Dem Rădulescu

Evaluează acest articol!

(21 septembrie 1931 – 17 septembrie 2000)

Dem Rădulescu a fost unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film și televiziune, ce a interpretat cu precădere roluri de comedie, acesta fiind unul dintre cei mai apreciați profesorii de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, iar printre foștii săi elevii se numără: Maia Morgenstern, Dan Puric, Anca Sigartău, Alexandru Bindea, Vasile Muraru, Geo Costiniu, Dana Tapalagă și George Ivaşcu.

Mottoul după care se ghida actorul Dem Rădulescu era acela că „O zi în care n-ai râs e o zi pierdută. Omul are nevoie de râs, la nivelul celulei. Buna dispoziţie, se ştie, dizolvă adrenalina pe care o provoacă durerea, supărarea, enervarea. Comedia e salvarea. Mi se pare un medicament extraordinar pentru că omenirea e bolnavă. Şi câte situaţii de comedie adevărată există în viaţă! Suntem clovni într-un mare circ”.

Dem Rădulescu avea o priză la public de domeniul fantasticului, miraculoasă, fiind un actor fără pereche, ce credea în el. Era orgolios, dur şi foarte norocos, atât în viaţă cât şi în teatru.

Dem Rădulescu a fost un imens artist, ce a venit pe lume să o înveselească, fiind în același timp, serios şi perfecţionist în orice lucrare a sa. Acesta avea o mare şi profundă cunoaştere a tragediei în general şi a tragediilor shakespeariene și reușea cu ușurință să fie zguduitor de tragic şi irezistibil de comic, exact în acelaşi timp.

Actorul era foarte punctual, venea foarte pregătit pentru rolul primit, oricât de mic ar fi fost acesta. Lumea râdea de personajele interpretate, însă el nu glumea cu ceea ce avea de făcut, el ținând mult la acest principiu: „nu filma cu oricine și oricum”.

Dem Rădulescu a fost un mare actor de comedie care cunoştea toate mijloacele tehnice de exprimare artistică, ce și-a construit minuţios, în baza cunoaşterii profunde a artei teatrale, un tip de interpretare specific lui, aşa cum el însuşi era în viaţa de zi cu zi.

În calitate de profesor universitar, Dem Rădulescu a fost un excelent dascăl, care cu răbdare şi înaltă pricepere a reuşit să transmită studenţilor săi ştiinţa actoriei şi dragostea pentru teatru. Chiar și după mulți ani, noua generaţie urmăreşte cu aceeaşi plăcere, alături de generaţia precedentă, creaţiile sale în teatru, film şi scheciuri, acesta fiind un omagiu pe deplin meritat.

Actorul Dem Rădulescu preciza că el a ajuns o celebritate, construindu-se din „bucăţele”. El „n-a vrut să fie mare”, dar „a jucat” și chiar şi atunci când a avut de spus doar trei replici, „le-a spus cu tot sufletul”.

Copilărie

Dumitru R. Rădulescu pe numele său real, s-a născut la 21 septembrie 1931, la Râmnicu Vâlcea, într-o familie de negustori. Tatăl acestuia a fost patronul unei cojocării, ce vindea nişte cojoace superb brodate, căciuli, pieptare, însă a dat faliment, tatăl acestuia intrând în politică, fiind liberal. Ulterior a fost responsabilul unei pescării a „Federalei Cozia”, aflată în centrul orașului, lângă actuala hală. Astfel, copilăria celor trei copii ai familiei Rădulescu a fost influenţată major de stilul de viaţă şi ritmul negustoresc al anilor ‘30. Mama acestuia era din Ardeal, iar stilul ei aşezat şi controlat i-a influiențat caracterul mezinului Dumitru. Fraţii acestuia mai mari au fost şi ei „oameni cu carte”, unul dintre ei a fost colonel în armată iar celălalt aviator.

Dem Rădulescu povestea într-o emisiune transmisă de TVR că „eram trei fraţi, eu eram cel mai mic. Tata era negustor. Era o atmosferă plăcută în familie. Tata avea umor. Avea el o vorbă: Să nu sari când sună la uşă!. Adică să-ţi vezi de treaba ta în viaţă. Cât despre mama… Chiar nu ştiu ce să zic. Mama e un lucru sfânt, e legătura cu viaţa“.

Copilăria lui Dem Rădulescu a culminat şi cu perioada războiului, familia sa fiind foarte săracă, el având voie să mănânce doar un borcan de vinete împănate şi o pâine. Actorul povestea că în copilărie a trăit foarte greu, cu ce găsea și cu ce le mai dădeau nemţii, astfel, în gară la Vâlcea a învățat și germana, unde se ducea cu băieții și „cerșea” câte o bucată de pâine de la ofiţerii germani care se îndreptau cu trenul spre frontul din Grecia, URSS. Acest lucru nu îl făcea pentru că îi era foame, ci din amuzament, nu din disperare, ci din joacă, cerând pâine germanilor iar ei îi aruncau câte un măr şi îi strigau „marş”.

Încă din copilărie, lui Dem Rădulescu i-au plăcut spectacolele de teatru, însă mama sa nu-i dădea voie să le vadă, deoarece considera că în spectacole, ţinutele actriţelor erau mult prea sumare și că nu sunt potrivite pentru copii. Dem Rădulescu povestește că la teatrul din Râmnicu Vâlcea l-a văzut prima dată pe marele Tănase şi trupa lui, însă a fugit de acasă, fără să spună nimănui, ca să-l vadă pe acesta, prinzând doar finalul piesei, însă și acela i s-a părut memorabil.

Actorul povestea că „Mama a regretat până târziu, înainte de a muri că nu mi-a dat voie să mă duc la Tănase, că eram prea mic. A zis că sunt femei goale. Am fugit de-acasă, la un spectacol şi l-am văzut pe Tănase în actul doi. Am intrat. Era lume… Veneau oameni de la ţară, cu căruţe, ca la Maglavit, la Petrache Lupu. Am intrat şi era un individ pe o masă, că nu se vedea, nu puteai să vezi scena. Şi printre picioarele unuia care stătea pe masă, am băgat capul şi l-am văzut pe Tănase! Era spre sfârşitul actului doi şi Tănase a intrat şi a spus: Am jucat, am jucat, bani vi i-am luat, vi i-am luat, v-am salutat!. Lumea urla, aplauda…”.

Dem Rădulescu îşi amintea că în tinerețe se ducea pe ascuns la teatru, în Râmnicu Vâlcea existând doar Teatrul „Adreani“, unde mai veneau actori din Capitală. Actorul povestea că „Nu aveam voie la teatru. Elevii mai mari se îmbrăcau în pompieri, ţigănci, grefieri, poliţişti, ca să vadă un spectacol. Te exmatriculau, dacă te prindeau”. Actorul a fost și un ”devorator de filme”, acesta povestind că „aveam cursuri la şcoală până la 18:00 şi la 18:30 – 19:00 mă fofilam că nu prea aveam bani, în sala de film şi după mă duceam acasă şi mă bătea mama, că de unde viu eu iarna, la ora 21:30”.

În anul 1943, Dem Rădulescu a văzut primul spectacol din viaţa lui, “Gioconda iubeşte”, cu Maria Tănase.

În tinereţe, Dem a fost boxer de performanţă, la categoria semi-mijlocie, obţinând chiar o stea de aur, la un campionat de amatori organizat la Râmnicu Vâlcea, acesta dorind să scrie istorie în lumea acestui sport. Sala de box a fost pentru actor locul în care a învăţat să se călească și care totodată a reprezentat și scena primului pas în cariera sa de actor, în sala de box făcându-și debutului în actorie, ca actor amator, la un bal organizat de fanfara gării. Marea pasiunea a lui Dem a fost boxul, nu teatrul, acesta ajungând actor dintr-o admiraţie subită pentru lumea scenei. Acesta povestea că „N-am recitat până la 17 ani, n-am ieşit, nu mă punea nimeni. Eram timidul clasei. Prima poezie recitată a fost un cuplet al lui Tănase. L-am spus la o reuniune în sala de box”.

Dem Rădulescu a absolvit liceul în oraşul natal, în Râmnicu Vâlcea, perioadă în care a primit și porecla „Bibanul”. Actorul povestea că porecla și-a căpătat-o în urma unei întâmplări a cărei protagonist nu a fost el, ci unul dintre fraţi lui: „Tata era negustor de peşte, în piaţa din Vâlcea. Fratele meu mai mare a luat într-o zi un biban frumos, l-a învelit într-un ziar şi l-a dus la şcoală, cu gândul să i-l dea profesorului, ca să-l arate ca material didactic elevilor. Mai întâi lui i-au spus copiii „Bibanu`”. După aia mi-au zis „Fratele lu’ Bibanu`”, pe urmă porecla s-a prins de mine. În liceu am apărut pentru prima dată cu numele ăsta: Rădulescu-Bibanu’. După ce am intrat la Teatru, în primul an de studenție, m-am pomenit într-o zi că un student din anul III, vâlcean de-al meu, striga după mine „Mă, Bibanule!”. Şi „Bibanu`” am rămas”. Însă, Dem Rădulescu nu permitea chiar oricui să-l strige ”Bibanu`”, fiind foarte selectiv cu cei din jur care aveau acest privilegiu, și doar apropiații îi puteau spuneau Bibu.

Dem Rădulescu povestea că la vârsta de 15 ani, în timp ce studia în biblioteca liceului, a dat peste o carte de Artă dramatică. „Ca să vedeţi că nimic din viaţa omului nu este întâmplător, am dat peste o carte. Nu eram un premiant. Prin ultimii ani am luat o diplomă de merit. Am fost corijent la matematică. Eram un elev mediu. Dar cum poţi să-ţi explici că dintre toate cărţile pe care le-am frunzărit, m-am oprit să-mi tremure mâna pe o carte! „Arta dramatică”, nu ştiu de cine era scrisă, dar îmi amintesc că avea scoarţele roase. Am citit-o, tremurându-mi cartea în mână! Asta, dar şi „Ora veselă”, de Ion Manu”.

Admiterea la Facultate

În timpul liceului, Dem Rădulescu începe să publice în reviste judeţene şi joacă tot mai des pe scenele din Râmnicu Vâlcea, folosindu-şi talentul comic într-o serie de cuplete inspirate din repertoriul lui Constantin Tănase. La una dintre aceste reprezentaţii este urmărit de actorul Aurel Rogalski, care îl sfătuieşte pe tânărul actor să dea examen la Teatru.

În anul 1950, Dem Rădulescu, plin de emoţii, călătoreşte la Bucureşti pentru a da examinul la Facultatea de Teatru. Ajuns în fața comisiei de examinare, acesta s-a prezentat având o medalie de aur agăţată pe piept, primită în liceu pentru „merite deosebite în toate probele sportive“. Acest incident a stârnit hohote de râs în rândul examinatorilor, ce erau conduşi de profesorul Gheorghe Storin. În ciuda acestui incident, Dem Rădulescu s-a descurcat cu brio și a fost admis la Facultatea de Teatru.

Dem Rădulescu povestea că pasiunea acestuia pentru teatru s-a ivit în studenţie şi “era atât de mare încât mâncam literalmente cartea. Ca student am fost adesea împrumutat la clasele paralele de regie, la maestrul Şahighian căruia îi păstrez o adâncă afecţiune sau la clasele de actorie conduse de Moni Ghelerter sau de Irina Răchiţeanu Şirianu. Trei ani am fost bursier republican şi absolvind ca şef de promoţie am fost repartizat la Naţional unde era director Zaharia Stancu”.

În perioada studenţiei, tânărul actor îşi însuşeşte primele măsuri pentru obţinerea conceptului fundamental în actorie și anume autenticitatea. Studiază extensiv, fiind, în acelaşi timp atent la lumea din jur, la oameni şi la detalii. Acesta povestea că „observ oamenii, îi privesc cu atenţie. Eu cred că în interpretarea unui personaj, dacă nu te duci la meridianul respectiv, faci un fals. Cehov în fotolii de plastic nu e de conceput. Totul ţine de profesionalism, respect pentru epocă, stil. Eu am trăit într-o lume de nestemate şi nu pot accepta gablonţurile, sticla de sifon“.

Dem Rădulescu, în timpul studenției, a avut bursă republicană în valoare de 500 de lei, fiind invidiat de către ceilalți studenți, care abia dacă ajungeau la 180 de lei. Întalnirea cu Beate Fredanov din primii ani de studenție, a fost esențială pentru tânărul actor, acesta având ca profesori și regizori, artiști mari ai timpului, precum Ion Sahighian, Mony Ghelerter, Nicolae Massim. În 1954, Dem Rădulescu a absolvit cu rol în spectacolul “Cei din urmă” de Maxim Gorki, jucând alături de profesoara de la clasă, Irina Răchiţeanu-Şirianu, despre care acesta povestea că „Era o excelentă profesoară, un exemplu prin felul în care interpreta, vorbea, se mişca, explica direct, fără prea multă literatură. Te obliga să gândeşti eficient, teatral. Un om extraordinar, o doamnă distinsă, cultă, o prezenţă armonioasă şi completă pe scenă, o recitatoare desăvârşită. M-a ajutat enorm şi m-a apreciat în mod deosebit. Şi ţin să-i mulţumesc şi acum.”

Pe scena Teatrului Național

Fiind şef de promoţie, Dem Rădulescu, aşa cum prevedea regulamentul din acele vremuri, este repartizat direct la Teatrului Naţional din București, acesta având șansa să joace pe acceași scenă unde au încântat privirile publicului și alți mari actori, precum Nottara, Demetriade, Brezeanu, Toneanu, Iancu Petrescu, performând alături de mari actori, a fost îndrumat de mari regizori și a realizat spectacole memorabile.

La Teatrul Național, Dem Rădulescu ajunge sub coordonarea marelui regizor Sică Alexandrescu, despre care actorul afirma că „a fost al doilea tată al meu. El m-a construit“.

Prima piesă în care a apărut la Teatrul Național este „Mielul turbat“, scrisă de Aurel Baranga. Tânărul actor povestea că „Jucam, bineînţeles, în figuraţie, nu mă cunoştea nimeni. La un matineu am ieşit din scenă şi mă îndreptam spre cabină, când am auzit: V-am dat dispoziţie să nu mai lăsaţi să intre în teatru pe oricine! Domnule, ce cauţi dumneata aici?. Era inspectorul sălii. Eu am răspuns: Mi-a plăcut teatrul de mic. Aici am fost repartizat şi n-am să plec nici mort. După vreo 20 de ani, acelaşi inspector, Costel Manolescu, care m-a iubit extraordinar, mi-a zis: Maestre, nu vrei să uiţi incidentul acela?. Nu-l uit, nene Costele, şi am să-l scriu, că-ţi face cinste. Era un om de ispravă“.

Marele avocat Victor Anagnoste într-un intervia, a povestit despre prima întâlnire cu Dem: „Avusesem ocazia să-l văd pe scenă prima dată prin 1955. Am găsit un bilet la Sala Odeon. Se juca o piesă românească, majoritatea personajelor fiind ţărani tineri. Unul dintre aceştia nu prea avea text de rostit şi participa prin gesturi, mobilitatea ochilor mari şi a feţei exprimând acceptarea, nemulţumirea şi mai frecvent nedumerirea a ceea ce se întâmplă pe scenă. Majoritatea publicului era mai mult cu ochii pe el. În pauză am luat un program şi i-am citit numele. Era Dem Rădulescu, care la sfârşitul piesei a primit cele mai multe aplauze“.

În anul 1956, Dem Rădulescu a câștigat premiul I pentru interpretare, la un concurs pentru tineri actori, cu piesa “Steaguri pe turnuri”, unde l-a jucat pe „banditul” Rijikov.

Actorul povestea despre experiența de la Teatrul Național, menționând că “acolo am crescut cu dragostea lui Sică Alexandrescu. El mă vedea distribuit în orice rol. Aşa s-a întâmplat că, îmbolnăvindu-se Gheorghe Ciprian, m-a pregătit în şase ore să intru într-un spectacol, pe deasupra şi în versuri. Marele sufleor Nicolau îmi indica exact şi textul şi mişcarea. Sau în trei zile l-am înlocuit pe maestrul Antoniu, bolnav, în rolul Cetăţeanul turmentat din „O scrisoare pierdută”. Când Niki Atanasiu a fost plecat, am intrat în 18 zile în Caţavencu. Deosebit de emoţionant pentru mine a rămas momentul în care, în seara spectacolului, la arlechin, m-au dus de mână Sică Alexandrescu şi Romaniţă. Eram topit de frică, spectacolul se juca din ’48 cu atâta succes şi eu intram după un număr atât de mic de repetiţii. Spre surpriza mea, apariţia lui Caţavencu a fost primită cu aplauze la scenă deschisă. Atunci am simţit poate cel mai mult simpatia publicului, dar şi imensa răspundere care-i revine actorului.”

Dem Rădulescu a pus succesul său pe seama marilor actori alături de care a avut privilegiul să împartă scena Teatrului Naţional, menționându-i pe George Calboreanu, Aura Buzescu şi pe Emil Botta. După absolvirea facultăţii, piesele şi rolurile pentru tânărul actor au început să vină, acesta jucând în „Îndrăgostiţii“, în 1954, de Maria Bănuş, „Regele Lear“, în 1955, în regia lui Sică Alexandrescu, „Căsătorie impusă“, în 1955, de Molière, alături de Radu Beligan, „Steaua fără nume“, în 1956, de Mihail Sebastian sau „Duşmanii“, în 1958, de Maxim Gorki, alături de Matei Alexandru, Coca Andronescu şi Emil Botta.

Dem a fost bun prieten cu Ion Cojar și cu Liviu Ciulei, iar cu cel din urmă, a colaborat pentru personajul Farfuridi din „O scrisoare pierdută”, acesta numindu-l pe Dem Rădulescu, „un actor de geniu”.

În teatru, Dem Rădulescu s-a remarcat întruchipând personaje în piese de I.L.Caragiale interpretându-i pe Caţavencu, Farfuridi și Cetăţeanul turmentat din “O scrisoare pierdută”, “Conu Leonida faţă cu reacţiunea” și “D’ale Carnavalului”, de Mihail Sebastian și Aurel Baranga, în „Siciliana”, jucată în 1600 de reprezentaţii, de Maiakovski, în „Ploşniţa”, de Bernard Shaw, Shakespeare, Haşek în „Soldatul Sveik”. Acesta a rămas fidel Teatrului Național, însă a mai avut colaborări și cu Teatrul Bulandra şi cu Teatrul de Comedie.

Profesor de actorie

Din anul 1955, Dem Rădulescu a devenit profesor de actorie la Facultatea de Teatru, din cadrul IATC, secţia actorie, rol pe care l-a deținut până la finalul vieţii sale, unde a îndrumat şi format generaţii de actori, foştii săi studenți mărturisind că orele cu Dem Rădulescu erau fabuloase și că plecau de la curs cu dureri de maxilare și de burtă, dar şi cu foarte multe lucruri pe care le-au învăţat. Făcând parte din comisia de admitere pentru facultatea de Teatru, Dem Rădulescu considera că talentul nu era singura condiţie esenţială pentru ca viitorul candidat să aspire la cariera de actor, acesta trebuind să aibă şi o serie de calităţi, precum: fizic armonios, glas bun, corzi zdravene, statură potrivită, expresivitate, temperament, sensibilitate, imaginaţie, inteligenţă scenică și cel mai important, sănătate fizică şi psihică. Dem Rădulescu considera că în teatru nu trebuie să fii frumos, ci interesant, expresiv, deoarece, pe scenă, frumusețea lipsită de har, devine cea mai cumplită urâţenie, ochiul fără scânteie interioară este un heleşteu stătut și că numai acea lumină și acea flacără din adâncurile ființei determină frumuseţea și farmecul actorului, acesta fiind un mare iluzionist, încărcat de emoţie unică.

Dem Rădulescu era, deopotrivă, tandru şi sever cu studenţii săi, cerându-le acestora extrem de mult, dar îi şi susţinea permanent. Acesta prefera exerciţiul în locul teoriei, recurgând, deseori, la exemplificarea directă a unui rol, în locul vorbăriei. Dem era un comunicator foarte bun, alternând partea teoretică a expunerii cu câte o glumă menită să-i destindă pe cei din faţa sa şi să-i facă să prindă mesajul mai rapid.

Rodica Mandache, una dintre studentele lui Dem Rădulescu, povestea că atunci când era studentă, la clasă se discuta despre Cehov, un veritabil punct de reper pentru orice actor de teatru. La un moment dat, dorind să exemplifice mai bine tonul în care autorul rus îşi construia personajele, Dem le-a spus stundeţilor săi: „Ştiţi de ce sunt aşa de trişti eroii lui Cehov? Pentru că n-au servici!“.

George Ivaşcu povestea că atmosfera la cursurile susţinute de Dem Rădulescu „era incredibilă. Se râdea cu multă poftă. Mai ales când şi exemplifica, studenţii râdeau până-i lua cu leşin“. Foștii studenți precizând că succesul carierei lor în actorie s-a bazat pe încrederea pe care fostul său profesor a insuflat-o în discipolii săi.

Tot George Ivașcu povestea despre fostul său profesor că „Dem era foarte timid, de fapt. Şi punea foarte multă emoţie în tot. De fapt, l-am şi auzit spunând, mai târziu, la televizor, că se consideră o persoană emotivă. Când studenţii săi aveau examene, tremura de emoţie pentru ei“.

Vasile Muraru povestea că l-a cunoscut pe Dem Rădulescu în oraşul Roman. Acesta mărturisea că a râs mult în timpul spectacolului, iar la final, şi-a făcut curaj şi a intrat să stea de vorbă cu „Maestrul“, spunându-i că vrea şi el să dea la Teatru şi că-l admiră sincer, Dem răspunzându-i atât: „Da, să vii!“.

Examenul de admitere la facultatea de teatru a fost o adevărată încercare pentru Vasile Muraru, care pe lângă tensiunea specifică, îl mai şi vedea pe „Bibanu’“ cum se plimba printre membrii comisiei de examinare, șoptindu-le fiecăruia, la ureche, ceva imposibil de auzit. După ce a fost admis şi a devenit student cu acte în regulă, Vasile Muraru povestea că a dezlegat secretul șoptit de către Dem: „Le spunea celorlalţi profesori: Pe ăsta îl iau eu! Pe ăsta îl iau eu!. Voia să mă aibă la clasa lui“. Vasile Muraru povestea că a găsit în Dem un profesor exploziv, care prefera, de câte ori avea ocazia, să exemplifice rolurile discutate. „El interpreta acele personaje pe care le studiam. Nici nu conta că era un rol masculin sau feminin“, iar starea pe care o simţea în faţa acestor spectacole improvizate are de: „a sta cu gura căscată“.

Debutul în cinematografie

Anul 1959 a marcat debutul lui Dem Rădulescu în cinematografie, în filmul „Telegrame”, o producţie de comedie românească regizată de Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi, nominalizată la Palme d’Or, la Festivalul de la Cannes. Distribuţia acestui film a fost una de excepţie, printre colegii de scenă ai lui Dem Rădulescu aflându-se Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Nicky Atanasiu, Horia Căciulescu, Jules Cazaban, Ștefan Ciubotărașu, Mișu Fotino, Alexandru Giugaru, Mircea Șeptilici, Horia Șerbănescu, Carmen Stănescu, Vasilica Tastaman, Grigore Vasiliu-Birlic și Florin Vasiliu.

În anul 1960, Dem a jucat în filmul “Secretul cifrului”, în regia lui Lucian Bratu.

Dem Rădulescu a trăit modest, decent şi demn, iar viaţa sa a fost ghidată întotdeauna de profesionalism. Nu se știe câtă plăcere îi făcea faptul că era socotit unul dintre cei mai populari actori de comedie sau ce simţea când, răsfăţat de public, revenea mereu şi mereu la rampă, pentru a-şi primi ovaţiile. Ştim însă că jocul său avea acoperirea în aur a inteligenţei, că harul său natural era bogat și umorul era cizelat prin studiu, devenit astfel marcă inconfundabilă a personalităţii sale.

Deși a fost un mare actor al scenei teatrului, Dem Rădulescu a interpretat roluri în peste 70 de filme, iar dintre acestea enumerăm: „Secretul cifrului”, în 1959, „Pe litoral mi-a rămas inima”, în 1961, „Un surâs în plină vară”, în 1963, în rolul Petrică, „Vacanță la mare”, în 1963, „Dragoste la zero grade”, în 1964, „Neamul Șoimăreștilor”, în 1965, în rolul lui Lie, „La porțile pământului”, în 1966, „Șapte băieți și o ștrengăriță”, în 1967, în rolul colonelul von Schlering, „Vin cicliștii”, în 1968, în rolul lui Mișu, producţia TV „Antinevralgicul”, în 1970, excepţionala serie B.D., „Brigada Diverse intră în acțiune” în 1970, „Brigada Diverse în alertă !”, în 1971 şi „B.D. la munte și la mare”, în 1971, în rolul lui Gogu Steriade, „Astă seară dansăm în familie” în 1972, în lui Temistocle, seriile pentru copii în care a fost vocea motanului Dănilă în „Veronica” în 1972 şi „Veronica se întoarce”, în 1973, producția TV „Originea și evoluția vehiculelor” în 1973.

De asemenea, Dem Rădulescu a fost remarcabil și în „Explozia”, din 1973, în rolul lui Neagu, „Comedie fantastică”, în 1975, în rolul presonajului Extraterestrul, „Serenadă pentru etajul XII”, în 1976, „Tufă de Veneția”, în 1976, „Eu, tu, și… Ovidiu”, în 1978, în rolul Tov. Ionescu, „Maria Mirabela”, în 1981, „Saltimbancii”, în 1981, în rolul lui Cezar Siboli, „Grăbește-te încet”, în 1981, „Destine romantice”, în 1981, „O scrisoare pierdută”, spectacol TV, în 1982, în rolul lui Tache Farfuridi, „Sfântul Mitică Blajinu, în 1982, în rolul lui Gheorghe Mitrofan, „Secretul lui Bachus”, în 1984, „Coana Chirița”, în 1986, „Chirița la Iași”, în 1987, „Primăvara bobocilor”, în 1987, „Uimitoarele aventuri ale muşchetarilor”, în 1987, în rolul lui Mischellieu, „Secretul armei secrete”, în 1988, în rolul Marelui Sfetnic, „Harababura”, în 1990, „A doua cădere a Constantinopolului”, în 1994, „Politică înaltă, în 1996, şi „Atmosfera încărcată”, în 1996.

Dem Rădulescu a interpretat și monologuri, iar alături de mari actori de comedie, a interpretat scheciuri în diverse emisiuni de televiziune realizate de Tudor Vornicu, Dan Mihăescu și Alexandru Bocăneț.

Radiodifuziunea română

Dem Rădulescu a avut o remarcabilă colaborare, în calitate de actor, cu Radiodifuziunea română, iar Fonoteca de Aur a Radioului stă mărturie în acest sens. Acesta a apărut în câteva sute de piese de teatru puse în undă de mari regizori și în scheciuri umoristice lansate în edițiile emisiunii „Unda veselă” – „Ora veselă”.

Actorul a fost distribuit de regizoarea Elena Negreanu în piesele „Broadway Melody”, în 1961, de Jura Soyfer, „Candide”, în 1963, de Voltaire, Gaițele, în 1966, de Al. Kirițescu, „Mioara”, în 1967, de Camil Petrescu și în „Irod Împărat”, 1968, de George Călinescu.

Regizorul Mihai Zirra a înregistrat cu Dem Rădulescu piesa „Ultima oră”, în 1963, de Mihail Sebastian şi „De-ale lui Păcală”, în 1964, de Tudor Mușatescu, iar în regia lui Constantin Moruzan, vocea lui Dem Rădulescu a rămas imprimată în „Gaița și sticletele”, în 1967, de Robert Thomas şi în „Cheful suprem”, în 1969, de Tudor Mușatescu.

Actorul a jucat și în spectacolele de teatru radiofonic „Femeile țâfnoase”, în 1971, de Carlo Goldoni, „A dispărut Făt-Frumos”, în 1965, de Victor Popa, „Goana după fluturi”, în 1968, de Bogdan Amaru, „Răpirea preafrumoaselor sabine”, în 1970, de Leonid Andreev, „Căsătorie cu de-a sila”, în 1970, de Molière, sau în „Cupletele de la Union”.

Familie

Dem Rădulescu a avut doi frați mai mari, pe care i-a iubit enorm. Pe Lucian, care a murit în tinerețe și pe Nicolae care era cu vreo nouă ani mai mare, acesta fiind colonel în armată.

Lucian, a fost pilot – aviator, acesta făcând şcoala la Braşov, însă, din cauza înclinaţiilor sale politice „a avut o istorie mai zbuciumată”. Dem povestea despre fratele său că „a făcut şi puşcărie, că era ţărănist, cu Maniu. Punea afişe mici, cu ochiul, că ochiul era simbolul ţărăniştilor, ai lui Maniu. Cei de la Securitate l-au rugat pe tata, să-l convingă să se liniştească. A murit înjurându-i pe comunişti. A contractat o boală şi a murit, acasă”. Însă, înainte de acest episod, fratele său a încercat să fugă din ţară, în America, dar a fost prins pe un vas în Turcia şi a fost adus acasă, prin Rusia, actorul povestind că „A fost adus de ruşi, schingiuit, căci veniseră comuniştii la putere”.

Dem Rădulescu a fost căsătorit cu Paula Albăstroiu, actriță și balerină la Teatrul de Revistă Constantin Tănase. Aceștia s-au cunoscut la Râmnicu Vâlcea, la o plimbare pe bulevard, într-o seară de vară, iar la cinci luni de la acest eveniment, s-au căsătorit, în luna noiembrie. Cei doi au fost prieteni, ajutându-se reciproc atât în plan profesional cât și personal. Actrița Paula Rădulescu povestea că „atât de tare l-am lăsat în pace și l-am înconjurat, nu ne risipeam în petreceri, cum făceau artiștii. Doar ne povesteam cum a fost la teatru. El vedea foarte multe filme și mi le povestea”. Paula Rădulescu, a fost persecutată de regimul comunist, aceștia având grijă ca nu cumva o nevastă ca a lui Dem, să facă vreo prostie. Căsnicia lor a durat 22 de ani, încheindu-se amiabil, ea păstrând numele de Rădulescu iar cuplul nu a avut copii.

După separarea, actorul Dem Rădulescu se căsătorește cu actrița Adriana Șchiopu, fosta lui studentă, cu 23 de ani mai tânără decât acesta și care a devenit cea mai importantă persoană din viaţa maestrului. Această actriţă, care pe cât era de frumoasă, pe atât era de talentată, a fost multă vreme „binecuvântata mea soţie”, aşa cum o descria maestrul, însă, mai ales, a fost cea care i-a dăruit nemurirea, când la 14 octombrie 1986 i-a adus pe lume o fetiţă, pe Irina Rădulescu, despre care Dem spunea că este „un copil la fel de minunat ca şi mama ei. Ele îmi asigură spatele. Nu ai spate nu faci nimic în viaţă!”.

Irina Rădulescu a călcat pe urmele părinților săi, aceasta fiind actriță la Teatrul Mic, din București, din anul 2008.

Ultimii ani din viață

În ultimii ani ai vieţii sale, Dem Rădulescu părea dezamăgit de lumea din jur. În interviul acordat emisiunii „Profesioniştii“, actorul descria România ca fiind „în colaps“ și că „gata, nu mai putem face nimic“. Acesta povestea că nu o ducea grozav cu banii, că rolurile din filme au dispărut, însă, cu toate greutățile, în mijlocul familiei încerca să-şi păstreze buna dispoziţie.

Soția sa, Adriana Şchiopu, povestea că „Nu l-am auzit niciodată văitându-se. A avut un preinfarct de care el nici n-a ştiut. L-a descoperit când a fost în America. Fiind răcit, a făcut nişte analize. Ţinea regim şi toată situaţia era sub control. Dar…“.

Şi a venit ziua de 17 septembrie 2000, când Dem Rădulescu, fiind „obosit”, a cerut permisiunea publicului, pe care l-a iubit atât de mult, să se odihnească pentru câteva clipe pe malul celălalt al Styxului.

Stela Popescu povestea că „Veniseră nişte prieteni din Germania, el tocmai se întorsese din turneu şi au vrut să se plimbe. Ei aveau casă la Telega şi au vrut să-l ia şi pe el. S-a dus cu ei şi trebuiau să urce un deal, care nu era foarte mare. În schimb, lui i se spusese, doctorii îi atrăseseră atenţia că nu prea are voie să facă efort. La un moment dat, s-a oprit şi a respirat adânc. Mă, da’ ce aer tare!, asta a zis. A căzut şi până la spital a murit“.

Dem Rădulescu s-a stins din viață la București în urma unui infarct, la 17 septembrie 2000, la vârsta de 68 de ani, acesta fiind înmormântat la cimitirul Bellu.

Actorul a fost recompensat post-mortem cu titlul de cetățean de onoare al municipiului Râmnicu Vâlcea, iar în 2016, de Ziua Mondială a Teatrului, a primit postum o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului și Placheta Orașului București, în semn de recunoaștere și prețuire pentru întreaga sa activitate în domeniul teatrului și filmului.

Dem Rădulescu

Soția sa, Adriana Şchiopu, povestea că Dem Rădulescu „A jucat pe toate scenele, la Teatrul Ion Vasilescu, la Teatrul Naţional, la Teatrul Mic… El n-a început cu comedia… La Sala Palatului a vrut să recite o poezie serioasă, dar a căzut cortina. Lumea râdea! Şi-ar fi dorit să joace în roluri de dramă. Vreau să se ştie clar: Dem Rădulescu avea studii! A fost şi un profesor extraordinar! Datorită lui George Ivaşcu există la Institutul de Teatru o clasă care-i poartă numele şi în care Irina a studiat. Iar la Teatrul Naţional există o cabină care-i poartă numele”.

Lui Dem Rădulescu îi plăcea să joace în primul rând pentru el, iar acest lucru îi făcea plăcere și transmitea plăcerea mai departe. Soția sa, Adriana Şchiopu, povestea că lui Dem „îi mai plăcea să gătească, să călătorească. Nu era o persoană spectaculoasă. Spectacolul îl făcea pe scenă. Dacă mergeam la o petrecere, toată lumea se aduna în jurul lui şi râdea. Aşa se simţea el bine. A fost foarte selectiv cu oamenii din jurul lui. Era un om de casă, un familist. El se dăruia şi acasă, nu numai pe scenă. Ne-a făcut să ne simţim că suntem centrul universului”.

George Mihăiţă, partener de foarte multe ori cu Dem Rădulescu pe platourile de filmare, povestea că el i-a văzut și cealaltă latură a marelui actor, ce pe care publicul nu o știa, iar Dem „era trist. Zâmbind, le făcea concesii celor din jur. Era un simplu mod de a interacţiona, o făcea de parcă încerca să-i mulţumească, să le dea ceea ce aşteptau de la el. Oamenii aşa ne vor. Cum suntem pe scenă tot astfel să fim şi lângă ei! Eu am cunoscut şi un alt Dem Rădulescu. Stăteam cu singurătatea lui. Şi cred că eram un teren bun pentru el. Mă simţea ca băiatul venit de la ţară pe umărul căruia poate să se sprijine. Culmea! El, ditamai actorul, mă lua de după gât şi ne plimbam. Erau pauze între filmări, de câte o oră, şi mergeam cu el prin pădure, se uita deasupra copacilor. Avea o vorbă: Bă, ce aer!. Dovadă că a murit spunând aceste cuvinte… Avea atâta bucurie de a respira, de a exista, de a povesti!…”

Dem Rădulescu a avut oportunitatea să plece definitiv din ţară, în 1998, iar la emisiunea „Profesioniştii“, actorul a povestit despre acest lucru: „M-a chemat George Emil Palade să predau actoria în America, la New Haven. L-am refuzat. Prinţ poţi să fii oriunde“. Dem Rădulescu a preferat să joace încontinuu, să devină idol printre români, mai ales prin filmele populare în care a apărut.

Tamara Buciuceanu Botez povestea că Dem Rădulescu „ținea mult la un principiu. Nu filma cu oricine, oricum. Era o persoană extrem de serioasă, în ciuda aerului comic pe care-l inspira printre oameni. Uneori, când jucam cu el, abia mă abţineam să nu râd. Ştiam tot, replica lui, când intră, cum intră, şi tot mă surprindeau tonul vocii şi mimica“.

Bibliografie: