(4 septembrie 1768 – 4 iulie 1848)
François-René de Chateaubriand s-a născut la 4 septembrie 1768, în Saint-Malo, Franța și a fost un scriitor, istoric și diplomat francez, considerat fondatorul romantismului în literatura franceză.
Chateaubriand se considera cel mai mare amant, cel mai mare scriitor și cel mai mare filozof al epocii sale.
Acesta a fost descendent al unei vechi familii aristocratice, regalist prin dispoziție politică care, într-o epocă în care un număr mare de intelectuali se îndreptau împotriva Bisericii, acesta a scris „Geniul creștinismului sau Frumusețea religiei creștine” (1802) în apărarea credinței catolice, fiind răsplătit de către Napoleon cu numirea sa în 1803, ca prim-secretar al ambasadei de la Roma.
La începutul Revoluției Franceze, scriitorul pleacă în SUA, dar după ce în iunie 1791 află de fuga lui Ludovic al XVI-lea, consideră că are obligații față de monarhie și se întoarce în Franța, se alătură armatei regaliste, iar în asediul de la Thionville, este rănit și mai apoi lăsat la vatră.
În mai 1793, pleacă la Londra și scrie lucrarea „Eseu despre revoluții” (1797), o lucrare ce prezintă istoria mondială în care a făcut paralele între revoluțiile antice și cele moderne în contextul recentelor revolte din Franța.
Romanul „René” (1805), în care scriitorul spune povestea unei surori care alege să intre într-o mănăstire decât să cedeze pasiunii pentru fratele ei, este considerat cel mai important roman al acestuia.
Pe baza operelor „Les Martyrs” (1809), o epopee despre martirii creştini timpurii din Roma şi „Itinéraire de Paris a Jérusalem” (1811), o relatare a călătoriilor sale recente prin Marea Mediterană, scriitorul devine membru al Academiei Franceze.
În 1815, după ce monarhia de Bourbon a fost restaurată, Chateaubriand este numit viconte şi membru al Casei Semenilor și începe să scrie „Memoriile sale din dincolo de mormânt”, o lucrare pentru publicare postumă, în care descrie istoria contemporană franceză, spiritul epocii romantice și călătoriile sale, ce sunt completate de pasaje în care vorbește despre aprecierea sa continuă faţă de femei, sensibilitatea lui faţă de natură şi tendinţa spre melancolie, acesta fiind cea mai vasta lucrare a sa.
