(26 noiembrie 1909 – 28 martie 1994)
Eugen Ionescu, cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, s-a născut la 26 noiembrie 1909, în Slatina și a fost un dramaturg și scriitor român, ce a scris în limba franceză, reprezentant al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze, cunoscut pentru piesele de teatru „Cântăreața cheală” (1950), „Lecția” (1951), „Scaunele” (1952), „Noul locatar” (1955), „Rinocerii” (1959), „Regele moare” (1962) și „Macbett” (1972).
Fiul lui Eugen Ionescu, avocat şi subprefect al judeţului Olt şi nepotul unui inginer francez, de la patru ani și-a însoțit părinţii în Franța unde, după divorțul acestora, a rămas acolo, urmând școala primară.
După ce mama sa a pierdut custodia copiilor, în 1922 s-a întors în România, rămânând în grija tatălui, fiind supus abuzurilor fizice și verbale de către tatăl său, din cauza înclinației spre literatură. A urmat Colegiul Național „Sfântul Sava” și Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia Literatură franceză, absolvind în 1932, la scurt timp fiind angajat ca profesor de limbă franceză la diferite licee din capitală și din provincie.
În 1927 a debutat în „Revista literară a Liceului Sf. Sava”, iar în perioada 1928-1931 a publicat poezii și articole de critică literară în revista „Bilete de papagal”, precum și o încercare de epică umoristică „Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo”.
În 1931 a publicat primul volum de versuri „Elegii pentru ființe mici”, iar în 1934 a publicat volumul „Nu!”, pe care l-a considerat un „fals tratat de critică literară”, ce a stârnit numeroase controverse prin ireverențele și contestarea unor scriitori contemporani consacrați.
În 1938, obținând o bursă oferită de Institutul Francez din Bucureşti, a plecat la Paris pentru a-şi pregăti teza de doctorat intitulată „Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză”, pe care nu a mai susținut-o niciodată.
În 1940 a revenit în România, unde a predat la Colegiul „Sf. Sava”, iar în 1942 a părăsit țara, stabilindu-se definitiv la Paris. În 1945 a trimis revistei „Viaţa românească” un articol intitulat „Scrisori din Franţa”, detaliind cauzele plecării sale din ţară, criticând, totodată, regimul politic din România. Pentru această lucrare, Ionescu a fost judecat și condamnat de către instanța din România la 5 ani de închisoare corecţională pentru ofensa armatei și a națiunii, însă cererea de extrădare trimisă Franței a rămas fără ecou.
Între 1945-1955 a fost corector la Editions Administratives şi la editura Durieu și a publicat traduceri ale scriitorilor români, precum Pavel Dan, Mihai Ralea şi Urmuz, iar în 1950 a obţinut cetăţenia franceză.
În 1950 Ionescu a debutat în dramaturgie cu piesa „La Cantatrice Chauve” – „Cântăreața cheală”, un exemplu clasic de teatru al absurdului, inspirată de manualele de limba engleză. Mărturie a conversațiilor triviale și a dezumanizării, a fost pusă în scenă la 11 mai 1950 la Théâtre de la Huchette. Piesa a fost cu greu acceptată, fiind respinsă de numeroase companii teatrale. Stilul nonconformist al lui Ionescu a fost greu acceptat atât de critici, cât și de public, pentru ca, în cele din urmă, să fie considerată de critica literară drept genială.
Ulterior debutului, Ionescu a publicat anual o piesă de teatru, formându-şi un public care îi aprecia modul de abordare artistic, respectiv, „Lecţia” (1951), „Scaunele” (1952), „Victimele datoriei” (1953), „Jacques sau supunerea” (1955), „Ucigaş fără simbrie” (1959), „Rinocerii” (1959), „Regele moare” (1962), „Pietonul aerului” (1963), „Setea şi foamea” (1966), „Pietonul văzduhului” (1966), „Delir în doi” (1967), „Macbett” (1972), „Omul cu valize” (1975) și „Căutarea intermitentă” (1988), piesele sale având reprezentaţii în 35 de ţări din întreaga lume.
Unele dintre piesele sale de teatru au fost jucate și în România, între anii 1964-1970, însă criticile la adresa regimului comunist au determinat autoritățile să-i interzică operele.
În 1970, odată cu publicarea piesei de teatru „Jocul de-a măcelul”, valoarea operei sale a fost recunoscută, fiind ales membru al Academiei Franceze şi recompensat cu distincţia de Cavaler al Legiunii de Onoare.
În 1973 a publicat singurul său roman „Le Solitaire” – „Solitarul”, iar în 1977 a publicat volumul „Antidotes”, ce reunește articolele sale polemice, definindu-l ca un luptător pentru eliberarea spirituală a conştiinţei umane.
De-a lungul vieţii, Eugen Ionescu a fost recompensat cu diverse premii și distincții, i-a fost acordat, din partea mai multor universități din lume, titlul de doctor honoris causa, la 30 decembrie 1989 a devenit membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 1992 a fost ales membru al Comitetului Internaţional al Scriitorilor pentru Libertate.
Chiar dacă a trăit cea mai mare parte a vieții în Franța, Ionescu a fost atașat de originile sale românești, opera sa reflectând, uneori, influențele culturii române.
Personalitatea şi complexitatea stilului au reprezentat subiectele mai multor studii, colocvii internaționale, simpozioane, filme și festivaluri, fiind dezbătute temele pe care le-a abordat, considerate forța motrice a operei acestuia, respectiv, singurătatea, izolarea, falsitatea şi obsesia morții.
Alături de Samuel Beckett și Jean Genet, Ionescu este considerat un pionier al teatrului absurdului, care continuă să influențeze dramaturgia și literatura modernă. Piesele sale, prin care ne invită să reflectăm asupra absurdului vieții și asupra fragilității condiției umane, au fost traduse în numeroase limbi străine, au fost puse în scenă în teatre din întreaga lume și fac parte din repertoriul clasic al teatrului universal.
Devenit un simbol al luptei împotriva conformismului și al exprimării libertății individuale, Eugen Ionescu rămâne unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii, apreciat pentru profunzimea și originalitatea operei sale.
Eugen Ionescu s-a stins din viață la 28 martie 1994.
Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, anul 2009 a fost declarat de către UNESCO „An internaţional Eugène Ionesco”, opera sa fiind celebrată, în mod oficial, în întreaga lume.
