(13 noiembrie 1312 – 21 iunie 1377)
Eduard al III-lea, cunoscut și sub numele de Eduard de Windsor, s-a născut la 13 noiembrie 1312 și a fost unul dintre cei mai influenți regi medievali, a cărui domnie de 50 de ani (1327-1377) se numără printre cele mai îndelungate din istoria Angliei, cunoscut pentru succesele militare și pentru restabilirea autorității regale după domnia dezastruoasă a tatălui său, Eduard al II-lea, pentru transformarea Regatului Angliei într-una dintre cele mai importante puteri militare din Europa și pentru rolul avut în „Războiul de 100 de Ani”.
Eduard al III-lea a fost fiul regelui Eduard al II-lea al Angliei și al reginei Isabella a Franței, iar după detronarea tatălui său în 1327, a fost încoronat la vârsta de 14 ani, domnind sub influența mamei sale și a amantului acesteia, Roger Mortimer.
În 1330, după ce a preluat controlul asupra tronului, orchestrând o lovitură de stat împotriva lui Roger Mortimer, conducătorul de facto al Angliei, a condus o campanie de succes în Scoția, învingând, fără să subjuge, Regatul Scoției, recâștigând controlul asupra unor teritorii importante.
După ce Carol al IV-lea al Franței a decedat, în 1328, fără moștenitori, Eduard al III-lea, fiul surorii lui Carol, a revendicat tronul Franței. Cum cererea sa a fost respinsă, iar Filip al VI-lea, cea mai apropiată rudă masculină a lui Carol, a devenit rege, pretenția lui la tronul Franței a condus la izbucnirea „Războiului de o sută de ani” (1337–1453) între cele două regate.
Deși nu a reușit să obțină coroana franceză, în prima perioadă a conflictului, numită „Războiul Edwardian”, campaniile militare ale armatei engleze au culminat în victorii majore, învingând în bătăliile de la Sluys (1340), Crécy (1346) și Poitiers (1356), englezii cucerind importante teritorii franceze, fiind semnată „Pacea de la Bretigny” (1360).
În timpul domniei sale, arcașii englezi au început să folosească arcul lung (longbowmen), ce a avut un rol decisiv în câștigarea bătăliilor.
Eduard al III-lea a sprijinit cavaleria, iar în 1340 a fondat „Ordinul Jartierei”, actualmente cel mai înalt ordin cavaleresc din Anglia și unul dintre cele mai longevive din Europa, menit să unească și să onoreze aristocrații de seamă.
Bun strateg și tactician militar, Eduard al III-lea a reorganizat structura militară a Angliei, realizând trecerea de la cavaleria grea la o combinație eficientă de infanterie, arcași și cavalerie, reformând tacticile militare medievale, contribuind la consolidarea puterii armatei engleze.
În urma epidemiei de ciumă (1348-1349), Anglia s-a confruntat cu o lipsă acută a forței de muncă, regele adoptând „Statutul comisarilor” (1351), „Ordonanța muncitorilor” (1351), ce îi obliga pe toți oamenii nevoiași să muncească pentru salarii la nivelul celor aplicate înainte de izbucnirea epidemiei, „Clauza de trădare” (1352), ce a definit mai clar această infracțiune, punând capăt utilizării arbitrare a acesteia în curțile regale. Eduard al III-lea a reformat economia, introducând în circulație noi monede de aur și de argint, a aprobat reforma „Justiției de Pace” și a dezvoltat instituțiile guvernamentale, în special Parlamentul, creând un echilibru între puterea monarhului și cea a nobilimii.
Domnia lui Eduard al III-lea a fost marcată de măsuri fiscale stricte, o dezvoltare economică bazată pe comerțul cu lână, un produs la mare căutare în Europa, orașele englezești s-au dezvoltat, iar comerțul cu Franța a înflorit.
Eduard al III-lea a fost primul suveran englez ce a inclus un număr de serie într-un titlu oficial și primul rege englez al cărui scris olograf este încă regăsit pe documente oficiale.
Ultimii ani ai domniei sale au fost marcați de eșecuri în politica externă și de conflicte interne, în mare parte, din cauza sănătății sale precare. Chiar dacă a avut o domnie încununată de succese, războaiele purtate au epuizat trezoreria engleză, conducând la o perioadă de instabilitate politică, conducând la apariția conflictelor sociale și economice interne, iar mai târziu, la „Războiul celor Două Roze”.
Eduard al III-lea al Angliei s-a stins din viață la 21 iunie 1377.
