(8 mai 1828 – 30 octombrie 1910)
Henry Dunant s-a născut la 8 mai 1828, în Geneva și a fost un om de afaceri elvețian, fondator al Crucii Roșii și al Alianței Mondiale a Asociațiilor Creștine ale Tinerilor, laureat în 1901 al primului Premiu Nobel pentru Pace.
Dunant s-a născut într-o familie de calviniști devotați ce au prețuit valoarea muncii sociale, tatăl său implicându-se activ în ajutorarea orfanilor, iar mama sa ajuta persoanele bolnave și sărace.
După ce și-a finalizat studiile, a lucrat ca angajat al băncii Lullin & Sautter, iar în 1853 a călătorit în scop profesional în Algeria, Tunisia și Sicilia, ocazie cu care a scris și prima sa carte „O relatare a regenței din Tunis”, publicată în 1858.
În 1856, a creat „Societatea financiară și industrială a morilor din Mons-Djémila”, o companie de cultivare și comercializare a porumbului, ce funcționa în coloniile străine, dar care concesionase și o porțiune de teren în Algeria, ocupată de francezi. Cum drepturile asupra terenurilor și a apei nu au fost respectate de autoritățile coloniale, în 1859, Dunant a decis să îi adreseze personal o petiție împăratul francez Napoléon al III-lea, care se afla cu armata sa în Lombardia, luptând de partea Regatului Sardiniei împotriva Austriei, în Războiul austro-sardist.
Astfel, Dunant a fost martorul consecințelor bătăliei de la Solferino din nordul Italiei și fiind îngrozit de suferința răniților și de modul precar în care acestora li se oferea asistență medicală, a luat inițiativa și a organizat populația civilă pentru a oferi ajutor soldaților răniți, convingând populația să îi deservească pe răniți fără a ține cont de partea lor în conflict, conform sloganului „Tutti fratelli” – „Toți sunt frați”.
La începutul lunii iulie, când s-a întors la Geneva, Dunant a scris o carte despre experiențele sale, intitulată „O amintire din Solferino”, publicată în 1862 într-un număr de 1.600 de exemplare și distribuită mai multor personalități politice și militare importante din Europa, unde a descris bătălia, costurile acesteia și circumstanțele haotice ulterioare, dezvoltând ideea înființării în toate țările a unor societăți voluntare de ajutorare pentru prevenirea și alinarea suferinzilor în timp de război și pe timp de pace, fără a face distincție de rasă sau credință.
În februarie 1863, Dunant a fost membru al unui comitet format din cinci persoane care au încercat să pună în aplicare planul său, fondând astfel organizația care avea să devină Comitetul Internațional al Crucii Roșii. În 1964, au luat naștere primele societăți naționale și a participat la o conferință diplomatică organizată de guvernul elvețian, ce a condus la semnarea Primei Convenții de la Geneva.
Deoarece și-a neglijat afacerile, acesteau au falimentat, iar în 1867 a părăsit Geneva, trăind cea mai mare parte a vieții în sărăcie și obscuritate, însă promvând interesul pentru îngrijirea prizonierilor de război, abolirea sclaviei, dezarmarea și arbitrajul internațional.
În 1895, jurnalistul Baumberger a scris un articol intitulat „Henry Dunant, fondatorul Crucii Roşii”, ce s-a bucurat de un succes imens, atrâgând atenție și sprijin pentru organizație, iar în 1901 a primit primul Premiul Nobel pentru Pace, alături de pacifistul francez Frédéric Passy.
Henry Dunant s-a stins din viață la 30 octombrie 1910.
