(12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987)
Constantin Noica a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român, prieten şi coleg de generaţie cu Eugène Ionesco, Mircea Eliade şi Emil Cioran, considerat părintele „Şcolii de la Păltiniş”, un concept care încuraja cultivarea spiritului uman prin intermediul studiului filosofiei și al științei.
Constantin Noica a trăit într-o lume care azi, pentru noi, pare foarte diferită, o lume în care altitudinea culturală era cu totul alta, de aceea era foarte greu să fii discipolul acestuia. Departe de a fi un pedagog despotic, Noica era foarte strict și le cerea celor care voiau să studieze cu el să cunoască ca bază de pornire limbile franceză și engleză, iar germana era obligatorie. De asemenea, cerea studiul limbilor vechi, greacă, latină, sanscrită și avea o listă cu o sută de lecturi obligatorii.
Unul din motto-urile lui Constantin Noica era că: „Dintre toate roadele pamântului, omul e singurul care nu se coace niciodată. Nu există maturitate, doar tinereţe. Pentru societate e un dezastru. De aici conflicte, catastrofe şi inadecvări de tot soiul, ideologii şi ştiinţe perfecte pentru oamenii necopţi. Pentru ins e o binecuvântare, ramâne ingenuu toată viaţa.”
Constantin Noica este filosoful care în ciuda anilor de temniță grea, a avut puterea să spună că „fericirea e la îndemâna oricui”. Gabriel Liiceanu povestea despre mentorul său că: „Îţi arăta că miza vieţii este în altă parte decât acolo unde o situează în mod spontan viaţa însăşi prin simpla perindare a generaţiilor în timp. Noica îţi spunea, şi ăsta cred că era secretul lui, că indiferent de infernul în care ne-am afla, fericirea e la îndemâna oricui. Cu o singură condiţie: să descoperi că bunul cel mai de preţ al vieţii se află în acel loc în care se acumulaseră de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanităţii, iar locul ăsta se numea cultura, iar într-un sens restrâns, filozofia. După ce te atrăgea pe tărâmul acesta, după ce te conducea la locul unde zăcea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, întârziind, desigur, în pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida în „paradisul culturii“, până în punctul în care învăţai să te mişti de unul singur prin el.”
Constantin Noica a devenit cunoscut și dincolo de granițele țării, iar dintre numeroasele cronici și eseuri pe care acesta le-a scris, amintim: „Sentimentul românesc al fiinţei”, „Creaţie şi frumos în rostirea românească”, „Devenirea întru fiinţă”, „Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou” și „Scrisori despre logica lui Hermes.”
Copilărie
Constantin Noica s-a născut la 12 iulie 1909, în com. Vitănești, județul Teleorman, într-o familie de moșieri, cu vechi rădăcini aromâne, Grigore şi Clemenţa Noica, străbunicul sau patern fiind unul din întemeietorii orașului Alexandria.
Grigore Noica a fost un mare moșier ce provenea dintr-o familie aristocratică, ce deținea peste 40.000 hectare de pământ și pentru care educația și tabieturile mondene contau cel mai mult. Astfel, Constantin Noica a primit o educatie aristocratică, însușindu-și încă din copilărie mai multe limbi străine, însă, care a demonstrat o profundă nepotrivire față de valorile și practicile epocii.
Constantin Noica a absolvit școala primară în comuna natală, localitatea Vitănești, iar pentru că familia din care provenea era potentă financiar, a plecat la București, unde a parcurs clasele gimnaziale la Liceul „Dimitrie Cantemir”, locuind în casa din capitală a familiei. Între anii 1924 – 1928, urmează clasele superioare la Liceu „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu. Noica în anii de liceu s-a remarcat prin sârguință și cumințenie, fiind un elev remarcabil ce era interesat mai ales de scrierile privind „lumea spiritului”.
În perioada liceului, în anul 1927, debutează în revista instituţiei de învăţământ „Vlăstarul”, cu eseuri care aveau să fie reunite în volumul său de debut „Mathesis sau bucuriile simple”, apărut în anul 1934, lucrare care a primi premiul de debut, alături de „Pe culmile disperării”, semnata de Emil Cioran și volumul „NU” a lui Eugen Ionescu.
Din 1928, Constantin Noica începe o colaborare cu cotidianul „Ultima oră”, în care acesta a publicat mai multe eseuri, cronici, note și interviuri.
În anul 1928, Constantin Noica obține bacalaureatul și este admis la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o absolvă în anul 1931 cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”. Unul din profesorii pe care i-a avut în timpul facultății este filosoful Nae Ionescu, care cu harul lui pedagogic fără pereche i-a insuflat lui Noica marea vocație filosofică.
Tinerețe
După absolvirea facultății, între anii 1931 – 1932, Constantin Noica s-a înrolat şi a satisfăcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia. După terminarea acestuia, într-un vădit gest de răzvrătire, s-a ras în cap și s-a angajat timp de câteva luni ca bibliotecar la Seminarul de Istoria Filosofiei, din București, deși, ținând cont de excelenta lui situație financiară acest lucru nu-i era necesar.
Între anii 1932 – 1934, Noica a frecventat societatea culturală „Criterion”, unde, sub influența fostului profesor de filosofie Nae Ionescu, prietenii scriitorului, Mihail Polihroniade, Haig Acterian și Mircea Eliade au devenit, în timp, simpatizanți ai mişcării legionare. Noica a rămas fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea corectă pentru reînvierea culturală a României, astfel că acesta refuză uniforma și încadrarea în mișcarea legionară.
Deși în liceu, fostul său profesor de matematică Ion Barbu, l-a descurajat în a continua în domeniul matematicii și al poeziei, în 1933 Constantin Noica se înscrie la Facultatea de Matematica, unde studiază doar un an deoarece îl întâlnește din nou pe profesorul Ion Barbu, care î-l convinge că vocația lui cu siguranta nu este matematica.
Între anii 1933 și 1934, Noica a scris eseuri și cronici în cotidianele „Vremea”, „Rampa” şi „Credinţa”, abordând teme precum ființa, conștiința, cultura și religia, într-un stil profund și dens, cu accente poetice și o vastă erudiție, și a făcut parte din comitetul de redacţie al revistei „Convorbiri literare”, alături de Ioan I. Cantacuzino, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, H. H. Stahl.
În anul 1934, Constantin Noica s-a căsătorit cu Wendy Muston, fiica unor funcționari de la Ambasada Angliei în România, o englezoaică plină de o vitalitate debordantă și molipsitoare, dar care nu putea fi numită o femeie frumoasă, pe care a cunoscut-o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap planurile tatălui său care dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea dintr-o familie bună.
Noica împreună cu soția acestuia s-au mutat la Sinaia, air filosoful începe să traducă, timp de doi ani opt romane polițiste ale lui Edgar Wallace, pentru editura Hertz, trimițând în același timp către diverse gazete un număr impresionant de articole, abordând diverse teme de actualitate, politică, viață mondenă, cultură, acesta fiind și un mijloc ideal de a-și perfectiona arta scrisului.
În 1935, la vârsta de 26 de ani, în urma unei răceli survenite la schi, Noica se îmbolnăvește de pielonefrită tuberculoasă gravă, este operat şi rămâne cu un singur rinichi.
Noica a continuat să traducă numeroase lucrări, mai ales cele semnate de Descartes şi Kant, iar în anul 1936, Noica publică volumul „Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant”, iar în 1937 văd lumina tiparului volumule „De Caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului” şi „Viaţa şi filosofia lui René Descartes”.
Mișcarea Legionară
Anul 1938 a înseamnat pentru Noica plecarea la Paris unde și-a continuat studiile de specializare, acesta obținând o bursă din partea Institutul Francez de Înalte Studii din România. La Paris, Noica este absorbit de literatura franceză, însă rămâne la curent cu știrile din România. Chiar dacă până atunci a evitat aderarea la mișcarea legionară, în 1938, când Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat din ordinul regelui Carol al II-lea, Noica trimite de la Paris în România, o telegramă către prietenii săi, prin care anunță adeziunea sa la mișcarea legionară.
Întors în țară, în 1940 Noica își susține, la București, doctoratul în filosofie, cu teza „Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”,
În august 1940, Noica face primul gest gazetăresc de rezonanță legionară, publicând într-un număr unic, revista „Adsum” – „Sunt aici, sunt de față”, pe care o scrie singur și o finanţează din fonduri proprii, vorbind despre „martiriul mișcării legionare” care este prigonită de regimul Frontului Renașterii Naționale condus de regele Carol al II-lea.
Spre finalului anului, după aflarea veștii că la 27 noiembrie Nicolae Iorga a fost asasinat de către legionari, Constantin Noica se dezice de mişcarea legionară, iar orice legătură cu această mișcare ia sfârșit.
Berlin
Anii 1940 – 1944 îl găsesc pe Constantin Noica în Berlin unde a fost referent de filosofie la Institutul Româno – German, aici participând la seminarul de filosofie al profesorului Martin Heidegger, iar împreună cu Mircea Vulcănescu și Constantin Floru va edita patru dintre cursurile universitare ale lui Nae Ionescu, precum si anuarul „Izvoarele de Filosofie”. La Berlin a participat activ și la întemeierea Asociaţiei Filosofice „Prietenii lui Nae Ionescu”.
La cererea colegilor germani, Noica încearcă să scrie o istorie a filosofiei românești, însă constată că nu are despre ce anume să scrie și gândul că aparține unei culturi căreia nu i se poate atribui o filosofie proprie î-l determină ca pentru tot restul vieții să lupte pentru a reuși să pună temelia unei filosofii românești.
Noica a publicat în 1943 volumul „Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecării”, iar în 1944 au apărut volumele „Pagini despre sufletul românesc” şi „Jurnal filosofic”.
Războiul
În 1944, din cauza precipitării evenimentelor, este mobilizat în armata României, însă, fiind declarat inapt medical, Noica este folosit ca translator, mai întâi în lagărul de prizonieri americani de la Timiş, iar din septembrie 1944, în lagărul de prizonieri germani din Craiova. După 23 august 1994, când România a întors armele împotriva Puterilor Axei și a trecut de partea Aliaților, lui Constantin Noica i s-a propus ca odată cu retragerea trupelor americane să plece și el peste ocean. Noica a refuzat și a ales să rămână în ţară, afirmând, mai târziu că: „Nu te poţi împlini decât aproape de originile tale. Este ceea ce ai căutat tu necontenit, cu încăpăţânare şi vigoare. E drept că o astfel de statornicie a unit sacrificii, pe care nu ai de ce să le regreţi acum, din moment ce ele erau, pe cât se pare, înscrise de la bun început în destinul tău şi care până la urmă s-au dovedit fertile. Nu ştiu dacă la tine e vorba de preştiinţă sau de instinct – cert e că tu ai înţeles dintotdeauna ceea ce mie mi s-a părut multă vreme o extravaganţă sau chiar o nebunie: că a fi nu e cu putinţă, decât înăuntrul propriei tale etnii”.
După demobilizare, Noica se intoarce la Sinaia, însă în 1945, ca urmare a Reformei Agrare, familiei Noica i se confiscă cea mai mare parte a pământului, iar tatăl sau, care era cardiac, se stinge din viață în 1946. Constantin Noica, rămas cap de familie, este obligat să preia administrarea moșiei rămase de 50 de hectare la Chiriacu, lângă Alexandria, aici având să-și petreacă următorii patru ani și jumătate, până în primăvara lui 1949.
În 1947, Noica publică un studiu despre Goethe, deși, în timpul războiului, se orientase tot mai mult către Platon şi Hegel.
Condamnare
Deși Constantin Noica după aflarea veștii că la 27 noiembrie Nicolae Iorga a fost asasinat de către legionari, s-a dezis de mişcarea legionară, iar orice legătură cu această mișcare a luat sfârșit, comuniștii îi fixează acestuia, nemulțumiți de apartenența sa la ideile inițiale ale mișcării legionare, domiciliul obligatoriu la Câmpulung Muscel. Aici, Noica a scris volumele „Încercare asupra filosofiei tradiţionale”, în 1950 şi „Anti-Goethe”, în 1952.
La Câmpulung începe pentru Noica una dintre cele mai fructuoase perioade a vietii lui, acesta făcând trecerea de la intelectualul sobru și de bună factură intelectuală, de la traducătorul desăvârșit, eseistul talentat, de la moșierul, familistul și omul prestigios la o personă non grata. Dacă pentru un om normal această situație l-ar fi doborât, pe Noica l-a făcut să se simtă liber si motivat să se dedice întru totul filosofiei. Aici, Noica s-a apropiat de ideea filosofică pe care o căuta, trasând principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tarziu.
La Câmpulung, Noica a format un fel de seminar filosofic pentru oameni cu un rafinat discernământ cultural, iar aceste întruniri clandestine din casa lui Noica aveau să reprezinte pretextul arestării lui precum și a celorlalți participanți la acest seminar, constituindu-se astfel așa numitul grup Noica.
La 11 decembrie 1958, fără nici o bază legală sau motivație a autorităților vremii, Constantin Noica a fost arestat, într-o perioadă în care mai mulţi intelectuali ai vremii, precum Dinu Pillat, Păstorel Teodoreanu, Alexandru Paleologu sau Nicu Steinhard, au împărtăşit aceeaşi soartă. Acuzațiile care i-au fost aduse de către comuniști lui Noica au fost de uneltire împotriva ordinii de stat, răspândirea de manuscrise cu caracter duşmănos şi a cărţilor legionarilor fugiţi din ţară, de ascultarea de posturi de radio străine cu comentarii duşmănoase la adresa regimului, precum și de faptul că a organizat seminarii în cadrul cărora a vorbit despre operele lui Goethe, Hegel, Cioran şi Eliade.
Noica a fost anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică și la 10 ani de degradare civică, cu sancţiunea complementară a confiscării averii. Împreună cu Noica au fost arestați şi condamnaţi toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, cei aruncaţi în detenţie primind titulatura de „grupul Noica-Pillat”, care cuprindea 25 de oameni de cultură.
Ceea ce l-a ajutat pe Constantin Noica să reziste în fața vitregiilor vremurilor nu a stat în credința creștină, ci în viața launtrică pusă în slujba dobândirii unei idei în filosofie. Pentru Noica, mântuirea însemna ideea pe care o descoperi prin propriile puteri, în timpul procesului, acesta declarând că: „eu sunt negustor de idei”.
În anul 1962, îi este publicat volumul „Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica”.
Constantin Noica a executat la Închisoarea Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în 8 august 1964.
București
În anul 1964, după ce este eliberat din închisoare, Noica se stabileşte la București, urmând să locuiască într-un apartament de două camere, din Berceni. Acesta este angajat ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, iar în timpul liber a susținut seminarii pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene, la care au participat, printre alţii, și Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, seminariile ținându-se în micul său apartament.
În anul 1969, îi sunt publicate volumele „Douăzeci și șapte de trepte ale realului” şi „Platon: Lysis (cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri)”, în anul 1970 este publicat volumul „Rostirea filozofică românească”, iar în 1973, publică volumul „Creație și frumos în rostirea românească”.
În anul 1974, Noica își cumpără un apartament în zona Romancierilor din cartierul Bucureştean Drumul Taberei, iar acesta este momentul în care începe să își caute un loc pentru a se retrage. După îndelungate căutari la Snagov, în Vila Aslan, unde, în lipsa banilor, pentru a-și plăti chiria, a dat lecții de engleză chelnerilor și administratorului vilei, apoi la Cisnădie și Cisnădioara, în cele din urmă, în 1975 se stabilește la Păltiniș, unde în doar cațiva ani de zile a pus pe picoare cea mai originală școală de filosofie.
În 1975, îi sunt publicate volumele „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești” şi „Despărțirea de Goethe”.
Păltiniș
Din 1975, locuința lui Constantin Noica din Păltiniş, de lângă Sibiu, a devenit un loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi. Pentru a avea acces la dialogurile cu Noica, doritorii erau obligaţi să cunoască franceza, engleza și germana, dar şi greaca veche şi latina, iar candidaţii trebuiau să fi lecturat toate volumele din cele „100 de cărţi obligatorii“, care era o listă de lucrări de la care, în opinia lui Noica, se putea porni o discuţie serioasă.
Anii petrecuţi la Păltiniş au fost prolifici pentru activitatea editorială a filosofului, acesta publicând în 1978 volumele „Sentimentul românesc al ființei” şi „Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan”, în 1980 volumul „Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului”, în 1981 volumele „Devenirea întru ființă, vol. I: Încercarea asupra filozofiei tradiționale; vol. II: Tratat de ontologie” și în 1984 volumul „Trei introduceri la devenirea întru ființă”.
La Păltiniș, Noica a creat partea cea mai importanta a operei sale, acesta finalizându-și opera filosofica în 1986, cu publicarea volumului „Scrisori despre logica lui Hermes”.
Toată activitatea de la Păltiniș a fost reunită şi relatată în remarcabilul volum „Jurnalul de la Păltiniș”, al lui Gabriel Liiceanu, a cărui primă ediţie a văzut lumina tiparului în anul 1983.
Ultimii ani din viață
La finalul lunii noiembrie 1987, Constantin Noica a suferit un accident casnic stupid, acesta dorind să alunge un şoarece ce se afla în camera sa, s-a împiedicat de marginea covorului şi a căzut. Ca urmare a acestui incident, Noica și-a fracturat șoldul și câteva zile mai târziu a survenit o embolie care a dus la apariția unui edem pulmonar, diagnosticat ulterior la Spitalul Clinic din Sibiu.
La 4 decembrie 1987, Constantin Noica se stinge din viață, iar slujba înmormântării, conform dorinţei marelui filosof, a fost oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului, două zile mai târziu, la Schitul Păltiniș.
Familia
În noiembrie 1933, Constantin Noica se căsătorește cu Wendy Muston, fiica unor funcționari de la Ambasada Angliei din România, cuplul avînd doi copii: Răzvan, ce a devenit Părintele călugăr Rafail Noica și Alexandra Noica, căsătorita Wilson, ce s-a stabilit în Anglia. În 1948, cuplul a divorțat, iar pe 16 septembrie 1955, Wendy a reușit să plece definitiv din România, împreună cu copii acestora, la Londra, în Marea Britanie, iar în momentul plecării copii aveau 13 respectiv 11 ani.
Noica nu a excelat în postura de tată, el neglijându-i adeseori pe aceștia, filosoful trăind doar pentru spirit, neglijând de multe ori celelalte planuri ale vieţii.
În 1953, Constantin Noica se căsătorește a doua oară, cu Mariana Nicolaide, care era văduvă, soțul acesteia murind pe front la doar un an după casatorie, cei doi întâlnindu-se la Câmpulung, aceasta fiind venită la domiciliul forțat al socrilor.
Moștenire
De multe ori s-a afirmat că dacă a existat un om asupra căruia imprejurările exterioare nu au putut exercita decât o influență minimă, acela a fost Constantin Noica, care în ciuda maleabilității politicoase de care știa să dea dovadă față de semeni, omul acesta era acolo, în ungherele numai de el știute ale ființei sale, de o inflexibilitate draconică, aceasta reprezentând și una din trăsăturile de caracter cele mai importante ale marelui filosof.
Amintirea lui Constantin Noica a rămas vie în mintea și inima tuturor celor care l-au cunoscut iar cărțile sale au rămas un neprețuit tezaur al culturii noastre și o inegalabilă descifrare a profunzimilor spiritului și graiului românesc.
În anul 1988, lui Noica i se acordă, postum, Premiul Herder, iar în anul 1990, acesta este ales membru post-mortem al Academiei Române.
După anul 1989, Gabriel Liiceanu, unul dintre discipolii lui Noica, s-a ocupat de reeditarea integrală a operelor marelui filosof, fiind publicate: „De Dignitate Europae”, în 1988, „Jurnal de idei” şi „Rugați-vă pentru fratele Alexandru”, în 1990, „Simple introduceri la bunătatea timpului nostru”, „Eseuri de duminică” şi „Introducere la miracolul eminescian”, în 1992, „Manuscrisele de la Cîmpulung”, în 1997 şi „Echilibrul spiritual. Studii și eseuri (1929-1947)”, în 1998.
Bibliografie:
- Andrei Cornea, De la Școala din Atena la școala de la Păltiniș, Humanitas, 2004;
- Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, Humanitas, 1996;
- Ion Dur, Constantin Noica. De la gazetărie la gîndirea speculativă, Editura Pro Universitaria, București, 2020;
- Sorin Lavric, Noica și mișcarea legionară, Humanitas, 2007;
- www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/literatura/portret-constantin-noica-de-la-antiexistenta-catre-fericire-id23919.html;
- www.libertatea.ro/lifestyle/cine-a-fost-constantin-noica-4537132;
