat atât printr-o activitate ştiinţifică prodigioasă, cât și ca luptător pentru emanciparea culturală a Bucovinei, membru al comitetului de organizare al Adunării Naționale de la Cernăuți ce a decis unirea Bucovinei cu România, în cadrul căreia a redactat „Actul Unirii”, pe care l-a citit în Congresul General al Unirii Bucovinei, din 28 noiembrie 1918.
Născut într-o familie de țărani, a urmat primii 2 ani ai școlii primare în satul natal, continuând-o, în limba germană, în orașul Rădăuți. Ion Nistor a urmat cursurile Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”, pe atunci liceu german, iar după ce a susținut examenul de bacalaureat, a urmat cursurile Facultății de Filosofie a Universității din Cernăuți.
După ce a absolvit studiile universitare, a fost profesor suplinitor la Cernăuți, iar între 1904 și 1907 a fost profesor secundar la Liceul clasic din Suceava, începând să editeze, împreună cu George Tofan și Victor Moraru, revista „Junimea literară”.
În 1909 și-a susținut doctoratul în filozofie la Universitatea din Viena, iar în 1912 a fost abilitat ca docent, întorcându-se în Bucovina, an în care a devenit profesor al Universității din Cernăuţi, iar cu ocazia cursului inaugural, a abordat tema: „Locul românilor în istoria sud-est europeană”, temă devenită emblematică pentru carierea sa, determinându-l pe Lucian Blaga să-l clasifice printre „istoricii ideii și unității naționale”.
Ion Nistor a devenit membru titular al Academiei Române în 1916 și a fost ales președinte al Comitetului Refugiaților din Bucovina, publicând „Istoria Bisericii din Bucovina și rostul ei național-cultural în viața românilor bucovineni”.
În calitate de membru al Partidului Naţional Liberal, după Unirea României din 1918, a ocupat mai multe funcții politice, respectiv, ministru delegat cu administraţia Bucovinei, ministru al lucrărilor publice, ministru al muncii, sănătăţii şi asigurărilor sociale și ministru al cultelor şi artelor.
A fost preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei, director al Bibliotecii Academiei Române, rector al Universităţii din Cernăuţi, profesor de istorie la Facultatea de Litere şi Filozofie şi la Facultatea de Istorie din Bucureşti și a condus revistele „Junimea literară„ (1904–1939) şi „Codrul Cosminului” (1924– 1939), dar a coordonat și activitatea gazetei „Glasul Bucovinei”.
Activitatea sa științifică însumează peste trei sute de lucrări, studii și articole cu tematică istorică, unele fiind publicate, altele rămânând la stadiul de manuscris, iar dintre acestea fac parte „Bucovina sub raportul politic și administrativ” (1915), „Istoria Basarabiei” (1923), „Răsunetul războiului din 1877 în Bucovina şi Basarabia” (1927), „Unirea Bucovinei: 28 noiembrie 1918. Studiu și documente” (1928), „Însemnătatea Unirii” (1930) și „Tudor Vladimirescu și Sfânta Alianță” (1940). De asemenea, a editat și volumul „Corespondență diplomatică și rapoarte consulare austriece” din colecţia Hurmuzaki, cea mai importantă colecție de documente externe privind istoria românilor.
În 1950, în noaptea de 5/6 mai, în „noaptea demnitarilor”, a fost arestat fără a i se intenta vreun proces și încarcerat la închisoarea Sighet, fiind eliberat după cinci ani de detenţie, la 5 iulie 1955. În perioada comunistă toate lucrările sale au fost incluse în indexul cenzurii.
Istoricul Ion Toderașcu menționa că „Ion Nistor, profesorul și istoricul care a stat întreaga lui viață în slujba istoriei și a cauzei naționale, s-a identificat nu numai cu destinul dramatic al provinciei sale, Bucovina istorică, ci al tuturor românilor, fiind istoricul tuturor românilor, din Galiția în Tessalia și de la Nistru până la Tisa”.
Ion Nistor s-a stins din viață la 11 noiembrie 1962.
