Ecaterina a II-a a Rusiei

Evaluează acest articol!

(2 mai 1729 – 17 noiembrie 1796)

Ecaterina a II-a a Rusiei, cunoscută drept și Ecaterina cea Mare, a fost una dintre cele mai înţelepte si respectate ţarine, simbolul unei identităţi naţionale, împărăteasă a Rusiei timp de 34 de ani, de la 9 iulie 1762, după asasinarea soţului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea acesteia din 17 noiembrie 1796. Ecaterina a reușit să scoată Rusia din negura feudalismului și precarității, făcând din aceasta una dintre cele mai mari puteri ale lumii. Sub domnia ei, Rusia a reușit să-și extindă teritoriul cu 300 000 de kilometri pătrați, lucru ce a adus mari beneficii materiale, să reorganizeze zeci și sute de provincii și orase, să reformeze Rusia și totodată să finalizeze reformele începute cu forța de către Petru cel Mare. Personalitatea şi caracterul Ecaterinei i-au impresionat pe mulţi dintre contemporanii săi, aceasta fiind inteligentă, poseda calități native de lider, o energie inepuizabilă şi o voinţă de fier, având un cult exagerat al personalității, considerându-se unul dintre cei mai iluminați conducători ai Europei. Ecaterina este autoarea mai multor cărți, pamflete și materiale ce au fost menite să îmbunătățească sistemul educațional al Rusiei, fiind o mare iubitoare și susținătoare a artelor, menținând relații trainice cu Voltaire și alte figuri proeminente ale epocii, iar de-a lungul vieții a reușit să realizeze una dintre cele mai impresionante colecții de artă din lume, în incinta Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg, colecție găzduită acum de Muzeul Ermitaj.

Ecaterina a avut şi slăbiciuni, dar și defecte, hotărârea acestea o făcea nemiloasă iar ambiţia devenea orgoliu. Comunicare se transforma deseori în propagandă și chiar minciună, iar compasiunea pentru oameni îi lipsea. Aceasta a fost însă tenace, muncitoare și serioasă, neținând cont că era vorba de răscoala lui Pugaciov, de corespondenţa ei cu Voltaire, de împărţirea Poloniei sau ultimul ei articol pentru un ziar. Viața intima a Ecaterinei a fost la fel de faimoasă precum și lista iubiților ei, independența acesteia sexuale conducând la o serie de zvonuri false despre viața ei intimă, lansate chiar de inamicii ei invidioși și geloși. Din viața ei intima au făcut parte generali de armată, amirali și favoriții ei nobilii, transformați în iubiții ei, cu scopul obținerii unor favoruri care să îi consolideze puterea, răsplătindu-i cu cadouri, titluri și proprietăți.

Copilărie

Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, viitoarea Ecaterina cea Mare a Rusiei, s-a născut la 21 aprilie 1729, la Stettin, în Polonia, într-o familie germană, tatăl Ecaterinei, Cristian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, aparținea familiei de Anhalt care guverna în Germania, însă el deținea doar rangul de general prusac, fiind guvernator al Stettin-ului, iar mama ei, Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp, era fiica lui Christian August de Holstein-Gottorp. Deși a fost primul copil a familie, mama sa dându-i viață la o vârstă fragedă de doar 16 ani, Ecaterina nu a primit atenția si dragostea părintească cuvenită, acestea îndreptându-se către fratele acesteia, născut 18 luni mai târziu, Wilhelm Christian, care era fiului părinților mult dorit, însă care a trăit doar 12 ani, fiind răpus de boală. Ecaterina mărturisea în memoriile sale: „Eu eram copilul tolerat și deseori mustrat cu o mânie și cu o brutalitate nemeritate. Simțeam toate aceste lucruri, fără a le înțelege însă foarte bine motivele”.

Odată cu moartea fratelui ei, Ecaterina intră în atenția mamei sale ca motiv al tuturor ambițiilor ei, concentrate în jurul ideii unui măritiș avantajos, mama sa având rude în alte curți regale din regiune, iar împreună cu Ecaterina au început să meargă în vizită pentru a căuta eventuali parteneri, Ecaterina văzând căsătoria ca o modalitate de a scăpa de mama ei și de controlul acesteia. Lipsa atenției și a dragostei își pusese deja amprenta pe viitorul tinerei prințese, care odată cu umilirile și jignirile îndurate în copilărie a învățat să nu înfrunte direct, ci sub masca unei sfieli să își parcurgă netulburată planurile, iar când mai tărziu aceasta a ajuns la apogeul puterii sale, și-a dorit supunerea lor și găsirea acelei călduri ce nu i-a acordat-o mama sa.

Sub influența guvernantei sale, Ecaterina își desăvârșește educația, prinde dragoste pentru limba franceză, gustul pentru sclipirea minții, pentru veselia spontană, pentru vioiciune în scriere și conversație.

Rusia

La 1 ianuarie 1744, Ecaterina este chemată la Curtea Imperială din Rusia de către împărăteasa Elisabeta I, fiica lui Petru cel Mare, convocarea având drept scop evaluarea întâlnirii dintre moştenitorul împărătesei, Peter-Ulrich, fiul surorii sale Anna, şi tânara prinţesă, în vederea căsătoriei. Ajunsă în Rusia câștigă ușor și repede simpatia împărătesei, supușiilor și a demnitarilor, a celor slabi și a celor tari, învață limba rusă, cum este religia ortodoxă și manierele rusești, devenind opusul Marelui Duce Petru, care îi era și văr și care tot timpul afişa maniere nemţeşti în timp ce ea afişa maniere ruseşti. Începe să citească opera unor filosofi ca Voltaire, Montesquieu și capătă interes pentru Iluminism, acesta constituind un aspect important al domniei sale.

La 28 iunie 1744, la dată stabilită de împărăteasa Elisabeta I, Sophia se converteşte la religia ortodoxă, iar odată cu asta primeşte şi prenumele de Ecaterina, care era şi prenumele mamei împărătesei Elisabeta.

Căsătoria

Ecaterina mărturisea în memoriile sale „cu cât se apropia mai mult ziua nunţii mele, cu atât mai melancolică deveneam. Inima îmi spunea că această căsătorie nu-mi va aduce fericirea”.

În 21 august 1745, Ecaterina se căsătorește cu Marele Duce Petru și devine Marea Ducesă a Rusiei Ecaterina. Până în 1762 Ecaterina a îndurat o viață grea la Curte, aceasta fiind izolată și nesigură, iar soțul acesteia, Marele Duce Petru se purta foarte urât cu ea. Totodată, mama acesteia fusese descoperită ca fiind agentul lui Frederick cel Mare și a fost nevoită să părăsească Rusia. Încetul cu încetul, Ecaterina începe să descoperă cumplita faţă din spatele măştii de bunătate afişate de ţarină, începe să facă diferenţa dintre esenţa si aparenţa Rusiei, care era barbară, crudă, jalnică, dincolo de masca de civilizaţie.

Cu soțul ei a avut, de la început, o relație proastă, Ecaterina fiind încă virgină după opt ani de căsătorie. Marele Duce Petru suferise de varicelă chiar înainte de nuntă, iar boala îi lăsase semne pe față, Ecaterina găsindu-l dezgustător.

La 1 octombrie 1754, după nouă ani de căsătorie, Ecaterina naște un băiat, pe nume Pavel Petrovici, despre care s-a spus că ar fi fost copilul lui Serghei Saltîkov, un șambelan de la curte. După ce îl aduce pe lume, Ecaterinei nu i se permite să-și vadă copilul, bebelușul fiind dus în apartamentele împărătesei Elisabeta.

La 20 decembrie 1758, Ecaterina aduce pe lume o fată, ce a primit numele de Anna și despre care se crede că ar fi fost copilul contele polonez Stanislaw-August Poniatowski.

Ecaterina a fost umilită și privită cu suspiciune în timp ce era la curte, însă a găsit mângâiere citind și pregătindu-se pentru viitorul ei rol de suverană. Deși nu era o femeie foarte frumoasă, Ecaterina poseda un farmec considerabil, era inteligență, plină de viață și energică. Numai în timpul vieții soțului ei, ea a avut cel puțin trei iubiți, niciunul dintre copii ei, nici măcar moștenitorul tronului, Paul Petrovici, nu a fost al soțul ei. Ecaterina fiind ambițioasă și întrucât Marele Duce Petru era incapabil să conducă, ea a văzut destul de devreme posibilitatea de a-l elimina și de a guverna însăși imperiul.

Rusia la acea vreme era condusă de fiica lui Petru cel Mare, împărăteasa Elisabeta, a cărei domnie de 20 de ani a stabilizat foarte mult monarhia. Deși era devotată multor plăceri, luxului și foarte dornică să ofere curții strălucirea unei curți europene, Elisabeta a pregătit, fără să vrea, calea pentru domnia Împărătesei Ecaterina.

La 5 ianuarie 1762, Împărăteasa Elisabeta moare, lăsând Rusia, aliată cu Austria și Franța, implicată în Războiul de șapte ani împotriva Prusiei. La scurt timp după moartea împărătesei Elisabeta, Petru al III-lea devine împărat, și pune capăt participării Rusiei la război, încheind o alianță cu Frederic al II-lea al Prusiei, deși acesta nu a încercat vreodată să-și ascundă ura față de Rusia și dragostea pentru Germania natală.

Lovitura de stat

Conștient de puterea și influiența soției acestuia, împăratul Petru al III-lea a încercat să scape de aceasta, izolând-o într-un apartament al Palatului de Iarnă, iar el instalându-se cu amanta sa, Elisabeta Voronțova, în apartamentele imperiale.

La 11 aprilie 1762, Ecaterina, aduce pe lume pe cel de-al treilea copil al său, despre care se crede că ar fi fost copilul ofițerului rus Grigori Grigorievici Orlov, care a fost încredințat unor rude ale unui servitor devotat. Băiatul, botezat Aleksei, va deveni contele Bobrinski și va fi la originea uneia din familiile cele mai de vază ale Rusiei.

La scurt timp, Ecaterina este închisă în fortăreaţa de la Schlusselburg, însă este eliberată repede pentru a se evita un scandal, împărăteasa realizând din acest incident că singurele ei variante erau fie tronul, fie închisoarea. Berenger, cel însărcinat cu afacerile Franţei în Rusia, a scris că „Ferocitatea barbară şi dementă a lui Petru al III-lea făcea destul de verosimile intenţiile sale de a-şi suprima nevasta”.

Deoarece pericolul devenea tot mai vizibil, iar toţi cei apropiati Curții Imperiale se gândeau la o singură soluţie, la revoluţie, în zorii zilei de 9 iulie 1762, Ecaterina, care se afla la Peterhof, pleacă spre Sankt-Petersburg, unde în faţa regimentului Imailovski şi apoi a celorlalte regimente, contele Kirill Razumovski o proclamă pe Majestatea Sa, împărăteasa Ecaterina, suverană unică şi absolută a întregii Rusii, iar în data de 11 iulie 1762, Ecaterina îşi face o intrare triumfală la Sankt-Petersburg, fiind salutată cu focuri de artilerie şi aclamaţii însufleţite.

La auzul acestor vești, Împăratul Petru al III-lea abdică, iar opt zile mai târziu, în data de 17 iulie 1762, aceasta este asasinat. Pe 18 iulie Ecaterina face public un manifest în care spunea că ţarul Petru al III-lea a suferit o violentă colică hemoroidală, care i-a pus capăt vieţii. Deși nu se știe dacă Ecaterina a ordonat uciderea Împăratului Petru al III-lea, aceasta a fost comisă de către susținătorii ei, opinia publică considerând-o responsabilă.

În septembrie 1762, Ecaterina a fost încoronată cu mare ceremonie la Moscova, vechea capitală a țarilor, aceasta începând o domnie care avea să se întinde pe 34 de ani ca împărăteasă a Rusiei sub titlul de Ecaterina a II-a.

Împărăteasa s-a bucurat de sprijinul armatei, mai ales al regimentelor de la Sankt Petersburg, unde era staționat Grigori Orlov, iubitul ei, de instanța și de opinia publică din ambele capitale, Moscova și Sankt Petersburg. Ea a fost susținută și de elementele „iluminate” ale societății aristocratice, ea fiind cunoscută pentru opiniile ei liberale și admirată ca una dintre cele mai cultivate persoane din Rusia.

Ecaterina nu ar fi devenit împărăteasă dacă soțul ei, Împăratul Petru al III-lea, ar fi fost normal, acesta însă era extrem de nevrotic, rebel, încăpățânat, poate impotent, aproape alcoolic și un adorator fanatic al lui Frederic al II-lea al Prusiei, dușmanul împărătesei Elisabeta, pe când Ecaterina era clară și ambițioasă, inteligența, iar flexibilitatea caracterului și dragostea ei pentru Rusia i-au câștigat mult sprijin.

Domnia Împărătesei Ecaterina

După încoronare, Împărăteasa Ecaterina realizează că trebuia să consolideze statul și convoacă Duma, la Palatul de Vară, unde constată că situația financiară și socială a țării era deplorabilă, luând măsura înfiinţării unei bănci de emisiune, care imprimă hârtie-monedă în funcţie de cerinţele trezoreriei imperiale.

La nouă zile după lovitura de stat, Ecaterina îl invită pe Diderot la Sankt-Petersburg, pentru a continua imprimarea Enciclopediei, a cărei editare tocmai fusese interzisă în Franța, după ce primele șapte volume fuseseră deja publicate cu succes, însă Diderot refuză politicos.

Ecaterina începe o corespondență cu Voltaire care va dura timp de 15 ani, până la moartea filosofului francez, în urma cărora se naște dorința de a fi demnă de elogiile pe care i le aduce Voltaire, adică să guverneze ferm după idei liberale. După moartea lui Voltaire, la 30 mai 1778, Ecaterina achiziționează biblioteca acestuia ce ajunge la Ermitaj alături de biblioteca lui Diderot.

Deoarece Ecaterina se considera continuatoarea operei lui Petru cel Mare, realizează un monument pe care-l consacră gloriei predecesorului ei. Inaugurarea statuii din bronz reprezentându-l pe Petru cel Mare a avut loc la 7 august 1782, iar pe soclul acesteia era gravat „Lui Petru I, Ecaterina a II-a”.

În ciuda slăbiciunilor personale, Ecaterina a fost mai presus de toate un conducător. Aceasta a fost dedicată cu adevărat țării ei adoptive, ea intenționând să facă din Rusia un stat prosper și puternic. De când a pășit prima dată în Rusia, ea a visat să aibă în aceasta țară o domnie cu ordine și dreptate, să răspândească educația, să creeze o curte care să rivalizeze cu cea de la Versailles și să dezvolte o cultură națională care să fie superioară modelelor franceze.

Reforme

Problema cea mai presantă a Ecaterinei a fost să umple vistieria statului, care era goală la moartea Elisabetei, astfel că în 1762 a secularizat proprietățile clerului, care dețineau o treime din pământul și iobagii din Rusia, reducând clerul rus la un grup de funcționari plătiți de stat, aceștia pierzând puțina putere lăsată de reformele lui Petru cel Mare. Deoarece lovitura de stat și moartea suspectă a lui Petru al III-lea au cerut discreție dar și stabilitate în relațiile ei cu alte națiuni, Ecaterina a continuat să păstreze relațiile de prietenie cu Prusia, vechiul inamic al Rusiei, precum și cu aliații tradiționali ai țării, Franța și Austria. În 1764 rezolvă problema Poloniei, un regat lipsit de granițe definite și râvnit de trei puteri învecinate, instalându-l ca rege al Poloniei pe unul dintre vechii ei iubiți, pe Stanisław Poniatowski, un om slab, devotat în întregime Ecaterinei.

În 1763 Ecaterina a fondat un azil pentru copii orfani, o școală pentru moașe, un institut de igienă populară și unul pentru fiicele de nobili, a adus muncitori germani să cultive pământurile Ucrainei și cele din zona Volgăi, a chemat în Rusia medici, stomatologi, arhitecți, ingineri, meșteșugari și a înființat Academia de Științe. În octombrie 1764, deoarece o epidemie de variolă făcea ravagii în țară, împărăteasă și-a facă vaccinul antivariolic, dând astfel un exemplu întregii țări.

Eroul acestui eveniment a fost medicul englez Thomas Dimsdale, care a fost chemat de împărăteasa Ecaterina la Sankt Petersburg pentru a o vaccina pe ea şi pe fiul acesteia, Pavel, iar pentru osteneală medicul a primit suma de 10.000 lire sterline, acoperindu-i-se integral cheltuielile de transport. După efectuarea procedurii, medicul Dimsdale a fost decorat, iar Ecaterina fiind prevăzătoare, a ordonat ca la dispoziţia lui să fie puse mai multe echipaje care să-l poată transporta imediat în afara țării şi să poată fi ferit de furia poporului în cazul în care vaccinarea ar fi ucis-o pe ea sau pe moștenitorul tronului.

În anii ce au urmat, ambasadorii imperiali de la Roma, Paris, Amsterdam și Londra au fost instruiți de către Ecaterina, să caute și să cumpere mii de opere de artă în numele ei și astfel, între 1764 și 1781 Ecaterina cea Mare a achiziționat șase colecții importante de artă, printre care se numără cele ale lui Johann Ernst Gotzkowsky, Heinrich von Brühl, Pierre Crozat, Horace Walpole, Sylvestre-Raphael Baudouin și, în cele din urmă, în 1787, colecția lui John Lyde-Brown, astfel reușind să aducă în Rusia lucrări ale unor mari maeștri precum Rembrandt, Rubens, Tițian, Rafael, Tiepolo, van Dyck și Reni.

Ecaterina a încurajat imigranții străini să se stabilească în Rusia oferindu-le acestora pământ gratuit și scutindu-i de taxe, avantaje ce au dus la crearea unei comunități întreprinzătoare de germani în regiunea Volgăi.

Ecaterina credea în stăpânirea absolută, aceasta făcând unele eforturi pentru a adopta reforme sociale și politice, întocmind un document, cunoscut sub numele de „Nakaz” sau „Instrucţiunile în vederea elaborării unui Cod al legilor”, puternic inspirat de scrierile unor autori iluminiști ca Montesquieu, Beccaria și Bielfeld, pe care Ecaterina îi studiase, ce descria modul în care țara și sistemul juridic ar trebui să funcționeze, punctând faptul că pedeapsa capitală și tortură trebuie să fie scoase în afara legii, iar fiecare om să fie declarat egal. În 1766, Ecaterina prezintă în faţa Senatului propria operă, însă în urma întrunirii comisiei nu s-a concretizat vreo lege, Senatul protestând împotriva oricărei sugestii de schimbare a sistemului feudal. Întrunirea a marcat un moment important, fiind prima dată când rușii din întregul imperiu au fost capabili să-și exprime gândurile despre țară, nevoi și probleme, Nakaz-ul devenind mai cunoscut pentru ideile prezentate decât pentru influența sa imediată.

În primăvara anului 1767, după mai multe discuţii în Senat cu privire la titulatura pe care Ecaterina ar trebui să o poarte, „Ecaterina cea Mare”, „Preaînţeleapta”, „Mama Patriei”, titlul de Ecaterina cea Mare câștigă cele mai multe voturi, și deși se preface iritată, titulatura este pe placul Ecaterinei.

Reforme implementate de către Ecaterina:

Reforma administrativă: prin care împărăteasa a divizat Rusia în gubernii, provincii, și a numit guvernatori pentru fiecare gubernie, guvernatorii având autoritatea de a colecta impozite și de a menține ordinea.
Reforma educațională: prin care împărăteasa a fondat mai multe instituții de învățământ, inclusiv Universitatea din Moscova, scopul fiind acela de a îmbunătăți nivelul de educație al populației ruse.
Reforma judiciară: prin care împărăteasa a creat un sistem judiciar independent și a interzis tortura în procesele judiciare.
Reforma economică: prin care împărăteasa a încurajat dezvoltarea economiei ruse prin construirea de noi fabrici și întreprinderi.

În 1782, Ecaterina a înființat o Comisie a Educației Naționale, iar în 1783 un colegiu de pregătire a profesorilor. Prin Statutul Școlilor Naționale din 1786, Ecaterina a decretat că trebuie să existe câte un liceu în fiecare capitală de provincie și câte o școală primară în fiecare oraș, care să asigure școlarizarea gratuită pentru băieți și fete. Pedeapsa corporală în școli era un lucru obișnuit deși ea a fost interzisă în 1786, însă majoritatea populației a rămas analfabetă deoarece școlarizarea gratuită nu i-a inclus și pe copiii de șerbi, copii tăranilor dependenți de stăpânul feudal.

Împărăteasa a vrut să facă din curtea ei centrul vieții culturale a Rusiei, iar producția ei literară cuprindea satire, articole de istorie a Rusiei și librete de operă. Aceasta a încurajat traducerea în limba rusă a unor opere străine, iar în 1783 a pus bazele Academiei Ruse de Limbă, ce a publicat primul dicționar rus. În cadrul Palatului de Iarnă de la Sankt Petersburg, a organizat un teatru de curte și a sponsorizat reprezentațiile teatrale, cenzura având un caracter liberal până la începuturile Revoluției franceze.

Înainte de a ajunge la putere, Ecaterina plănuise emanciparea iobagilor, pe care se baza economia Rusiei, care era în proporție de 95% agricolă. Iobagul era proprietatea stăpânului, iar averea unui nobil era evaluată nu în pământuri, ci în „sufletele” pe care le deținea. Când s-a confruntat cu realitățile puterii, Ecaterina a observat că emanciparea iobagilor nu va fi niciodată tolerată de proprietari, de care depindea pentru sprijin, și care astfel ar arunca țara în dezordine Reconciliindu-se cu un rău inevitabil, Ecaterina și-a îndreptat atenția spre organizarea și consolidarea unui sistem pe care ea însăși îl condamnase ca fiind inuman, ea impunând iobăgie ucrainenilor care până atunci fuseseră liberi, iar prin împărțirea așa-ziselor pământuri ale coroanei, favoriților și miniștrilor ei, împărăteasa a înrăutățit soarta țăranilor, care până atunci se bucuraseră de o anumită autonomie. La sfârșitul domniei Ecaterinei, nu mai existau țărani liberi în Rusia și din cauza controlului mai sistematizat, starea iobagului era mai proastă decât era înainte de domnia acesteia.

Politica externă

Dezamăgită de nereușita adoptării unei noi constituții și a unui nou cod de legi, Ecaterina profită de pretextul războiului cu Turcia din 1768 pentru a-și schimba politica, accentul urmând să fie pus pe grandoarea națională. Din timpul domniei lui Petru cel Mare, Imperiul Otoman fusese dușmanul tradițional al Rusiei, iar inevitabil, războiul a aprins patriotismul și zelul supușilor Ecaterinei. Deși victoria navală de la Çeșme din 1770 a adus glorie militară împărătesei, Turcia încă nu fusese învinsă iar lupta continua. În acel moment, Rusia a început să întâmpine dificultăți neprevăzute. Mai întâi, la Moscova a izbucnit o ciumă cumplită și combinată cu greutățile impuse de război, a creat un climat de nemulțumire și agitație în rândul poporului. În 1773, Yemelyan Pugachov, un fost ofițer al cazacilor de pe Don, pretinzând că este împăratul mort Petru al III-lea, a incitat la cea mai mare revoltă din istoria Rusiei de până atunci, și începând din regiunea Uralului, mișcarea s-a răspândit rapid prin provinciile din sud-est, iar în iunie 1774 trupele cazace ale lui Pugaciov erau pregătite pentru a mărșălui către Moscovei. Războiul cu Turcia s-a încheiat cu o victorie a Rusiei, iar Ecaterina a putut să-și trimis trupele pentru a zdrobi rebeliunea. Pugaciov a fost învins și capturat, fiind decapitat în 1775, însă haosul creat de către acesta nu au fost uitat de către popor, Ecaterina conștientizând că este mai important ca oamenilor să le fie frică de ea decât ei să îi fie milă de popor, hotărând să restrângă libertățile poporului.

Ambițiile Împărătesei Ecaterina capătă noi forme, iar ascensiunea la tronul Poloniei a lui Stanislaw Poniatowski, fostul ei iubit, sub numele de Stanislaw-August oferă Rusiei un mare avantaj. Deoarece Franţa şi Anglia au fost intimidate de trupele ruseşti adunate la graniţele Poloniei, acestea nu intervin, iar Polonia, aservită Rusiei, accepta o alianţa polono-rusă împotriva Turciei, o rectificare a frontierelor în favoarea Rusiei şi admiterea creştinilor ortodocşi în funcţii publice, acesta fiind primul succes internaţional al Ecaterinei. Totodată, în ianuarie 1772, aceasta semnează o alianţă secretă cu Frederic al II-lea al Prusiei şi cu Joseph al II-lea al Austriei, subiectul fiind împărţirea Poloniei. Astfel Rusia anexează oraşele Polozk, Vitebsk, Orşa, Moghilev, Mstislawl, cu un total de 1.600.000 locuitori, tratatul fiind semnat definit la 5 august la Sankt-Petersburg.

În iulie 1774, după şase ani de război cu Turcia, la Kuciuk-Kainargi se semnează Tratatul de pace, prin care Rusia obţine fortăreţele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda şi stepa dintre Bug şi Nistru, accesul la Marea Neagră şi la Marea Egee, o despăgubire de război în sumă de patru milioane şi jumătate de ruble şi dreptul de a veghea asupra libertăţii religioase a supuşilor creştini ai sultanului.

Deoerece Împărăteasa îşi dorea Crimeea, accesul în Caucaz şi în bazinul Dunării, și liberă navigaţie pe Marea Neagră, la 21 iulie 1783, Ecaterina anunţă anexarea Crimeii și astfel Rusia controla Marea Neagră.

Anexarea Crimei nu este pe placul sultanului, astfel că în 1787, acesta somează Rusia să restituie Crimeea, Ecaterina refuzând acest lucru, Anglia şi Prusia declarându-se de partea Porţii Otomane.

În 1788, Suedia declară război Rusiei, iar la 3 august 1790, la Varela este semnat un tratat de pace între Rusia şi Suedia, în care Rusia nu a cedat din teritoriile sale, ci a recunoscut noua formă de guvernământ din Suedia.

În ianuarie 1792, la Iaşi, este semnată pacea dintre Rusia şi Turcia, tratatul lasând Rusiei întregul teritoriu situat între Bug şi Nistru, se recunoaşte oficial că regiunile Crimeea şi Otsakov aparțin Rusiei şi se confirmă acordurile de la Kuciuk-Kainargi.

În ianuarie 1793, au loc din nou discuţii între Rusia şi Prusia în vederea unei noi împărţiri a Poloniei, în urma acestora Rusia anexând regiunile Vilnei, Minskului, Kievului, Volhînia şi Podolia, cu un total 3 milioane de locuitori.

În 13 octombrie 1795, are loc al treilea tratat de împărțire a Poloniei, Rusia însușindu-și Curlanda și restul Lituaniei până la Niemen, Austria obține Cracovia, Sandomir și Lublin iar Prusiei i-au revenit nord-vestul țării, cu Varșovia, Polonia fiind ștearsă de pe hartă.

Viața privată

Ecaterina a avut şi slăbiciuni, dar și defecte, hotărârea acestea o făcea nemiloasă iar ambiţia devenea orgoliu. Comunicare se transforma deseori în propagandă și chiar minciună, iar compasiunea pentru oameni îi lipsea. Aceasta a fost însă tenace, muncitoare și serioasă, neținând cont că era vorba de răscoala lui Pugaciov, de corespondenţa ei cu Voltaire, de împărţirea Poloniei sau ultimul ei articol pentru un ziar. Viața intima a Ecaterinei a fost la fel de faimoasă precum și lista iubiților ei, independența acesteia sexuale conducând la o serie de zvonuri false despre viața ei intimă, lansate chiar de inamicii ei invidioși și geloși. Din viața ei intima au făcut parte generali de armată cu influență, amirali și favoriții ei nobili, transformați în iubiții ei, cu scopul obținerii unor favoruri care să îi consolideze puterea, răsplătindu-i cu cadouri, titluri și proprietăți.

Pe parcursul lungii ei domnii, împărăteasa Ecaterina a avut mulți iubiți, însă cea mai importantă relație a fost cea cu Grigori Potemkin, un ofițer din armată, care se remarcase în războiul cu Turcia, acesta fiind un bărbat cultivat a cărei inteligență și abilități au fost egalate doar de ambiția sa. Grigori Potemkin a fost singurul dintre favoriții Ecaterinei care a jucat un rol politic amplu, în Potemkin, împărăteasa găsind un bărbat extraordinar pe care l-a putut iubi și respecta și cu care și-a putut împărtăși puterea. Ca ministru, Potemkin a avut puteri nelimitate, chiar și după încheierea legăturii lor, care a durat doar doi ani. Potemkin era un mare visător, era pasionat de noi modalități de cucerire a teritoriilor, era un diplomat cu experiență, avea cunoștințe despre Rusia pe care Ecaterina nu le dobândise încă și pe cât de îndrăzneață și metodică era împărăteasa, Potemkin a fost tratat ca un egal de către împărăteasă până la moartea ei din 1791. Cei doi s-au completat și s-au înțeles unul pe celălalt, iar ministrul ambițios și-a exprimat respectul pentru suveranul său printr-un devotament complet față de interesele ei.

Reputația Ecaterinei de insațiabilitate sexuală s-a format în timpul vieții ei și s-a imprimat cu putere în memoria opiniei publice, bărbații care i-au devenit iubiți Ecaterinei au fost, pe rând, Pyotr Zavadovsky, secretarul ei personal, apoi Semyon Zorich, Ivan Rimsky-Korsakov, Alexander Lanskoy, Alexander Yermolov, Alexander Dmitriev-Mamonov și Platon Zubov, în relatările vremii existând mărturii credibile doar despre 12 amanți care s-au perindat prin viața împărăteseii, unele dintre aceste relații amoroase fiind de lungă durată.

Amantul Ecaterinei de la începutul anilor 1750 a fost curteanul Serghei Saltikov, acesta putând fi tatăl fiului ei, Pavel. La sfârșitul anilor 1750, tatăl probabil al fiicei acesteia, Ana Petrovna, care a murit în primul an de viață, a fost Stanisław Poniatowski, ce a devenit ulterior rege al Poloniei. Grigori Orlov a fost ofițer de Gardă și o figură importantă în lovitura de stat ce i-a adus Ecaterinei puterea, în Rusia, cei doi fiind amanți din 1761, relația lor durând 11 ani, iar fiul lor, Alexei Bobrinskoi a primit moșii din partea împărătesei.

În perioada 1772-1773 Ecaterina a avut o relație scurtă cu Alexandr Vasilicikov, un tânăr locotenent de Gardă, împărăteasa descriindu-l ca „un cetățean excelent, dar foarte plictisitor”. Piotr Zavadovski, un ofițer din armată și birocrat ucrainean a ajutat-o pe Ecaterina la elaborarea reformei administrației locale, idila acestora sfârșindu-se în 1777, Ecaterina continuând să-l ajute în carieră. Cu Simeon Zorici, un ofițer sârb din armată, ce era un jucător înrăit. împărăteasa a avut o legătură scurtă între 1777 – 1778.

Tânărul ofițer de armată Ivan Rimski-Korsakov a fost părăsit de Ecaterina în 1779 când aceasta a descoperit că ofițerul mai avea o legătură cu una din doamnele ei de companie. În 1780 împărăteasa a început o relație cu Alexandr Lanskoi, un tânăr ofițer de gardă, aceasta fiind foarte afectată când acesta a murit de difterie în 1784. Relația Ecaterinei cu Alexandr Yermolov a durat o scurtă perioadă de timp, câteva luni între anii 1785-1786.

Alexandr Mamolov, un bărbat chipeș și cultivat, rudă cu Potemkin, a fost părăsit de împărăteasă în 1789, când aceasta a descoperit că întreținea relații cu mai multe doamne din suita ei. Platon Zubov, care era cu treizeci de ani mai tânăr decât împărăteasa, a fost favoritul Ecaterinei. Acesta a fost primul amant, după Zavadovski, care a jucat un rol politic semnificativ iar promovările cu care l-a copleșit împărăteasa, printre care și cea de Guvernator General al Noii Rusii și Crimeei, i-au depășit capacitățile sau meritele.

Ultimii ani din viață

Ultimii ani din viața a Ecaterinei au contribuit la transformarea acesteia, iar pe seama sănătății slăbite și a îngrijorării față de evenimentele revoluționare din Franța și Polonia, aceasta a devenit ultraconservatoare, încercând să suprime francmasoneria și impunând o cenzură strictă asupra cărților și ziarelor străine.

De la începutul anul 1790, starea împărătesei a început să se degradeze accelerat. Aceasta se îngrășase iar mobilitatea, din cauza reumatismului și a ulcerelor varicoase, i s-a diminuat. Ecaterina a suferit un atac cerebral din care nu și-a mai revenit pe deplin, iar în seara zilei de 6 noiembrie, la Palatul de Iarnă, din Sankt Petersburg la vârsta de 67 de ani, Ecaterina cea Mare a Rusiei a încetat din viață, fiind succedată la tron de către fiul acesteia, Pavel I.

Bibliografie:

Voiaj – Ecaterina cea Mare, in vizita in Crimeea, 26 noiembrie 2006, Ion Cristoiu, Jurnalul Național;
Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Iaşi, Traducere de Areta Voroniuc, Institutul European;
Georges Florovsky, Les Voies de la théologie russe, Paris 1937, comentat de J.C. Roberti și reeditat la ed. Desclée de Brouwer, Paris 1991;
Marea Enciclopedie Rusă;
www.britannica.com/biography/Catherine-the-Great/Influence-of-Grigory-Potemkin;
www.rador.ro/2023/04/21/ecaterina-a-ii-a-a-rusiei-o-tarina-mareata;
historia.ro/sectiune/portret/ecaterina-a-ii-a-o-nemtoiaca-devenita-simbol-584860.html;