(5 iulie 1880 – 29 august 1945)
Constantin Tănase a fost un actor de scenă şi de vodevil, celebru cupletist, un personaj fascinant și o figură cheie a teatrul de revistă românesc. Deși timid, Constantin Tănase a rămas în conștiința posterității ca fiind unul dintre cei mai mari actori, ce în vremuri de restriște a descrețit frunțile întristate și care în meteorica sa trecere pe acest pământ a oferit întreg sufletul său semenilor iar averea pe care a strâns-o a împărţit-o bisericilor şi instituţiilor de binefacere.
Constantin Tănase nu a fost numai actorul cu vervă nesecată, animatorul teatrului de revistă şi comediei muzicale, dar și îndrumătorul unei întregi generații de tineri artiști care și-au făcut un nume şi o carieră grație dăruirii acestuia.
Deşi a avut o viață dificilă și a înfruntat multe greutăţi, marele actor a ştiut întotdeauna să depăşească orice moment cu zâmbetul care l-a consacrat. Acesta a avut puterea să râdă, uneori amar şi chiar să ridice pumnul împotriva sistemului, căci refuza să se lase călcat în picioare de către regim. În august 1945, după ce soldaţii ruşi au ocupat Bucureştiul, aceștia obişnuiau să oprească oamenii pe stradă şi să le ia bunurile pe care le aveau asupra lor. Constantin Tănase a avut curajul să denunţe de pe scenă aceste jafuri la drumul mare, prin versurile care au rămas în istorie: „De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton/, Davai ceas, davai moşie/, Haraşo, tovărăşie”.
Nicolae Carandino, în cartea sa „Viaţa de haz şi de necaz a lui Constantin Tănase”, menționa că: „Înapoia aparenţelor de strălucire şi de fast se ascunde o viaţă temătoare de cele sfinte, un suflet generos şi iubitor de oameni. Va fi greu, desigur, să convingem pe foarte mulţi dintre admiratorii lui Tănase că marele comic este un timid, că averile pe care le-a câştigat prin muncă cinstită au luat calea bisericii şi a instituţiilor de cultură şi de binefaceri”.
Constantin Tănase a devenit grație tipului de personaj popular și a repertoriului său constituit din pamflete sociale pline de vervă, un actor de o enormă popularitate. Prin înființarea companiilor „Cărăbuș” și „Savoy”, a pus bazele teatrului de revistă în România, cu montări strălucitoare, pline de fast, care au avut o mare priză la public, tradiție care a fost continuată până în zilele noastre de către Teatrul de revistă „Constantin Tănase”. Prin aceste spectacole muzicale, bazate pe subiecte comice la adresa oficialităților și a năravurilor epocii, satirizând moravurile, abuzurile și încercând să rostească printre opreliștile cenzurii problemele cetățeanului, a făcut din substanța spectacolului de revistă o funcție socială.
Din cauza nasului mare, Constantin Tănase primește porecla „Năsăilă”, care cu timpul a devenit faimoasă și de care actorul s-a atașat. Acesta povestea într-un interviu că: „La început, aveam de luptat cu figura mea care, orice s-ar spune, nu inspira multă încredere”.
În fața publicului, l-a consacrat personajul căruia el i-a dat viaţă, acela al cetăţeanului simplu, umil si necăjit, mereu in contradicţie cu birocraţia instituțiilor statului. Personajul interpretat de Tănase era unic în costumul său clasic, cu pătrăţele, crizantemă la butonieră și bastonaș, devenind purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale și deseori ajungând în atenţia cenzurii.
Copilărie
Constantin Tănase s-a născut la 5 iulie 1880, în mun. Vaslui, într-o familie modestă, într-o casă țărănească, tatăl său, Ion Tănase, fiind laborant de farmacie, iar mama sa, Elena, era o femeie simplă, care se îngrijea de casă. Activ de mic, fiind un băiat vesel şi mereu pus pe şotii, actorul și-a petrecut copilăria frumos, împreună cu prietenii săi, alergând pe uliţă şi pe toate maidanele. Când era vară, acesta înota în apa Vasluieţului şi prindea cu mâna peşti şi raci, iar când era iarna, acesta se dădea pe gheaţă, cu o singură patină, pe care o confecţionase chiar el. Încă din copilărie, aluzie la nasul său lung, Tănase a primit porecla „Năsăilă“.
Precum toți tinerii din România Vechiului Regat, Constantin Tănase a urmat școala gimnazială din localitate, unde nu s-a remarcat în mod special, acesta fiind un elev mediocru, cele mai mari note ale sale fiind la muzică și educație fizică.
Cântecele populare și romanțele au reprezentat atmosfera de zi cu zi din casa acestuia, actorul renunțând în scurt timp la jocurile specifice vârstei pentru a asculta fanfara militară care cânta în grădina publică din Vaslui. Primul contact cu teatrul l-a avut prin frecventarea reprezentaţiilor teatrale din grădina numită „Pârjoala”, unde se organizau mici stagiuni, cu actori precum Zaharia Burienescu sau I.D. Ionescu. Copilul Constantin Tănase a fost cuprins de o pasiune aparte pentru teatru și urmând exemplele vizionate la spectacole, a creat împreună cu prietenii săi, un grup de teatru de amatori cu care juca scene din piesele „Meșterul Manole”, „Capitanul Valter Mărăcineanu” sau „Constantin Brâncoveanu”, prima lor scenă fiind beciul casei, ulterior reprezentațiile mutându-se în hambar și chiar în poiată, iar intrarea se plătea în nasturi.
Prima experiență profesională ca actor a tânărului Tănase a fost în cadrul trupei de teatru de limbă idiș condusă de Mordechai Segalescu. Aceștia aveau nevoie de un actor pentru un spectacol în Vaslui și a fost ales tânărul Tănase, care era nelipsit de la repetiții. Actorul povestea că: „Într-o vară s-a nimerit să vie la Vaslui trupa lui Segalescu, care juca idiș. Cum s-a întâmplat să-i lipsească un actor, și cum eu stăteam la repetiție și pe deasupra mai știam și ceva idiș, mi-au pus o burtă, mi-au lipit niște mustăți și mi-au spus: Tănase, îl joci pe cârciumar! Actorul a încolțit în mine, pe negândite”. Deși în acest prim rol Tănase a recitat doar câteva cuvinte despre care povestea că niciodată nu a știut ce au însemnat, din acel moment atracția pentru teatru a devenit irezistibilă.
În anul 1896, la vârsta de 16 ani, Constantin Tănase finalizează cursurile de gimnaziu, și chiar dacă și-a dorit să facă teatru, nu știa mersul în actorie. La insistențele mamei sale și luând exemplul tinerilor de vârsta și condiția sa socială, a încercat să intre la liceul militar din Iași, însă din motive medicale a fost respins. Frecventează apoi, pentru o scurtă perioadă de timp, liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, însă este obligat să renunțe din cauza lipsurilor financiare.
Familia sa, neavând prea multe resurse financiare, ci dimpotrivă, l-a forțat pe actor să își câștige cumva existența, astfel că, profitând de ajutorul unui prieten, tânărul Tănase, la vârsta de 18 ani, devine învățător în satul Cursești, Rahova, din județul Vaslui, însă, după un conflict cu directorul școlii și unii dintre profesori, acesta se mută ca învăţător la şcoala din Hârșoveni, Poenești. Constantin Tănase devine un dascăl iubit de către elevi, părinţi şi localnici, acesta construindu-şi un stil de predare aparte, în care se regăseau vechile sale pasiuni din şcoală, respectiv muzica și sportul, dar şi excursiile cu aplicabilitate practică, în care îi învăţa pe copii istoria și geografia. Aprecierea de care s-a bucurat a atras antipatia notarului din localitate şi a altor câteva figuri locale „de vază”, iar tânărul Tănase, în cele din urmă a fost dat afară din şcoală.
Armata
La 14 octombrie 1899, Constantin Tănase se înrolează voluntar în cadrul Regimentului 1 Geniu București, unde dă piept cu viaţa grea de ostaş, dar îşi și începe adevărata carieră artistică, acesta organizând primul teatru ostăşesc. Timp de aprope trei ani, soldatul Tănase a pus în scenă, în sala de mese a regimentului, mai multe spectacole, totodată acesta a început să cânte la corul de la Biserica Popa Tatu și să frecventeze reprezentaţiile de la Teatrul Naţional. Cu fiecare zi care trecea, în tânărul Tănase prindeau rădăcini mai puternice visul că la un moment dat el va deveni un mare actor, iar spectacolele sale vor fi răsplătite cu recunoștința și aplauzele publicului.
Conservatorul din București
Pe 28 august 1902, după aproximativ trei ani, Constantin Tănase încheie stagiul militar și se deplasează în orașul natal, în Vaslui, pentru a avea parte de o vacanță prelungită. Întors la București, acesta a locuit împreună cu un fost camarad, Bârlogeanu, într-o locuință închiriată și nu aveau de niciunele. Un coleg din corul Bisericii Popa Tatu, îi povestește lui Tănase despre Conservator, că acolo este locul unde se duc actorii de teatru și de operetă, cei adevărați, nu cei care joacă prin popote. Constantin Tănase își dorea să se înscrie, doar că trebuia să plătească o taxă de admitere iar asta era un mare impediment. În ultima zi în care se putea achita taxa de înscriere la Conservator, tânărul Tănase „Primește de la Vaslui 5 lei fix. Și ăștia au fost banii: taxa și trei cornuri la un ban”.
Din lipsa banilor, Tănase a fost nevoit ca la examenul de admitere să se prezinte în uniforma militară. Deși încercase o mică transformare în haine de civil, scoaterea vipuștii de la pantaloni și îndoirea reverelor tunicii nu au păcălit pe nimeni. Acesta purta singurele haine decente la care a avut acces, pe când aproape toţi ceilalţi candidaţi se plimbau pe holurile Conservatorului cu lavaliere, pălării cu boruri şi monoclu. Mare actor Ion Manolescu, unul dintre contracandidații lui Constantin Tănase, a povestit într-un interviu că: „În această forfotă de băieți și fete, ne-a atras atenția un tânăr, poate cu vreo doi-trei ani mai mare decât noi. Era înalt, voinic și purta uniformă militară. Pe când noi toți eram înfricoșați și agitați de examenul care ne aștepta, el părea sigur pe sine și vorbea tare cu fiecare, de parcă ne-ar fi cunoscut de când lumea”.
Comisia era formată din: Ştefan Sihleanu, directorul Teatrului Național, C.I. Nottara, profesor de artă dramatică, Aristizza Romanescu, profesoară de artă dramatică, Alexandru Davila, dramaturg şi Eduard Wachmann, directorul Conservatorului. Când Tănase și-a auzit numele, a răspuns „’zent!”, ca la armată, și a ajuns în fața comisiei prezentând cu succes fabula „Naiul, cobza și vioara”, imitând toate instrumentele-personaje. Deoarece juriul era în dubii, Carol Davila l-a întrebat pe Tănase dacă mai are și altceva pregătit. Răspunsul acestuia, spus cu umor detașat, a fost unul câștigător: „Ce să vă mint că mai știu?”, Constantin Nottara conchizând: „Ăsta are în el un comic natural, vorbește doar și râzi de el”.
Constantin Tănase, un june cu nasul mare și ochi bulbucaţi, îmbrăcat sărăcăcios, a fost remarcat de onorabilii membri ai comisiei pentru calităţile sale deosebite. Acesta era expresiv iar potrivit scrierilor lui Ioan Massoff: „Avea darul de a nuanţa cele mai dificile poante, natural, fără prea mai eforturi şi fără să ridice glasul sau să-şi schimbe tonul”.
Constantin Tănase povestea într-un interviu despre momentul când a văzut rezultatele examenului de admitere la Conservator: „Când m-am întors să văd rezultatul, am citit că la dramă a fost admis Manolescu Ion, iar la comedie, Tănase Constantin. De bucurie am fumat restul unei țigări bine păstrată în buzunarul din dreapta al vestonului”.
Deși a reușit să intre la Conservator, viața lui Constantin Tănase nu s-a îmbunătățit. Foamea și sărăcia i-au spulberat imediat euforia intrării la facultate. Acesta povestea că: „Am dus cea mai neagră mizerie pe care și-o poate închipui cineva. Eram admis la Conservator. Foarte bine! Dar ce mâncam?”
Împreună cu fostul camarad Bârlogeanu, Tănase s-a mutat din chirie în chirie, neavând bani să plătească. Camerele în care se mutau erau întunecoase, pline de igrasie, iar zilele când așteptau ora somnului ca să uite de foame sau nopțile când nu aveau pic de jar în sobă, erau tot mai dese. Tânărul actor umbla aproape în zdrențe, iar încălțămintea și-o repara seară de seară, acesta povestind că: „Aveam grijă în fiecare dimineață să-mi pun în ghete niște cartoane, care-mi țineau loc de talpă. Seara le schimbam, și așa, în fiecare zi aveam pingele noi”. Pentru a obține un covrig și astfel să-și mai potolească foame, străbătea toate străzile Bucureștiului și vindea unsoare pentru copitele cailor.
Subnutrit și înfrigurat, Constantin Tănase nu lipsea de la niciun curs, chiar dacă absolvirea părea o misiune imposibilă. Profesorul Nottara i-a avertizat pe cursanţi încă de la primele ore că: „Grea meserie v-aţi ales! N-o să vă fie drumul presărat cu trandafiri. Pretenţiile ce se fac actorului sunt nenumărate: grija respiraţiei, grija sănătăţii şi a fizicului, ireproşabila conduită morală şi atâtea altele. Un lucru e sfânt: dacă nu muncești, zi de zi, ca un salahor, nu răzbești. Gloria actoricească nu se câştigă stând tolănit la cafenea, bând şvarţuri. Are să fie greu, flăcăilor, până o să ajungeţi în vârful dealului”.
Viața mizeră i-a afecta tânărului actor randamentul la facultate. Chiar dacă memora și interpreta corect monologurile, acesta nu impresiona. Profesorul Nottara era dezamăgit, însă nu avea cum să știe că patosul vine când ai ceva în stomac. După ceva timp de la admitere, Tănase este invitat la nunta unui coleg de la cor, iar după ce s-a ghiftuit toată noaptea, monologul pe care l-a interpretat a doua zi, „Are sabie sau n-are”, a fost de excepție, nervul și hazul lui Tănase oferindu-le colegilor săi o porție bună de râs.
Constantin Tănase a conștientizat că mizeria în care trăia nu-l va ajuta în cariera pe care şi-a ales-o, aşa că s-a angajat, pentru o perioadă în armată. Actorul a mers la colonelul Hârjău, comandantul Regimentului 1 Geniu din capitală, care l-a primit în unitatea sa cu brațele deschise, însă doar după ce au fost acceptate mai multe condiții, respectiv: colonelul să-i permită să meargă și la Conservator, iar Nottara să-l primească la Conservator în hainele militare. Astfel, Tănase ajunge plutonier în Regimentul I Geniu.
Deoarece alerga permanent dintr-o parte în alta, de dimineaţa până seara și ca să-și poată îndeplini toate sarcinile pe care și le-a asumate, Tănase și-a cumpărat, pe credit, o bicicletă, deși acesta nu era un mijloc de locomoție prea obişnuit la acea vreme în Bucureşti.
În vara anului 1905, în sala Teatrului Liric, în fața comisiei formate din Alexandru Davila, noul director al teatrelor, D. Popovici-Bayreuth, directorul Conservatorului, Constantin Nottara, Ion Bacalbașa, cronicar și Nicolae Petrașcu, critic de artă, Constantin Tănase și-a susținut examenul final, jucând în cinci piese pentru proba de teatru și pentru că era elev și la canto, a interpretat și rolul lui Don Basilio din „Bărbierul din Sevilla”. La 25 de ani Constantin Tănase a absolvit Conservatorul, iar la scurt timp după, a demisionat din armată, însă înainte a făcut două fotografii, una în uniformă de plutonier de geniu, cu chipiu decorat cu pampon și sabie la purtător și una în costum închis până sus, cu lavalieră neagră, pe care le-a trimis la Vaslui, acasă, fiind însoțite de mesajul: „Mamă, tată, sunt bine!”
Actor
La început, ca actor, Tănase a jucat în tot felul de roluri la Teatrul Naţional, însă fără ridica pretenții la distribuție, rolurile aducându-i bani puțini. Ioan Massoff, în cartea despre viața marelui actor povestea că: „Actorii, nemâncaţi, intrau în restaurantele gărilor şi înghiţeau la repezeală, ca să nu fie observaţi de chelneri, pâine mânjită cu muştar, încât fraza „ascundeţi muştarul că vin actorii!” nu era o vorbă goală, ci o realitate tristă”.
Actorul Ion Manolescu preciza că nu era nimic romantic în a fi artist: „Huruitul trenului, îmbulzeala din vagoanele de clasa a treia, mirosul lor specific de tutun prost și de trupuri asudate, hotelurile mizere, unde trebuia să împart camera cu unul sau doi colegi, ca să ne revină mai ieftin, sălile de teatru rău luminate și abia încălzite iarna, scena îngustă, mică, pe care abia te puteai mișca, cabinele puține și reci, iar după spectacol, birtul pustiu, unde unicul chelner îți servea în silă o mâncare sleită… apoi goana la gară, ca să prindem trenul de noapte.”
Constantin Tănase a jucat în tot felul de scenete, de la operetă până la comedie, în diverse trupe particulare, precum Compania Grigoriu, Nicu Poenaru, N. Niculescu Buzău. În lumea spectacolelor începe să apară ceva nou, o combinație de umor și muzică, numită cuplet, ce l-a captat pe Tănase, acesta înepând să promoveze acest nou fel de spectacol, cu versuri compuse de prietenul și colegul său de la Conservator, Casimir Belcot. Primele cuplete ale lui Tănase aveau ceva mai puţin „tăiș” satiric, iar „poantele” semănau cu multe dintre textele apărute prin revistele umoristice ale vremii, cu „tușe” groase la adresa modului „burghez” de viață.
În timpul primului război mondial, Constanti Tănase și-a întrerupt stagiunea de teatru şi s-a prezentat la regiment, ca rezervist. Tănase povestea în amintirile sale că pentru a ridica moralul soldaţilor români, George Enescu a adunat câteva echipe de artişti care să-i binedispună pe răniţi în spitale, Tănase primind ordin să meargă la Buftea: „În timpul unui spectacol, într-un spital de oameni mutilaţi, doi ostaşi, cu ochii strălucitori, care demult nu mai avuseseră prilejul să râdă, s-au ridicat în capul oaselor să aplaude. Dar fiind cu câte un braţ tăiat, cei doi oameni, vecini de paturi, s-au apropiat pentru a aplauda în comun. Deși interpretam ceva care ar fi vrut să fie vesel, mi-au dat lacrimile.”
Pe 2 iulie 1919, la aproape 40 de ani, Constantin Tănase înfiinţează trupa de teatru de revistă „Cărăbuș”, chiar în inima oraşului București, închiriind Grădina Academiei din Bucureşti, cu spectacolul „Cotoiul e pe varză, pisica pe orez“. Numele trupei, ar fi venit din timpul unei plimbări a lui Tănase prin grădina de vară, acesta observând că terenul avea forma unui cărăbuș, gâză devenită ulterior celebră.
Regizorul Mihai Zirra își amintea momentul inaugurării: „În vara anului 1919 am intrat prima oară în arena Cărăbuş de pe strada Academiei şi am văzut pentru prima oară cum arată o grădină cu 2.000 de locuri în care niciun scaun nu era gol. Abia de-am avut timp să mă mir de cele văzute că luminile s-au stins, şi-a început să cânte orchestra şi pe urmă câteva cortine strălucitoare, care s-au ridicat pe rând, două fracuri elegante, apoi patruzeci de pulpe frumoase, apoi încă 20 de fracuri, apoi două toalete elegante, pe urmă altele şi altele şi la urmă un domn cu un nas enorm şi un tunet de aplauze. În faţa mea se arăta prima oară Tănase. În cea dintâi stagiune de vară cu care se inaugurase Cărăbuşul. La 11 ani, nu cred că mintea mea s-o fi luat înaintea celor văzute… dar mirajul era desfătător”.
La teatrul „Cărăbuș”, Constantin Tănase promova spectacole ce aveau ca inspirație un personaj apreciat de public, adică omul de rând, cel umilit și necăjit, cel mereu nedreptăţit de oficialități, Tănase jucând în cupletele sale îmbrăcat în costum cu pătrățele, cu o floare la butonieră și cu baston, fiind un veritabil ambasador al celor mai necăjiți și bătuți de soartă.
Spectatorii erau fascinaţi de fastul punerilor în scenă, de balet, de paietele costumelor actrițelor și dansatoarelor, de interpretările orchestrei şi ale dansatorilor, iar serile la teatrul „Cărăbuş“ erau adevărate evenimente pentru bucureşteni, Constantin Tănase fiind principalul animator, iar starea de fapt creată printre oameni era astfel: dacă vrei să râzi, mergi „la Tănase“.
Astfel, prin spectacolele lui Constantin Tănase interpretate pe scena Teatrului „Cărăbuș”, s-au pus bazele teatrului de revistă în România, sursele de inspiraţie fiind spectacolele de cabaret franţuzesc, pe muzică, la care: „Constantin Tănase are meritul de a fi fost inspirat în suprapunerea monologului, a cupletului satiric, a cupletului muzical şi a altor mijloace moderne de realizare a unui spectacol de gen”.
Cupletele lui Tănase erau simple și naturale, „în care nimic nu era forţat, teatral, având gesturi cuprinzătoare şi pline de tâlc”.
În cupletele sale, Tănase se inspira din actualitate, era curajos, nu se lăsa intimidat, ironizându-i adesea pe cei de la cârma ţării, lucru ce a atras de multe ori atenţia cenzurii şi „a ciuntit vorba ascuţită a lui Tănase”.
Despre Constantin Tănase, toată lumea vorbea „de bine” și frumos, excepție făcând cei care se simțeau prea mult „atinși” de cupletele sale. În peste trei decenii, cât Teatrul „Cărăbuş” a funcţionat, pe scena teatrului s-au lansat, au cântat și au dat reprezentații nume mari a scenei românești, cum ar fi: Alexandru Giugaru, Dan Demetrescu, Elena Zamora, Mia Apostolescu, Natalița Pavelescu, N.Stroe, V. Vasilache, Ion Antonescu Cărăbuș, Grigore Vasiliu Birlic, Zizi Șerban, Florica Demion, Maria Tănase, Titi Botez, Horia Șerbănescu și mulți alții. Tănase știa să-i pună în valoare pe fiecare în roluri care li se potriveau, însă acesta avea o condiţie: „La final intră toată lumea, să fim mai mulţi, că omul vrea să vadă pe ce a dat banii.”
În 1924, exasperat ca tot românul, Constantin Tănase rostea un cuplet ce a devenit celebru: „Pă ce… ? Pă ce eu, mandea, par examplu/ plătesc global, plătesc și samplu/ Pă ce…?/ Plătesc la fisc, la primărie/ pe apa care-o fi să vie/ Pă ce…?/ Plătim fațade și trotuar/ dar un-te uiți e tot murdar/ Pă ce…?/ Plătim pe vânt, plătim pe aer/ plătim așa ca niște fraieri/ Pă ce…?/ Plătim gunoi, plătim fațadă/ și n-ai, pardon, o ritiradă/ Pă ce…?/ Plătesc, al dracului să fiu,/ dar sa fiu cuțu dacă știu/ Pă ce…?/ În Parlament e tămbălău,/ discursuri pân’ să-ți vină rău,/ Pă ce…?/ Noi i-am ales să facă legi/ dar ei se-njură, mă-nțelegi…/ Pă ce…?/ Și dau din mâini, fac tevatură,/ parcă-s la circ la vreo dresură!/ Pă ce…?/ Și pentru treaba asta toată,/ pretind diurna majorată / Pă ce…?”.
Pe scena Teatrului „Cărăbuș”, au fost aduse nume importante ale scenei internaţionale, printre ele, în 1928, fiind și dansatoarea de culoare Josephine Baker, supranumită și „femeia senzațională”, pe care a zărit-o la Londra, onorariul cerut de Baker pentru un spectacol, era nici mai mult nici mai puţin decât 100.000 de lei pe seară, care era o sumă uriaşă la acea vreme. Pe scenă, Josephine Baker apărea mai mult goală decât îmbrăcată, cu nişte frunze de palmier pe talie. Cânta, dansa, făcea furori. Era răsfăţata publicului, mereu cap de afiş.
Mircea Constantinescu, povestea în cartea sa „După Bucureşti potopul”, că: „Deodată, prin dreptul Capşei, zăresc şi mă frec la ochi, o tânără negresă purtând pantaloni. Haida-de! O fi fenomenu-acela, cum îi zice? A, fata morgana… Nu, nu-i fata morgana, e fata tropicala de vreme ce o cheamă Josephine Baker şi coboară dintr-o trăsurică ancorată de un struţ şi aşază în faţa struţului un pumn de alune cojite şi păşeşte în Capşa şi bea un mazagran într-o societate mie-n sută virilă şi fâlfâie, şi se unduie, şi glisează dinaintea privirilor cloroformizate ale clienţilor şi trecătorilor care uită să mai petreacă. Cert este că l-a cam costat pe Tănase aducerea lui Baker în capitală, dar „i s-a dus buhul” că poate face orice în ceea ce privește spectacolele și poate aduce pe oricine în București. Ceea ce, până la urmă, din punctul de vedere al „marketingului cultural”, era mai mult decât în regulă!”
Fiind conștient de faptul că viața sa deține numeroase povești, Tănase s-a gândit chiar să facă o peliculă despre fiecare poveste din viața sa, cum a ajuns de la sărăcie la Conservator și ulterior la titlul de director de teatru.
Succesul repurtat în lumea spectacolului nu l-a făcut pe Tănase să uite de unde a plecat, de sărăcia pe care a îndurat-o ori de oamenii din mijlocul cărora a pornit. Acesta a fost generos când a fost nevoie de a repara o şcoală sărăcăcioasă și un orfelinat, a făcut rost de materiale de construcţie pentru diverse spații culturale sau burse pentru tinerii actori. La aceea vreme se povestea că într-o călătorie cu trenul, a găsit într-un coş un nou-născut părăsit în tren. Acest lucru l-a marcat profund, ţinând bebelușul în grija lui până când i-a găsit o familie adoptivă, iar noii părinţi au botezat copilul Constantin Cărăbuş.
Constantin Tănase împreună cu trupa Teatrului „Cărăbuş”, a realizat mai multe turnee, atât în ţară, cât şi în Turcia sau la Paris.
Turneul „Bravo Cărăbuș!”, după opinia unanimă a întregii prese din Capitală, a fost considerat drept cel mai bun turneu al ultimul deceniu. „Bravo Cărăbuș” s-a jucat de 110 ori, realizând cele mai mari încasări pe care le-au facut vreodată piesele interpretate pe imensa arenă a domnului Tănase. Spectacolul „Bravo Cărăbuș” avea un text plin de spirit, o bogăție de decoruri și costume într-adevăr senzaționale care până în acel moment nu i-a mai fost dat spectatorului să admire o îmbinare mai perfectă între veselie și fast. Cele 24 tablouri ale spectacolului se jucau într-o montare în întregime adusă din Paris și cu o interpretare fără pereche, în fruntea creatorilor stând unicul Constantin Tănase, care avea șase creațiuni glorioase, iar alături de acesta au mai interpretat și Natalița Pavelescu, Lizica Petrescu Ladislau Grof, Al. Giugaru-Huși, Dan Demetrescu, N. Stroe, Giovani, Anghelescu, Burcuș și alții”.
Întâlnirea cu Charlie Chaplin
Într-o seară, pe când se afla cu trupa în turneu în Paris, la un restaurant, Constantin Tănase s-a întâlnit cu Charlie Chaplin. Ioan Massoff şi Radu Tănase în cartea „Tănase”, povestesc cum cei doi s-au cunoscut și au dansat pe același ring de dans: „În restaurantul „El Garon”, din Paris, se găseau la o masă Tănase cu soţia sa și cu actriţa Mia Apostolescu. La o altă masă, Charlie Chaplin, fiind, bineînţeles, ţinta multor priviri din local. Când celebrul artist s-a ridicat să danseze, lumea l-a aplaudat. Tănase, care avea o mare admiraţie pentru Charlot, aplauda, de asemenea. Ceva mai târziu, s-a hotărât şi a invitat-o la dans pe Mia Apostolescu. Dansa cu uşurință, mişcându-se, în ciuda corpolenţei sale, cu multă dezinvoltură. Printre cei care-l admirau pe Tănase era chiar şi Charlie Chaplin, care simţise de îndată că Tănase nu-i un consumator oarecare. Chemând un chelner, Chaplin se interesă, arătându-l pe Tănase: Cine este? Cred că e un american bogat şi excentric, răspunde chelnerul, încercând să găsească o explicaţie, apoi se apropie de masa lui Tănase şi îi spuse că Chaplin a vrut să ştie cine e. I-am spus că sunteţi american… aşa credeam, se scuză omul. American? Asta-i bună, sări Tănase, te rog să te duci imediat si să-i spui ca sunt român… înţelegi? Roumain…artist din Bucureşti…Bucharest…comprenez? Chelnerul s-a executat întocmai si cei doi actori s-au întors, zâmbind, unul spre altul. În clipa următoare, cum mesele nu erau prea depărtate, amândoi se apropiară şi-şi strânseră mâinile: Tănase! Chaplin! Apoi, la îndemnul discret al orchestrei, ce urmărise scena, atât Tănase, cât şi Chaplin şi-au invitat din nou partenerele, dansând încă o dată, spre satisfacţia publicului.“
Tănase Toreador
Constantin Tănase, dorind să ofere un spectacol inedit și de mare amploare, a început să investească în luptele cu tauri, sperând să câştige și ceva bani din investiția acesta „exotică”. Astfel, în iunie 1927, „după multe greutăţi şi complicaţii cu autorităţile, s-au adus la Bucureşti, din Spania doisprezece tauri şi cincisprezece toreadori.” Vestea aceasta s-a răspândit și toată lumea se gândea că o fi vorba de vreun nou personaj ori spectacol la Teatrul „Cărăbuş”, unde Tănase o făcea pe toreadorul, iar taurii erau din recuzita de carton. Inclusiv prefectul poliţiei capitalei a refuzat, inițial, să semneze autorizaţia pentru coridă, acesta precizând că: „– Hai că e o glumă. Cum să aducă maestrul Tănase tauri din Spania. Sunt din carton!”
Ioan Massoff şi Radu Tănase în cartea „Tănase”, povestesc despre această experiență: „Cât despre toreadori, găzduiţi la fostul hotel Paris de pe strada Academiei, cu ei problema era şi mai grea. În fiecare seară cereau bani, apoi porneau la chef şi terminau cu încăierări. Ţipetele lor se auzeau până la ore târzii în stradă, iar hotelierul disperat îl scula, aproape în fiecare noapte, pe Tănase, ca şi cum acesta i-ar fi putut împiedica să se omoare între ei…”
După ce a obţinut toate aprobările legale și necesare, premiera faimoasei coride a avut loc la „Arenele romane” din Parcul „Libertăţii”, în ziua de 14 iulie 1927. Mii de oameni au sosit să vadă taurii, toreadorii, dar şi pe marele Tănase. Oamenii așteptau să intre taurii furioşi pufnind pe nări, în stare să distrugă orice le-ar sta în cale, însă când s-a tras grilajul, în arenă au apărut taurii care se mişcau „au relanti, parcă anume să-i facă în necaz lui Tănase, care cu puţinele cuvinte spaniole pe care le ştia, încerca să-i convingă pe toreadori să facă ceva.” Taurii achiziționați erau însă prea bătrâni ca să aibă chef de lupte, Tănase fusese păcălit când i-a achiziționat, acesta neștiind să le fi apreciat vârsta. În cartea „Tănase”, se povestește că: „Unii tauri căutau iarbă în arenă să mănânce, alţii s-au tolănit direct în arenă şi mai că nu au ațipit. Cu mare greutate, au reuşit spaniolii să-i facă să se ridice şi să încropească o „fugăreală” în arenă. Corida dezamăgise crunt pe spectatorii prezenți și totul a devenit un fiasco. Toreadorii, spre fericirea hotelierului unde erau cazați, s-au întors în Spania, iar Tănase a rămas pe cap cu cei doisprezece tauri. Ce să facă cu ei? A găsit, cu mare dificultate, un văcar dispus să-i găzduiască o vreme. Nu i-a ţinut nici acesta prea mult, pentru că unul din tauri era să-l omoare deoarece ar fi purtat brâu roșu. Tănase avea o dilemă majoră: ce să facă cu taurii în plin Bucureşti? Și a venit ultima soluție: măcelăria. Și-a „activat” relațiile de prin armată și a reușit să convingă pe comandantul unui regiment din București să cumpere taurii pentru a fi sacrificați la popota trupei. Tănase a vândut taurii pe mai nimica, dar a scăpat de ei, iar din „la Corrida” de la Bucureşti s-a ales praful! Sau tocănița… După eşecul cu taurii, Tănase a fost „lovit” de un val de ploi. Până la demolarea Grădinii „Cărăbuş”, toată trupa cu el în frunte priveau cerul cu îngrijorare în fiecare seară şi se întrebau: „Jucăm sau nu jucăm azi?”.
Incendiul teatrului
La sfârșitul anului 1937, în apropierea Crăciunului, Teatrul „Cărăbuș” anunţa premiera Revistei „Poftă bună, la Tănase!”. Când Tănase se afla pe scenă și își recita cupletul „Ei, ai vrea?”, izbucnește incendiul teatrului, care a rămas în memoria celor care au trecut pe Calea Victoriei și a celor care au trăit acea perioadă drept anul celui mai mare incendiu din istoria Revistei românești.
George Mihalache povestea că: „Dezorientat, Tănase își mută privirea de la incidentul cu pricina spre sală și, străduindu-se cu vizibile eforturi să-și păstreze cumpătul, încerca să continue cupletul. Dar, pe neașteptate, învăluit de un nor de fum, năvăli spre rampă Puiu Maximilian, actor și co-autor al revistei. Îmbrăcat într-un frac alb imaculat, cu faţa congestionată de spaimă, dar căutând să-și păstreze calmul, el rosti fraza cutremurătoare: „Evacuaţi, vă rog, teatrul. Arde scena!”. Într-o atmosferă de panică, Tănase rămăsese pietrificat, cu mâinile atârnându-i pe lângă trup. Găsise totuși puterea să strige de pe scenă: „Nu vă alarmaţi, fraţilor, stingem noi focul!…”. Nu l-a stins el, ci pompierii sosiţi in grabă ca la un spectacol sinistru. Artiștii dârdâiau pe stradă, trecătorii priveau uimiţi. Accident sau mână criminală? O întrebare justificată, ținând cont de faptul că celebrul cupletist devenise incomod pentru mulți.”
La trei săptămâni de la incendiu, spectacolul s-a reluat pe scena Teatrului Savoy.
16 iunie 1938 a marcat ultima stagiune a Teatrului „Cărăbuș”, cu spectacolul „De lemn Tănase”, scris de N. Kanner, Jack Fulga, Ștefan Cristodulo, Puiu Maximilian, Stroe și Vasilache, iar în 1939, a avut loc memorabilul turneu în Orient al Teatrului „Cărăbuș”, intitulat „Tănase Revue”, cu spectacole ce s-au desfășurat cu succes pe scena teatrelor din Istanbul, Cairo, Beirut, Tel Aviv și Ierusalim.
Filme
Constantin Tănase s-a aflat şi în distribuţia unor filme, precum „Peripițiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București”, film mut din anul 1924, „Visul lui Tănase”, în 1932 și „Răbdare Tănase!”, în 1943.
Pentru meritele sale artistice incontestabile, Constantin Tănase, la 28 ianuarie 1942, a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor.
Familie
În anul 1905, când Constantin Tănase a absolvit Conservatorul, în acelaşi s-a căsătorit și cu actriţa Iosefina Reitman, în primul rând datorită felului său de a fi, aflat printre străini şi puţin înclinat spre a duce o viaţă boemă şi că a căutat să își facă un rost familial. Relația nu a fost una de lungă durata, iar după câtiva ani, cei doi au divorțat.
În anul 1917, Constantin Tănase s-a căsătorit cu Virginia Niculescu, artistă și ea, aceștia formând un cuplu până când marele actor s-a stins din viață.
Ultimii ani din viață
În vara anului 1945, actorul a suferit o infecţie faringiană puternică, în urma căreia i s-a recomandă un tratament intensiv cu aspirine, deoarece refuzase tratamentul cu penicilină, abia introdusă pe piaţă. Marele actor a suferit un blocaj renal, iar la 29 august 1945, acesta s-a stins din viață fiind înmormântat la cimitirul „Bellu“ din Capitală.
Au existat divere zvonuri despre moartea subită a marelui actor, spunându-se că acesta ar fi fost ucis de către Armata Roşie. În acea vreme, Constantin Tănase încă mai juca în Bucureşti, iar zvonurile spun că la un an după sosirea ruşilor ar fi fost ucis din cauza satirei la adresa soldaţilor ruşi care aveau obiceiul să „rechiziţioneze“ toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasurile, pe care le cereau spunând „Davai ceas“. Constantin Tănase a compus și un cuplet celebru ce spunea, printre altele: „Rău a fost cu was ist das/Da-i mai rău cu davai ceas/De la Nistru pân’ la Don/Davai ceas, davai palton/Davai casă şi moşie/Haraşo, tovărăşie!“.
Potrivit cărții scrisă de Ioan Massoff, „Tănase“, marele actor ar fi murit, de fapt, în urma unei banale amigdalite, declanşată de la faptul că a consumat o bere rece. Tănase ar fi făcut febră, iar infecţia s-a răspândit rapid. În acceași carte se face mențiunea că cu o seară înainte de a deceda, Tănase i-a spus medicului: „Doctore, să ştii că asta-i ultima noapte a lui Mihai Viteazul!“
Nepotul actorului, Tănase Radu Alexandru, a oferit o versiune cu privire la moartea marelui actor. Acesta a suferit de blocaj renal în urma unui tratament cu 20 de aspirine/zi, aplicat în urma unei infecții faringiene survenită datorită consumului unei halbe de bere rece într-o zi călduroasă de vară. Deoarece de puțină vreme se inventase penicilina, un apropiat s-a oferit să îi procure antibioticul din Italia, însă, din păcate un membru al familiei a refuzat oferta, argumentând că maestrul Tănase avea un sistem de autoreglare al organismului foarte eficient.
Moștenirea
În urma trecerii în neființă a marelui actor, a rămas o puternică tradiţie a teatrului de revistă, preluată în timp, până în zilele noastre, de Teatrul de revistă „Constantin Tănase”, care i-a preluat numele.
Din momentul în care s-a mutat la București, singurele vizite făcute de către Constantin Tănase părinților au fost în timpul turneelor cu Teatrul „Cărăbuș”. Cu toate acestea, una dintre cele două case de cultură din Vaslui îi poartă numele, iar arhivele sale personale și multe dintre obiectele care i-au aparținut au fost donate de către soția actorului muzeul județean din Vaslui, iar din 1970 la Vaslui are loc un festival de teatru de comedie ce-i poartă numele.
Într-un articol apărut în 1945 în „Revista Fundațiilor Regale”, se vorbea despre Constantin Tănase ca despre: „Un mit al comicului românesc. Un personagiu de basm burlesc, de pantomimă hilară. Simpla lui apariţie făcea să explodeze sala de râs. Era suficient ca Tănase să mimeze pe cineva, să se travestească în figura cuiva, ca să constitue un pamflet social, o satiră pe cât de suculentă ca umor, pe atât de usturătoare. Tănase a continuat, pe răspunderea sa, şi a dus-o la capăt cu toată onorabilitatea, fresca mocofanilor pe care pana de meşter a lui Caragiale i-a săpat pentru vecinicie în literatura noastră dramatică. Avea un profund simţ al umorului şi al caricaturii. Ştia să caracterizeze personagiile pe care le interpreta, bine înţeles, în burlesc, dar, din cauza aceasta, cu atât mai stringent. Cuprindea, în comicul său, nu râsul rafinat, glacial şi distant, ci acel robust, spontan, realizat dintr’o grimasă, dintr’o frază pocită dinadins. Ceva din acea plămadă rabelaisiană, a bunei dispoziţii pantagruelice, a umorului constructiv, regenerator”.
Nicolae Carandino, în cartea sa „Viața de haz și de necaz a lui Constantin Tănase”, scria: „Înapoia aparenţelor de strălucire şi de fast, înapoia baletistelor şoldii şi a cupletelor deochiate se ascunde o viaţă temătoare de cele sfinte, un suflet generos şi iubitor de oameni. Va fi greu, desigur, să convingem pe foarte mulţi dintre admiratorii lui Tănase că marele comic este un timid, că averile pe care le-a câştigat prin muncă cinstită au luat calea bisericii şi a instituţiilor de cultură şi de binefaceri. Dovezile pe care le vom aduce însă nu vor putea decât să înfăţişeze alături de acel Tănase pe care toată lumea l-a văzut pe scenă, măscărici, un Tănase necunoscut de marele public, un Tănase demn de încrederea pe care a inspirat-o artiştilor, literaţilor, oamenilor de ispravă.”
Biografie:
- Nicolae Carandino, „Viaţa de haz şi de necaz a lui Constantin Tănase”;
- Ioan Massoff, Radu Tănase -„Tănase”, Ed. Meridiane, București,1967;
- Mircea Constantinescu, „După Bucureşti potopul”;
- teatrultanase.ro/despre-noi/istoric;
- www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/teatru-si-film/portret-constantin-tanase-figura-legendara-a-teatrului-de-revista-romanesc-id18985.html;
- jurnalfm.ro/moara-cu-povesti-lumea-lui-tanase-de-nicolae-uszkai-brasov;
- historia.ro/sectiune/portret/constantin-tanase-discipolul-lui-nottara-1419114.html;
- ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/constantin-tanase-un-actor-care-a-adus-pe-scena-cotidianul-romanesc-172798.html;
