Henric al VII-lea al Angliei

(28 ianuarie 1457 – 21 aprilie 1509)

Henric al VII-lea, numit și Henric Tudor, conte de Richmond, s-a născut la 28 ianuarie 1457, în Castelul Pembroke, Pembrokeshire, Țara Galilor și a decedat la 21 aprilie 1509, în Richmond, Surrey, Anglia. Henric al VII-lea a fost regele Angliei, între anii 1485-1509, a reușit să pună capat  ”războiul celor două roze”, cel între casele Lancaster și York, căsătorindu-se în decembrie 1483 cu cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, și a fost întemeietorul dinastiei Tudorilor.

Primii ani.

Henric, fiul lui Edmund Tudor, conte de Richmond, și Margaret Beaufort, a fost născut la aproape trei luni după moartea tatălui său, care a murit după ce s-a îmbolnăvit de ciumă. Edmund Tudor a fost fiul lui Owen Tudor, un moșier galez, și Catherine a Franței, văduva regelui Henric al V-lea. Mama sa, Margaret Beaufort,  era strănepoata lui Ioan de Gaunt, duce de Lancaster, a cărui copii cu Catherine Swynford s-au născut înainte de căsătorie. Henric al IV-lea, confirmase legitimarea lui Richard al II-lea, din 1397, care, printr-un act a legitimizat copii lui Ioan de Gaunt cu Catherine Swynford, însă Henric al IV-lea, a emis un nou act confirmând legitimitatea fraților lui vitregi însă în același timp declarându-i neeligibili pentru tron. Această acțiune a lui Henric al IV-lea a avut o legalitate îndoielnică deoarece copiii fuseseră legitimați anterior printr-un act al parlamentului. Pretenția lui Henric Tudor la tron ​​a fost, prin urmare, slabă și lipsită de importanță până la moartea, în 1471, a singurului fiu al lui Henric al VI-lea, Eduard, a celor două rude rămase ale liniei Beaufort și a lui Henric al VI-lea însuși, ceea ce l-a transformat brusc pe Henric Tudor, singurul bărbat supraviețuitor cu vreo pretenție ancestrală la casa Lancaster.   

Deoarece mama sa, Margaret Beaufort, avea doar 14 ani când a fost născut, și având nevoie de protecția unui soț, aceasta se căsătorește din nou, la aproape un an de la naștere, cu Henric Stafford, duce de Buckingham, iar Henric Tudor este crescut de unchiul său, Jasper Tudor, conte de Pembroke. În timpul primei domnii a lui Eduard al IV-lea, Henric rămâne în grija lui William Herbert, Conte de Pembroke. Când cauza Lancastriană a avut un eșec dezastruos, prin înfrângerea din bătălia de la Tewkesbury, din mai 1471 și când yorkistul Eduard al IV-lea s-a reîntors pe tron în 1471, Henric Tudor, care făcea parte din Casa de Lancaster, a fost scos din țară și s-a refugiat în Bretania unde și-a petrecut următorii 14 ani, sub protecția Ducelui Francisc al II-lea de Bretania. Casa York a părut atunci atât de ferm stabilită încât Henic Tudor părea că va rămâne în exil pentru tot restul vieții sale. Cu toate acestea, uzurparea lui Richard al III-lea, din 1483, a divizat partidul Yorkist și i-a oferit lui Henric Tudor  oportunitatea de a prelua tronul.

Prima  sa șansă a venit în octombrie 1483, când a fost căutat ajutorul său pentru a-i aduna pe Lancastrieni să sprijine revolta lui Henric Stafford, duce de Buckingham, dar acea revoltă a fost învinsă înainte ca Henric să poată debarca în Anglia, iar Henric Stafford, duce de Buckingham, este executat.

În 1483, mama lui Henric Tudor, Margaret Beaufort, își promova în mod activ fiul ca fiind o alternativă a lui Richard al III-lea, în ciuda faptului că era căsătorită cu un yorkist, Lordul Stanley. În ziua de Crăciun a anului 1483, Henric Tudor, pentru a uni oponenții lui Richard al III-lea, promite în catedrala Rennes că se va căsători cu fiica cea mare a lui Eduard al IV-lea, Elisabeta de York, care era moștenitoare a tronului, după decesul fraților ei Prinții din Turn: Eduard al V-lea și Richard, Duce de York.

Coaliția de Yorkiști și Lancastrieni a continuat, ajutată de sprijinul francez, de vreme ce Richard al III-lea vorbea despre invadarea Franței. În 1485, Henric Tudor, însoțit de o mică forță franceză și scoțiană, debarcă la Milford Haven în Țara Galilor, aproape de locul lui de naștere. Începe să avanseze către Londra, însoțit de unchiul său Jasper și contele de Oxford, iar fiindcă Țara Galilor era în mod tradițional un fief al Casei de Lancaster, Henric Tudor reușește să strângă o armată de aproximativ 5.000 de soldați. Henric Tudor, reprezentat al Casei de Lancaster învinge, în bătălia de la Bosworth de pe 22 august 1485, Casa de York, reprezentată de Richard al III-lea. Victoria a fost asigurată și prin prisma faptului că Contele de Northumberland, William și Thomas Stanley, aliați cheie ai regelui Richard al III-lea, ar fi trecut de partea cealaltă a taberei sau au părăsit câmpul de luptă. Moartea lui Richard al III-lea pe câmpul de la Bosworth sfârsește ”Războiul celor Două Roze” deși nu a fost ultima bătălie, în acest război, în care Henric Tudor a trebuit să lupte.

Revendicând tronul prin dreptul de moștenire și prin judecata lui Dumnezeu în bătălie, a fost încoronat pe 30 octombrie 1485 și a obținut recunoașterea parlamentară a titlului său la începutul lunii noiembrie. Având stabilită revendicarea la tron, prin dreptul său moștenit, Henric Tudor se căsătorește, pe 18 ianuarie 1486, cu Elisabeta de York, la Westminster. Aceștia erau veri de gradul trei, ambii fiind stră-strănepoți ai lui Ioan de Gaunt, duce de Lancaster, iar prin această căsătorie s-au unificat casele de York și Lancaster, care erau în conflict și au pus bazele dinastiei Tudorilor. Această unificare a fost simbolizată și prin emblema heraldică a Casei Tudor, Trandafirul Tudor, o combinație între trandafirul roșu al Casei de Lancaster și trandafirul alb al Casei de York.

Comploturile casei de York.

Totusi, tronul lui Henric Tudor era departe de a fi sigur. Mulți Yorkiști influenți fuseseră deposedați de averi și erau dezamăgiți de schimbarea regimului, iar atat de multe reversuri ale sorții fuseseră în amintirea vie a celor din jur, încat decizia din urma bătăliei de la Bosworth nu parea neapărat definitivă. Yorkiști nemulțumiți aveau putere în nordul Angliei, în Irlanda și aveau un aliat puternic în sora lui Richard al III-lea, Margareta, ducesa văduvă a Burgundiei. Toate puterile europene se îndoiau de capacitatea lui Henric Tudor de a supraviețui iar majoritatea puterilor erau dispuse să ofere adăpost celor ce emiteau pretenții împotriva lui. Prin urmare, regele, Henric al VII-lea, a fost chinuit de conspirații până aproape de sfârșitul domniei sale.

Prima răscoală, cea a lordului Lovell, şambelanul lui Richard al III-lea, din 1486, a fost prost pregătită și neimportantă, însă în 1487 a venit revolta mult mai serioasă a lui Lambert Simnel. Acesta, pretinzând că este Eduard, conte de Warwick, fiul fratelui mai mare al lui Richard al III-lea, George, duce de Clarence, s-a bucurat de sprijinul formidabil al lui John de la Pole, conte de Lincoln, moștenitorul desemnat al lui Richard al III-lea, al multor căpetenii irlandeze și a 2.000 de mercenari germani plătiți de Margareta de Burgundia. Rebelii au fost învinși, în iunie 1487, în lupta grea de la Stoke, East Stoke, lângă Newark in Nottinghamshire, unde loialitatea îndoielnică a unora dintre trupele regale amintea de dificultățile lui Richard al III-lea la Bosworth. Henric Tudor, recunoscând că Lambert Simnel fusese un simplu păcălici, l-a angajat în bucătăriile regale.

În 1491, apare o  nouă amenințare si mai serioasa, în persoana lui Perkin Warbeck, antrenat de Margareta de Burgundia să uzurpeze identitatea lui Richard, fiul cel mai mic al lui Eduard al IV-lea. Sprijinit la un moment dat de Franța, de Maximilian I al Austriei, regent al Țărilor de Jos, de Iacob al IV-lea al Scoției și de oameni puternici atât din Irlanda, cât și din Anglia, Perkin Warbeck invadează de trei ori Anglia înainte de a fi capturat la Beaulieu în Hampshire, în 1497. Henric Tudor a fost, de asemena, îngrijorat si de trădarea lui Edmund de la Pole, conte de Suffolk, fiul cel mai mare, supraviețuitor, al surorii lui Eduard al IV-lea, Elisabeta, care a fugit, în 1499, în Țările de Jos, fiind susținută de Maximilian I al Austriei. Fără îndoială, cei ce complotau împotriva lui Henric Tudor, au fost încurajați de decesele fiilor acestuia, din 1500 și 1502, și de moartea soției sale, in 1503. Abia în 1506, după ce l-a închis Edmund de la Pole, conte de Suffolk, în Turnul Londrei, Henric Tudor s-a putut simți, în sfârșit, în siguranță. După moartea sa, singurul său fiu supraviețuitor, Henric al VIII-lea, i-a succedat la tron, fără un suflu din partea opoziție.

Politica externă a lui Henric al VII-lea

În primii ani ai domniei sale, într-un efort zadarnic de a preveni încorporarea ducatul Bretaniei la Franța, Henric Tudor s-a trezit atras împreună cu Spania și cu împăratul Sfântului Imperiu Roman, într-un război împotriva Franței. La scurt timp a realizat că războiul era o activitate periculoasă pentru cineva cu o coroană săracă și instabilă, astfel încât în 1492 a făcut pace cu Franța în condiții care i-au adus recunoașterea dinastiei sale și o pensie generoasă. Ulterior, preocuparea Franței cu aventurile din Italia au făcut posibile relații pașnice, însă sprijinul acordat de Maximilian I al Austriei, regent al Țărilor de Jos și de Iacob al IV-lea al Scoției, lui Perkin Warbeck, au dus la conflicte cu Țările de Jos și Scoția. Importanța economică a Angliei pentru Țările de Jos i-a permis lui Henric Tudor să-l convingă pe Maximilian I și Țările de Jos să-l abandoneze, în 1496, pe pretendentul la tronul Angliei, și să încheie un tratat de pace și comerț mai liber.

Cu Scoția, lunga tradiție de ostilitate a fost mai greu de învins, însă Henric Tudor a reușit în cele din urmă să concluzioneze în 1499 un tratat de pace, urmat în 1502 de un tratat pentru căsătoria lui James al IV-lea, cu fiica lui Henric, Margareta. Consimțământul lui James la această înțelegere a fost încurajat de sosirea în Anglia a Caterinei din Aragon pentru căsătoria cu Prințul Arthur Tudor, în 1501. Spania tocmai intrase în prima linie a puterilor europene, astfel că o alianță prin căsătorie cu Spania a îmbunătățit prestigiul dinastiei Tudor, iar faptul că în 1501 monarhii spanioli au permis căsătoria este un tribut creșterii forței regimului Tudor în ochii puterilor europene.

După moartea Prințului Arthur Tudor, în 1502, de boala transpirației, Henric Tudor, profitând de poziția puternică în care se afla, insistă asupra căsătoriei Caterinei cu fiul său supraviețuitor, Henric, mai târziu regele Henric al VIII-lea, deoarece avea în posesie atât persoana Caterinei, cât și jumătate din zestrea ei, iar Spania avea nevoie de sprijinul Angliei împotriva Franței. Căsătoria dintre cei doi, are loc abia după moartea lui Henric al VII-lea, la 11 iunie 1509, conform dorințelor regelui. Într-adevăr, în ultimii ani ai domniei sale, Henric dobândise atât de multă încredere în poziția sa, încât s-a dedat la unele planuri sălbatice de diplomație matrimonială Dar precauția unei vieți întregi l-a ținut departe de implicarea în război și politica sa externă în ansamblu nu trebuie judecată prin aceste aberații târzii. A folosit diplomația nu numai pentru a proteja dinastia, ci și pentru a-și îmbogăți țara, folosind fiecare oportunitate pentru a promova comerțul englez prin încheierea de tratate comerciale. A făcut țara atât de prosperă și puternică încât a putut să-și logodească fiica, Maria, cu arhiducele Carol, după împăratul Carol al V-lea, cea mai mare partidă din acea vreme.

Guvernul și administrația

Pe plan intern, Henric a obținut rezultate impresionante in mare parte prin metode traditionale. La fel ca Eduard al IV-lea, Henric a văzut că coroana trebuie să poată arăta atât splendoare, cât și putere atunci când este necesar. Acest lucru a necesitat bogăție, care l-ar elibera pe rege de dependența stânjenitoare de Parlament și creditori. Solvabilitatea poate fi căutată prin reducerea cheltuielilor, cum ar fi evitarea războiului și promovarea eficienței în administrație, și prin creșterea veniturilor. Pentru a-și crește veniturile din taxe vamale, Henric a încercat să încurajeze exporturile, să protejeze industriile interne, să ajute navigația engleză prin metoda veche a unui act de navigație, pentru a se asigura că bunurile englezești sunt transportate în nave englezești și să găsească noi piețe, asistându-l pe John Cabot și pe fiii săi în călătoriile lor de descoperire. Mai fructuos a fost afirmarea viguroasă a drepturilor fiscale regale, precum taxele legale, amenzi și acțiuni. Acest lucru a fost în mare parte realizat prin continuarea metodelor yorkiste de a ordona ca cea mai mare parte a veniturilor regale să fie plătite în camera gospodăriei, administrată de slujitori capabili și energici și supravegheată de însuși rege, în loc de Fisc, ascuns de tradiție. Atât de eficiente și crunte au fost metodele financiare ale lui Henric încât a lăsat succesorului o avere considerabilă și o moştenire de ură pentru unii dintre miniştrii săi de finanţe.

In restaurarea ordinii după războaiele civile, Henric a utilizat metode mai tradiționale decât se credea înainte. La fel ca regii din dinastia York, el a folosit un consiliu larg, presidat de el însuși, în care avocații, clericii și membrii mai puțin importanți ai nobilimii erau activi. În Camera Stelelor, consiliul s-a ocupat de probleme juridice, dar mai puțin decât se credea anterior. Aproape toate amenzile grele percepute pentru reținerea ilegală a oamenilor înarmați, spre sfârșitul domniei sale, au fost impuse la Curtea Băncii Regelui și de către judecătorii de asiză. Au fost făcute aranjamente speciale pentru ca problemele oamenilor săraci să fie auzite în consiliu și pentru a se încerca promovarea unei mai bune ordini în Țara Galilor și în Nord prin crearea unor consilii speciale, acordându-se mai multe puteri judecătorilor de pace. În plus, regele putea distruge instituția servitorilor, deoarece depindea de ei pentru o mare parte a armatei sale, iar societatea îi considera accesorii naturale ale rangului. Deci guvernul lui Henric Tudor a fost conservator, la fel ca și relațiile sale cu Parlamentul și cu biserica.   

Caracterul lui Henric al VII-lea.

Intreaga sa tinerețe a fost petrecută în condiții de adversitate, acesta fiind adesea în pericol de trădare și moarte, într-o continuă stare de sărăcie. Aceste experiențe, împreună cu incertitudinile domniei sale, l-au învățat să fie secretos și precaut, să subordoneze pasiunile și afectiunile calculului și politicii, să fie întotdeauna răbdător și vigilent. Există dovezi că era interesat de știință, că putea fi amabil și gratios, și că nu-i plăcea sângele și severitatea, dar toate aceste emoții trebuiau să cedeze nevoilor sale de supraviețuire. Portretele și descrierile existente sugerează un bărbat obosit și anxios, ce avea ochii mici, albaștri, dinți răi și păr alb subțire. Experiențele și nevoile sale l-au făcut și să fie însetat de achiziții, trăsătură care a crescut cu vârsta și succesul și care a fost oportună atât pentru coroană cât și pentru regat. Henric al VII-lea  consolidat puterea familiei sale, membrii cesteia, prin căsătorie, ajungând să facă parte din marile case dinastice europene, dobândind astfel alianțe benefice și necesare pentru comerțului englez, în special pentru exportul cu stofe și pânzeturi, de care depindea slujbele mai multor oameni.

Se spune că periaoda Evului Mediu s-a sfârșit o dată cu domnia lui Henric al VII-lea. În timpul domniei sale, tiparul a cunoscut o largă răspândire, artiștii italieni renascentiști fiind bine-veniți în Regat, iar moștenitorii tronului primind o educație clasică. Totodată,acesta a trimis reprezentanți diplomatici permanenți la mai multe curți străine importante, punându-se astfel bazele ambasadelor diplomatice de mai târziu.  

În timpul administrației sale flota britanică a fost dotată cu nave mari de război, iar Henric al VII-lea, a fost primul ce a sponsorizat călătorii de descoperire, pentru a revendica noile teritorii în numele Angliei, intrând astfel în cursa pentru marile descoperiri geografice, alături de celelalte puteri europene. Henric al VII-lea, prin politicile sale, a fost primul ce a asigurat pacea cu Franța, după Războiul de 100 de ani, dar și cu scoțienii, după Războiul Scoțian de Independență.

Prin realizările sale, atât pe plan politic, cât și pe plan economic și diplomatic, Henric al VII-lea a fost un deschizător de drumuri, în timpul domniei sale punându-se bazele imperiului naval și colonial de mai târziu, acesta lăsând în urmă o moștenire de necontestat, o amprentă ce persistă până astăzi.

Decesul lui Henric al VII-lea

Regina Elisabeta de York, pentru a salva viitorul dinastiei Tudorilor, rămâne însărcinată pentru ultima dată, însă aceasta moare la 11 februarie 1503 de febra puerperală, la câteva zile după ce o naște pe Catherine Tudor. Henric al VII-lea, pare să își fi plâns cu adevărat soția. Henric,  lasă imaginea unui rege gospodar, iar înmormântarea lui Elizabeth de York este fastuoasă fiind înmormântată în Abația Westminster .

Henric al VII-lea intenționează să se recăsătorească pentru a-și reînnoi alianța cu Spania: Ioana de Napoli, Ioan I de Castilia și Margareta de Austria au fost perechi planificate, însă nu mai trăiește să facă acest lucur, deoarece  în 21 aprilie 1509, acesta moare de tuberculoză. Henric al VII-lea este înmormântat la Westminster Abbey alături de soția sa. Mama sa, Margaret Beaufort, îl conduce pe ultimul drum, până la mormânt, aceasta murind pe 29 iunie 1509.

După ce doi dintre fiii săi au murit, Henric al VII-lea reușește să-și asigure succesiunea la tron prin ultimul său fiu, fiind astfel primul rege în aproape 100 de ani care reușește să paseze coroana propriului urmaș, fiul său Henric al VIII-lea succedându-i la tron.

Surse:

– Williams, Neville. ”The Life and Times of Henry VII”

– S. B. Chrimes, ”Henry VII

– www.britannica.com/biography/Henry-VII-king-of-Englan