Aristotel

Evaluează acest articol!

(384 – 7 martie 322 î.e.n)

Aristotel a fost un filosof și om de știință din Grecia Antică, unul dintre cei mai importanți intelectuali ai antichității, considerat un mare gânditori în domeniul politicii, psihologiei și eticii. Fost student al lui Platon, celebru pentru că a respins Teoria Formelor enunțată de profesorului său, Aristotel a adus numeroase contribuții importante în domeniul logicii, filozofiei, criticii, retoricii, fizicii, biologiei, psihologiei, matematicii, metafizicii, eticii și politicii.

Scriitor prolific, conferențiar și polimat, Aristotel a scris multe tratate și dialoguri elegante din care doar o treime au trecut testul timpului, transformând radical subiectele pe care le-a investigat. Scrierile sale sub forma unor note de curs și a unor manuscrise ce oferă o sinteză complexă a diferitelor filozofii existente înainte de el, sunt cele mai vechi tratate filozofice complete, iar printre cele mai notabile lucrări ale sale se numără „Etica nicomahică”, „Politica”, „Metafizica”, „Poetica”, „Analitica primă” și „Analitica secundă”.

Realizările lui Aristotel sunt extraordinare, acesta fiind primul om de știință din istorie, primul autor ale cărui lucrări conțin observații detaliate și extinse ale fenomenelor naturale și primul filozof care a reușit să înțeleagă, în cadrul metodei științifice, relația dintre observație și teorie. Acesta a identificat diferitele discipline științifice și a explorat relațiile dintre ele, a fost primul profesor care și-a organizat prelegerile în cursuri și le-a atribuit un loc într-un plan de învățământ, iar Lyceum a fost primul institut de cercetare în cadrul căruia mai mulți savanți și cercetători s-au reunit pentru a colabora și a se documenta, acolo fiind constituită prima bibliotecă de cercetare, o colecție sistematică de lucrări care să fie folosită de colegii săi și să fie transmisă posterității.

În calitate de părinte al logicii occidentale, a dezvoltat un sistem formal de raționament, observând că validitatea deductivă a oricărui argument poate fi determinată mai degrabă de structura sa decât de conținutul său, exemplificând prin silogismul „Toți oamenii sunt muritori; Socrate este un om; prin urmare, Socrate este muritor.” Pe baza acestui argument și datorită structurii sale, atâta timp cât premisele sunt adevărate, atunci concluzia trebuie să fie și ea adevărată, logica aristotelică dominând până la apariția logicii propoziționale și a logicii predicatelor.

Acesta a revizuit și generalizat cunoștințele despre formele gândirii, scriind o operă centrată special pe studiul gândirii omului, considerând că formele centrale ale gândirii sunt noțiunea, judecata și raționamentul.

În 335 î.e.n. Aristotel și-a fondat propria școală intitulată Lyceum, în Atena, școală filozofică peripatetică, unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții studiind, predând și scriind, continuând neobosit cercetările, punând bazele științei moderne.

Numit de către musulmani „Primul Învățător”, de către creștini „Filozoful”, iar de către poetul Dante „maestrul celor care știu”, prin vastul sistem filozofic și științific conceput de către Aristotel, ce cuprindea o varietate de domenii, ideile sale au stat la baza gândirii medievale creștine și islamice și au modelat profund erudiția medievală, fiind axul culturii Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea, dar care sunt regăsite și în filozofiile din prezent, conceptele aristotelice fiind integrate în gândirea occidentală.

Deși opera sa științifică se bazează în mod ferm pe observație, Aristotel recunoaște și posibilitatea cunoașterii neempirice, ce nu era bazată pe experiență. În domeniul metafizicii, el credea în existența unei ființe separate și neschimbătoare ce este sursa tuturor celorlalte ființe, iar în domeniul eticii, susținea că numai prin excelență se poate atinge eudemonismul, ce reprezintă fericirea obținută printr-o viață dominată de rațiune, și nu de plăceri efemere, ce constituie cel mai bun tip de viață.

Aristotel a fost fondatorul logicii formale, pentru care a constituit un sistem finit ce timp de secole a fost considerat suma disciplinei, a fost un pionier al zoologiei, atât observațional, cât și teoretic, unele dintre lucrările sale rămânând de neegalat până în secolul al XIX-lea însă, acesta s-a remarcat mai ales ca filozof, fiind fondatorul unei abordări a filozofiei ce începe de la observație și experiență înainte de gândirea abstractă, scrierile sale în domeniul eticii, teoriei politice, metafizicii și filozofiei științei continuând să fie studiate și astăzi, opera sa având încă un cuvânt de spus în dezbaterile filozofice contemporane. Fără niciun dubiu, și cei care îl critică astăzi admit că el a fost unul din cei mai importanți filozofi din istoria omenirii.

Tinerețe

Aristotel, al cărui nume înseamnă „cel mai bun scop” în greaca veche, s-a născut în anul 384 î.e.n. în Stagira, o cetate din Grecia antică, în nord-estul peninsulei Halkidiki. Tatăl său, Nicomachus, a fost medicul curții regelui macedonean Amyntas al III-lea, ce a domnit între 393 și 370 î.e.n. bunicul lui Alexandru cel Mare, iar mama sa, pe nume Phaestis, provenea dintr-o familie aristocratică.

În tinerețe, Aristotel a învățat de la tatăl său noțiuni despre biologie și medicină, însă când acesta avea aproximativ 13 ani, părinții lui au murit, rămânând orfan, fiind crescut de Proxenus de Atarneus, unchiul acestuia, ce a fost căsătorit cu sora mai mare a lui Aristotel, Arimneste, devenindu-i tutore. Deși s-au păstrat puține informații despre copilăria lui Aristotel, acesta și-a petrecut o parte din aceasta în cadrul palatului macedonean, stabilind primele legături cu monarhia macedoneană.

La acea vreme, Atena era considerată centrul academic al lumii, iar în anul 367 î.e.n. pe când Aristotel avea 17 ani, Proxenus îl trimite pe Aristotel în Atena pentru a urma o educație superioară, și astfel, acesta s-a înscris la Academia lui Platon, cea mai importantă instituție de învățământ din Grecia, rămânând acolo timp de 20 de ani, fiind atât elev, cât și colegul lui Platon.

Multe dintre dialogurile ulterioare ale lui Platon datează din aceste decenii și este posibil ca ele să reflecte și contribuțiile lui Aristotel la dezbaterile filozofice din cadrul Academiei.

Ca și Platon, Aristotel a scris inițial sub formă de dialog, iar ideile sale timpurii arată o puternică influență platoniciană. Dialogul său „Eudemus”, reflectă viziunea platoniciană potrivit căreia sufletul este încarcerat în trup și este capabil de o viață mai fericită doar atunci când trupul a fost lăsat în urmă. Potrivit lui Aristotel, morții sunt mai fericiți decât cei vii, iar a muri înseamnă a te întoarce la adevărata ta casă.

Aristotel susținea că toată lumea trebuie să facă filozofie, și chiar și argumentarea împotriva practicii filozofiei este ea însăși o formă de filozofare. Acestea susținea că cea mai pură formă a filozofiei este contemplarea naturii, în acest scop, Dumnezeu creând ființele umane și oferindu-le un intelect dumnezeiesc, iar celelalte caracteristici precum tăria, frumusețea, puterea și onoarea, fiind lipsite de valoare.

Aristotel a avut întotdeauna o mare datorie față de Platon, acesta preluând o mare parte din ideile filozofice ale profesorului său, însă învățătura lui Aristotel s-a format mai des prin modificarea decât prin repudierea doctrinelor lui Platon.

Aristotel s-a distanțat de „Teoria Formelor” a lui Platon, care susținea că pe lângă lucrurile particulare, există un tărâm suprasensibil al formelor, ce sunt imuabile și veșnice, ce face ca lucrurile particulare să fie inteligibile prin explicarea naturii lor comune. De exemplu, un lucru este un cal, în virtutea faptului că împărtășește sau imită forma unui cal.

Într-o lucrare pierdută „Despre idei”, Aristotel susținea că argumentele din dialogurile centrale ale lui Platon stabilesc doar că există, pe lângă particularități, anumite obiecte comune ale științelor. Astfel, în lucrările care au supraviețuit, Aristotel contestă adesea „Teoria Formelor”, uneori cu politețe, alteori cu dispreț, iar în „Metafizica” sa, argumentează că teoria nu reușește să rezolve problemele pe care trebuia să le abordeze, precizând că tot ceea ce face această teorie este să introducă noi entități egale ca număr cu entitățile care trebuie explicate, ca și cum s-ar putea rezolva o problemă prin dublarea ei.

Aristotel a avut o bună relație cu filosoful Platon, fostul student al lui Socrate, însă când Platon a decedat în 347 î.e.n. din cauza faptului că Aristotel nu a fost de acord cu unele dintre tratatele filozofice ale lui Platon, acesta nu a moștenit funcția de director al Academiei, așa cum mulți își imaginau că se va întâmpla, nepotul lui Platon, Speusippus devenind șeful Academiei, Aristotel părăsind Atena.

Călătorii – Studiul animalelor

Hermias, absolvent al Academiei, rege al cetății Atarneus, din Misia, în Asia Mică, astăzi parte a Turciei, l-a invitat pe Aristotel la curtea sa, filozoful migrând din Atena la Assos, oraș aflat sub patronajul lui Hermias. Cei doi au devenind prieteni apropiați, iar Aristotel a fondat prima sa școală filozofică și s-a căsătorit cu Pythias, prima sa soție, nepoata lui Hermias, iar împreună au avut o fiică pe care au numit-o tot Pythias.

Totodată, Aristotel l-a ajutat pe Hermias să negocieze și o alianță cu Macedonia, ceea ce a provocat mânia regelui persan Artaxerxes al III-lea, ce a condus la arestarea și executarea lui Hermias. După moartea regelui, Aristotel i-a dedicat acestuia un poem intitulat „Odă virtuții”, singurul său poem care a supraviețuit timpului.

În timpul celor câțiva ani cât Aristotel a locuit în Assos și în orașul Mytilene, de pe insula Lesbos, împreună cu elevul său Theophrastus, a efectuat ample cercetări științifice privind clasificarea animalelor în genuri și specii, descriind peste 500 specii de animale, multe dintre ele în detaliu, rezultate muncii sale fiind transcrise în cartea „Istoria animalelor”, la care Aristotel a adăugat și două scurte tratate „Despre părțile animalelor” și „Despre nașterea animalelor”. Pe lângă studiu, Aristotel a adunat și o colecție vastă de animale și a introdus un sistem primitiv de clasificare a acestora, în dependență de sânge, astfel:

Animale cu sânge: animale patrupede care nasc pui (mamifere), pești, reptile, păsări și amfibieni;
Animale fără sânge: insecte, moluște și crustacee.

Deși Aristotel nu a pretins că a fondat zoologia, această ramură a biologiei începe odată cu descrierile lui.

Studiile sale despre anatomia, dieta, habitatul, modurile de copulație și sistemele de reproducere ale mamiferelor, reptilelor, peștilor și insectelor sunt un amestec de investigații minuțioase și vestigii ale superstiției, iar unele dintre poveștile sale despre specii rare de pești s-au dovedit a fi exacte multe secole la rând, iar altele, au evidențiat clar și concis o problemă biologică a cărei rezolvare a durat multe sute de ani, cum ar fi natura dezvoltării embrionare.

Ori de câte ori există un conflict între teorie și observație, Aristotel insista că trebuie să se încreadă în observație, deoarece teoriile sunt de încredere doar dacă rezultatele lor sunt conforme cu fenomenele observate.

Tutorele lui Alexandru cel Mare

În 343 î.e.n. Filip al II-lea, regele Macedoniei, îl cheamă pe Aristotel în capitala macedoneană Pella și îi solicitâ să fie tutorele fiului său de 13 ani, viitorul Alexandru cel Mare. Atât Filip, cât și Alexandru aveau o mare stimă pentru Aristotel și s-au asigurat că curtea macedoneană îl răsplătește generos pentru munca sa, iar una din condițiile acceptării a fost aceea ca orașul său natal, Stagiara, să fie reconstruit, lucru ce s-a și întâmplat.

Aristotel a fost numit în fruntea Academiei regale din Macedonia, iar în timpul pe care l-a petrecut la curtea macedoneană, Aristotel i-a dat lecții nu doar lui Alexandru cel Mare, dar și altor doi viitori regi, Ptolemeu și Casandru.

Nu se cunoaște în ce măsură Aristotel l-a influențat pe Alexandru, deoarece se cunosc puține lucruri concrete despre interacțiunea dintre cei doi. Aristotel l-a învățat pe acesta diverse noțiuni, însă această școlarizare a durat doar doi sau trei ani, fiind cuprinsă între vârsta de 13 și 15 ani a lui Alexandru, deși Aristotel a rămas în capitala Macedoniei vreme de opt ani. La cincisprezece ani, Alexandru servea deja ca adjunct al comandantului militar al tatălui său, iar studiul nu mai era o prioritate pentru el.

Aristotel și-a încurajat elevul, pe Alexandru, spre cucerirea Orientului, iar atitudinea profesorului față de Persia a fost fără jenă etnocentrică. Aristotel l-a sfătuit pe Alexandru să fie „un conducător pentru greci și un despot pentru barbari, să se comporte cu primii ca și cu prieteni și rude, iar cu cei din urmă să se comporte ca și cu fiarele sau plantele”.

Până în 326 î.e.n. Alexandru era stăpânul unui imperiu care se întindea de la Dunăre la Indus și includea Libia și Egiptul, iar sursele antice relatau că în timpul campaniilor sale, Alexandru a dispus ca multe specimene biologice să fie trimise tutorelui său, Aristotel, din toate părțile Greciei și din Asia Mică, pentru a fi studiate.

Spre sfârșitul vieții sale, din cauza relației regelui macedonean cu Persia și cu supușii săi, relația dintre Alexandru cel Mare și Aristotel s-a înstrăinat.

Lyceum

După ce Alexandru cel Mare a devenit rege al Macedonie, a cucerit Atena, iar în timp ce regele macedonean cucerea Asia, Aristotel, în vârstă de 50 de ani, s-a întors în Atena. Deși Academia lui Platon din Atena, condusă acum de Xenocrate, avea încă o mare influență asupra gândirii Greciei, cu permisiunea lui Alexandru, Aristotel și-a fondat propria școală, în afara granițelor orașului Atena, într-o zonă de exerciții publice dedicată zeului Apollo Lyceus, de unde și numele de Lyceum. Acesta a construit o bibliotecă substanțială și a adunat în jurul său un grup de studenți străluciți, numiți „peripatetici”, denumire ce deriva de la numele claustrului în care se plimbau și își purtau discuțiile, fondând și peripatetismul, respectiv doctrina filozofică a lui Aristotel și a urmașilor săi.

Școala fondată de Aristotel nu era o instituție privată precum Academia lui Platon, unde doar anumite persoane aveau oportunitatea de a participa la cursuri, ci era publică, iar multe dintre conferințe erau deschise publicului larg și se țineau gratuit.

Aristotel a împărțit științele în trei tipuri, respectiv productive, practice și teoretice:

Științele productive, erau cele care în mod firesc, au un produs, și a inclus nu numaiingineria și arhitectura, care au produse precum poduri și case, ci și discipline precum strategia și retorica, unde produsul este ceva mai puțin concret, cum ar fi victoria pe câmpul de luptă sau în instanțe;
Științele practice, mai ales etica și politica, care sunt cele care ghidează comportamentul;
Științele teoretice, precum fizica, matematica și teologia, care sunt cele care nu au nici un produs și nici un scop practic, dar a căror informații și înțelegere este necesară.

Membrii Lyceumului au efectuat cercetări într-o gamă largă de subiecte, toate de interes pentru Aristotel însuși, precum botanică, biologie, logică, muzică, matematică, astronomie, medicină, cosmologie, fizică, istoria filozofiei, metafizică, psihologie, etică, teologie, retorică, istorie politică, guvernare, teorie politică și arte, iar pentru toate aceste domenii, Lyceum a colectat manuscrise, reușind astfel, potrivit unor relatări antice, să realizeze prima mare bibliotecă a antichității.

Această perioadă de 13 ani cât a locuit în Atena, între 335 și 323 î.e.n. este cea în care se crede că Aristotel a compus multe dintre lucrările sale, scriind multe dialoguri, din care, din păcate, s-au păstrat doar fragmente. Lucrările ce au supraviețuit timpului sunt sub formă de tratate și în cea mai mare parte, nu au fost destinate publicării pe scară largă, considerându-se că acestea au fost „manuale de curs” pentru studenții săi. Printre cele mai importante tratate ale sale se numără „Fizica”, „Metafizica”, „Etica Nicomahică”, „Politica”, „Despre suflet” și „Poetica”.

Lucrările lui Aristotel, deși nu sunt la fel de rafinate ca cele ale lui Platon, sunt sistematice. Dialogurile lui Platon trec în mod constant de la un subiect la altul, depășind întotdeauna granițele dintre diferitele discipline filozofice sau științifice, pe când ale lui Aristotel, nu. Desigur, nu a existat o disciplină intelectuală până când Aristotel nu a introdus această noțiunea în învățăturile predate la școala sa.

Cele mai multe dintre lucrările lui Aristotel care au supraviețuit timpului, cu excepția tratatelor de zoologie, aparțin probabil celei de-a doua perioade pe care marele filozof a petrecut-o în Atena, iar principalele tratate despre fizică, metafizică, psihologie, etică și politică, au fost rescrise și actualizate în mod constant, fiecare fraza scrisă de Aristotel fiind fertilă în idei și plină de energie, în contrast cu proza sa, care nu este, de obicei, nici lucidă, nici elegantă.

În această perioadă, soția lui Aristotel, Pythias, s-a stins din viață, iar marele filozof a dezvoltat o nouă relație cu Herpyllis, probabil ca și el originară din orașul Stagira, deși originile ei sunt contestate. Unii istorici presupun că era doar sclava lui, iar alții deduc din testamentului lui Aristotel că era o femeie eliberată și probabil soția lui în momentul decesului filozofului. În orice caz, cei doi au avut copii împreună, inclusiv un fiu, Nicomachus, numit după tatăl lui Aristotel și după care se presupune că este numită etica sa Nicomahică.

În timpul anilor petrecuți de Aristotel la școala sa din Atena, la Lyceum, relația sa cu fostul său elev Alexandru cel Mare s-a răcit, regele macedonean devenind megaloman, s-a proclamat zeu și a solicitat ca grecii să se închine în fața lui în semn de adorație. Opoziția față de această cerere a fost condusă de către nepotul lui Aristotel, Callisthenes, ce fusese numit istoric, la recomandarea lui Aristotel, al expediției asiatice a lui Alexandru cel Mare, iar pentru eroismul său, Callisthenes a fost implicat pe nedrept într-un complot și executat.

Când Alexandru cel Mare a murit în 323 î.e.n. Atena democratică a devenit incomodă pentru macedoneni, pentru cei care aveau legătură cu macedonenii, chiar și pentru cei care erau anti-imperialiști. Astfel, după treisprezece ani petrecuți la Atena, în anul 323 î.e.n. Aristotel a găsit din nou un motiv să se retragă din oraș, spunând că nu dorea ca orașul care îl executase pe Socrate „să păcătuiască de două ori împotriva filozofiei”, refugiindu-se la Chalcis, în Euboea, unde în anul 322 î.e.n. acesta a decedat. Probabil că plecarea sa a fost cauzată de o reapariție a sentimentului anti-macedonean mereu în floare în Atena, ce a ajuns până în punctul de fierbere când Alexandru a decedat în Babilon, iar din cauza legăturilor sale cu Macedonia, Aristotel s-a temut, în mod rezonabil, pentru siguranța sa.

Prin testamentul său, i-a lăsat lui Theophrastus, succesorul său în fruntea Lyceumului, biblioteca sa și propriile sale scrieri, iar operele lui Aristotel care au supraviețuit timpului, însumează aproximativ un milion de cuvinte și reprezintă probabil doar o cincime din scrierile sale.

Scrieri

Operele scrise de Aristotel se împart în două grupe, respectiv cele care au fost publicate de el, formate în principal din lucrări populare, dar care acum sunt aproape în întregime pierdute, și cele care nu au fost destinate publicării, ce cuprind tratate pe care Aristotel le-a folosit în predarea cursurilor sale, și care au fost colecționate și păstrate.

Dintre lucrările lui Aristotel pierdute fac parte poezii, scrisori, eseuri, dar și dialoguri în manieră platoniciană, iar acestea erau adesea foarte diferite de doctrinele tratatelor care au supraviețuit, Alexandru din Afrodisia sugerând că operele lui Aristotel ar putea exprima două adevăruri, respectiv un adevăr „exoteric” pentru public și un adevăr „ezoteric” rezervat studenților din Lyceum. Scrierile populare ale lui Aristotel nu reflectă opiniile publice ale sale, ci mai degrabă o etapă timpurie a dezvoltării sale intelectuale.

Se estimează că Aristotel a scris aproximativ 200 de lucrări, majoritatea sub formă de notițe și ciorne ce abordează teme legate de raționament, retorică, politică, etică, știință și psihologie. Acestea constau în dialoguri, înregistrări ale unor observații științifice și lucrări sistematice. Lucrările lui Aristotel care s-au păstrat provin din manuscrisele lăsate de acesta după moartea sa, elevul său Theophrastus având grijă de scrierile sale, ce mai târziu le-a transmis propriului său student Neleus din Scepsis, ai cărui moștenitori le-au ascuns într-o pivniță pentru a împiedica confiscarea lor pentru biblioteca regilor Pergamului, Turcia de astăzi. Mai târziu, în secolul I î.e.n., cărțile au fost cumpărate de către un colecționar, de Apellicon din Teos, și aduse înapoi în Atena. În anul 86 î.e.n., după cucerirea orașului, aceste manuscrise au fost rechiziționate de comandantul roman Sulla și aduse la Roma, unde au fost editate, iar în jurul anului 30 î.e.n. au fost publicate de Andronicus din Rodos, ultimul conducător al Lyceumului, cu titlurile, forma și în ordinea cunoscută astăzi. Din cele aproximativ 200 de lucrări ale lui Aristotel, doar 31 au rezistat timpului, cele mai multe datând din perioada în care Aristotel a lucrat la Lyceum.

Familie

În timpul perioadei de trei ani pe care a petrecut-o în Mysia, Aristotel a cunoscut-o și s-a căsătorit cu prima sa soție, Pythias, nepoata regelui Hermias, împreună, cuplul având o fiică, pe nume Pythias, denumită după mama sa.

În 335 î.e.n. în același an în care Aristotel a deschis Lyceum, soția sa Pythias s-a stins din viață. La scurt timp, Aristotel a început o poveste de dragoste cu o femeie pe nume Herpyllis, ce provenea din orașul său natal, Stagira, iar potrivit unor istorici, este posibil ca Herpyllis să fi fost sclava lui Aristotel, ce i-a fost acordată de către curtea Macedoniei. Aceștia presupun că, în cele din urmă, Aristotel a eliberat-o și s-a căsătorit cu ea, aceasta născându-i copii, inclusiv pe fiul acestuia Nicomachus, numit după tatălui lui Aristotel.

Deces

Când Alexandru cel Mare a decedat în 323 î.e.n. guvernul pro-macedonean a fost răsturnat. Având în vedere sentimentul anti-macedonean, Aristotel a fost acuzat de impietate pentru asocierea cu fostul său student și cu curtea macedoneană, și astfel, pentru a evita să fie urmărit penal și executat, a părăsit Atena și a fugit la Chalcis, pe insula Eubea, pe moșia familiei mamei sale, declarând „Nu voi permite atenienilor să păcătuiască de două ori împotriva filosofiei”, ca o referire la procesul și execuția lui Socrate de către cetățenii din Atena.

La 7 martie 322 î.e.n. la doar un an după ce a fugit în Chalcis, după ce l-a numit pe elevul său Antipater drept executorul său testamentar principal, cerând în scris să fie înmormântat alături de soția sa, Aristotel a contractat o boală a organelor digestive, și astfel, marele filozof s-a stins din viață.

Doctrine

Logica

Prin tratatele „Categorii”, „Despre interpretare”, „Analitica primă”, „Analitica secundă”, „Topica” și „Respingerile sofistice”, ce au fost grupate într-o colecție cunoscută sub numele de „Organon”, sau „unealta gândirii”, lui Aristotel i se atribuie cel mai timpuriu studiu al logicii formale, fiind considerat fondatorul logicii, concepția sa fiind forma dominantă a logicii occidentale până la progresele logicii matematice din secolul al XIX-lea. În cartea sa „Critica rațiunii pure”, Kant a afirmat că „odată cu Aristotel, logica și-a atins desăvârșirea.”

Ceea ce astăzi se numește logică aristotelică, cu tipurile sale de silogisme și metode de argumentare logică, ar fi fost etichetat de Aristotel drept „analitică”, iar termenul de „logică” l-ar fi folosit pentru a defini „dialectica”, sau arta de a ajunge la adevăr prin dialog.

Ordinea tratatelor pornește de la elementele de bază și analiza termenilor simpli, prezentate în „Categorii”, analiza propozițiilor și a relațiilor lor elementare în „Despre interpretare”, la studiul formelor mai complexe, și anume silogismele în „Analitica primă” și „Analitica secundă”, și dialectica sau arta de a ajunge la adevăr prin dialog, în „Topica” și „Respingerile sofistice”.

Primele trei tratate formează nucleul teoriei logice, respectiv gramatica limbajului logic și regulile corecte de raționament, iar „Analitica secundă” este dedicată teoriei silogismului, o metodă centrală de deducție care poate fi ilustrată prin exemple familiare.

Aristotel a inventat vocabularul tehnic utilizat în logică și a introdus practica utilizării literelor schematice pentru a identifica anumite modele de argumentare, lucru esențial pentru studiul sistematic al inferenței și care este omniprezent în logica matematicii moderne.

Silogistica lui Aristotel este o realizare remarcabilă, o formulare sistematică a unei părți importante a logicii. Din perioada Renașterii și până la începutul secolului al XIX-lea, s-a crezut că silogistica reprezintă întreaga logică, când, de fapt, este doar un fragment. Ea nu se ocupă, de exemplu, de inferențele care depind de cuvinte precum și, sau, dacă, atunci, ce în loc să fie atașate la substantive, leagă între ele propoziții întregi.

În „Analitica secundă”, Aristotel aplică teoria silogismului în scopuri științifice și epistemologice. Cunoașterea științifică trebuie să fie construită din demonstrații, iar o demonstrație este un tip special de silogism, unul ale cărui premise pot fi urmărite până la principii adevărate, necesare, universale și imediat intuite. Aceste principii primare, evidente de la sine, sunt legate de concluziile științei așa cum axiomele sunt legate de teoreme, axiomele explicând adevărurile ce constituie o știință. Aristotel credea că cele mai importante axiome ar fi cele care definesc obiectul propriu-zis al unei științe, cum prin axiomele geometriei s-ar defini triunghiului.

Fizica și metafizica

Aristotel a clasificat științele teoretice în trei mari grupe, respectiv fizică, matematică și teologie.

Fizica, așa cum o înțelegea el, este echivalentul a ceea ce astăzi s-ar numi „filozofie naturală” sau studiul naturii, și cuprindea noțiuni nu numai din domeniul modern al fizicii, ci și din biologie, chimie, geologie, psihologie și meteorologie.

Metafizica lipsește din clasificarea lui Aristotel, acest cuvânt ivindu-se pentru prima dată în catalogul postum al scrierilor sale ca denumire pentru lucrările enumerate după Fizică. El a recunoscut ramura filozofiei numită acum metafizică, pe care o numea „filozofia primă” și o definea ca fiind disciplina ce studiază „ființa ca ființă”.

Contribuțiile lui Aristotel aduse domeniului fizicii sunt mai puțin impresionante comparativ cu cercetările sale efectuate în domeniul științelor vieții. În lucrări precum „Despre generare și corupere” și „Despre cer”, a prezentat o imagine a lumii ce includea multe caracteristici moștenite de la predecesorii săi presocratici. De la Empedocle (490-430 î.e.n.) a preluat punctul de vedere conform căruia universul este compus din diferite combinații ale celor patru elemente fundamentale: pământ, apă, aer și foc, și fiecare element este caracterizat prin posesia unei perechi unice a celor patru calități elementare de căldură, frig, umezeală și uscăciune, respectiv pământul este rece și uscat, apa este rece și umedă, aerul este cald și umed, iar focul este cald și uscat. Acesta considera că fiecare element are un loc natural într-un cosmos ordonat și fiecare are o tendință înnăscută de a se îndrepta spre acest loc natural. Astfel, corpurile solide cad în mod natural, în timp ce focul, dacă nu este împiedicat, se ridică tot mai sus. Alte mișcări ale elementelor sunt posibile, dar acestea sunt „violente”.

Viziunea lui Aristotel asupra cosmosului se datorează, în mare măsură, lucrării „Timaios” a lui Platon, care la fel ca în acea lucrare, considera că Pământul se află în centrul universului, iar în jurul său Luna, Soarele și celelalte planete se învârt într-o succesiune de sfere cristaline concentrice. Considera că corpurile cerești nu sunt alcătuite din cele patru elemente terestre, ci sunt formate dintr-un al cincilea element superior, din chintesență, și că acestea au suflete sau intelecte supranaturale ce le ghidează în călătoriile lor prin cosmos.

Valoarea tratatelor precum „Fizica”, nu constă în afirmațiile lor științifice particulare, ci în analizele lor filozofice ale unor concepte care pătrund în fizica diferitelor epoci, concepte precum locul, timpul, cauzalitatea și determinismul (teorie potrivit căreia fenomenele sunt generate de înlănțuiri de cauze și efecte, prin condiționări și legități, prin interacțiuni necesare și repetitive).

În tratatul său „Metafizica”, Aristotel a clarificat distincția dintre materie și formă, materia fiind substanța fizică a lucrurilor, în timp ce forma era natura unică a unui lucru, care îi dădea acestuia identitatea, dar și tot ceea ce există, privit prin perspectiva strictă a simplei sale existențe și nu a relativei importanțe pe care acel corp, lucru, obiect, concept, idee, noțiune l-ar avea sau nu. Totodată, acesta tratează și diferite aspecte ale cauzalității, existența obiectelor matematice și a divinității.

Aristotel a examinat conceptele de substanță și esență, ajungând la concluzia că o anumită substanță este o combinație atât de materie, cât și de formă, teorie filozofică numită „Hylomorphism”. El distinge materia substanței ca fiind substratul sau materia din care este compusă, exemplificând că materia unei case sunt cărămizile, pietrele, lemnele sau orice alt lucru ce constituie casa potențială, în timp ce forma substanței este casa reală, și anume „adăpost pentru corpuri și bunuri” sau orice altă diferență care ne permite să definim ceva ca fiind o casă. Formula de unde rezultă componentele reprezintă socoteala materiei, iar formula de unde rezultă diferențele reprezintă socoteala formei.

Filozofia

În tratatul „Despre suflet”, Aristotel analizează psihologia umană, iar scrierile sale despre modul în care oamenii percep lumea continuă să stea la baza multor principii ale psihologiei moderne.

Lucrările lui Aristotel despre filozofie au influențat ideile din antichitatea târzie până în timpul Renașterii, iar unul dintre principalele puncte de interes ale filozofiei lui Aristotel a fost conceptul său sistematic de logică, obiectivul acestuia fiind acela de a găsi un proces universal de raționament care să-i permită omului să învețe orice lucru imaginabil despre realitate, procesul inițial presupunând descrierea obiectelor pe baza caracteristicilor, stărilor și acțiunilor acestora.

În tratatele sale filosofice, Aristotel a discutat, de asemenea, despre modul în care omul ar putea obține informații despre obiecte prin deducție și inferență. Pentru Aristotel, o deducție era un argument rezonabil în care „atunci când anumite lucruri sunt stabilite, altceva rezultă din necesitate în virtutea faptului că sunt așa”. Teoria sa despre deducție stă la baza a ceea ce filosofii numesc astăzi silogism, un argument logic în care concluzia este dedusă din alte două sau mai multe premise de o anumită formă.

Aristotel a considerat psihologia ca fiind o parte a filozofiei naturale, drept pentru care a acordat un timp îndelungat studiului filozofiei minții.

Pentru Aristotel, sufletul nu este, așa cum era în unele dintre scrierile lui Platon, un exilat dintr-o lume mai bună, rău adăpostit într-un corp josnic. Esența însăși a sufletului este definită de relația sa cu o structură organică. Nu numai oamenii, ci și animalele și plantele au suflete, principii intrinseci ale vieții animalelor și plantelor. Aristotel credea că un suflet este „actualitatea unui corp care are viață”, iar prin viață înțelegea capacitatea de auto-susținere, creștere și reproducere. Dacă privim o substanță vie ca pe un compus de materie și formă, atunci sufletul este forma unui corp organic, iar corpul organic este un corp care are organe, adică părți care au funcții specifice, cum ar fi gura mamiferelor și rădăcinile copacilor.

Aristotel a ordonat sufletele ființelor vii într-o ierarhie, stabilind că plantele au un suflet vegetativ sau nutritiv, ce se manifestă prin puterea de creștere, nutriție și reproducere, iar animalele au în plus puterile de percepție și de locomoție, acestea având un suflet sensibil, la care se adaugă și cel puțin o facultate senzorială, cea mai universală fiind atingerea. Datorită faptului că pot simți plăcerea, animalele au simțuri și dorințe. Oamenii, pe lângă toate aceste trăsături, au în plus puterea rațiunii și a gândirii, și astfel, sufletul acestora poate fi numit suflet rațional. Modul în care Aristotel a structurat sufletul și facultățile sale a influențat timp de aproape două milenii, nu numai filozofia, ci și știința.

Conceptul teoretic al lui Aristotel despre suflet diferă de cel al lui Platon și de cel al lui René Descartes, acesta considerând că sufletul nu este un agent interior imaterial care acționează asupra unui corp și că părțile sufletului sunt, de altfel, caracteristici, care se disting între ele prin operațiile și obiectele lor. Puterea de creștere este distinctă de puterea de a simți, deoarece creșterea și simțirea sunt două activități diferite, iar simțul vederii diferă de cel al auzului nu pentru că ochii sunt diferiți de urechi, ci pentru că sunetele sunt diferite de culori.

Aristotel a clasificat obiectele de simț în două categorii, respectiv cele care sunt proprii anumitor simțuri, cum ar fi culoarea, sunetul, gustul și mirosul, și cele care sunt perceptibile prin mai multe simțuri, cum ar fi mișcarea, numărul, forma și mărimea. Deși nu există un organ care să detecteze sensibilităților comune, există o caracteristică pe care Aristotel o numește „simț central”, care unifică aceste senzații în percepții ale unui singur obiect.

În afară de cele cinci simțuri și de simțul central, Aristotel recunoaște și posibilitatea altor caracteristici, ce au fost grupate sub denumirea de „simțuri interioare”, făcând apel în special la imaginație și memorie.

Aristotel explică că pe lângă caracteristicile cognitive, sufletul conține și caracteristici afective, denumindu-le sentimente spontane. Aceasta este o parte a sufletului ce este în esență irațională, dar care este capabilă să fie controlată de rațiune. Este locul dorinței și al pasiunii, iar atunci când este adusă sub influența rațiunii, este sediul virtuților morale, cum ar fi curajul și cumpătarea. Cel mai înalt nivel al sufletului este ocupat de minte sau rațiune, locul gândirii și al înțelegerii. Gândirea se deosebește de percepția senzorială și este apanajul, pe pământ, al ființelor umane. Gândirea, ca și senzația, constă în formularea de judecăți, însă senzația se referă la particularități, în timp ce cunoașterea intelectuală se referă la universalități. Raționamentul poate fi practic sau teoretic și, în consecință, Aristotel face distincția între acțiunea deliberată și cea speculativă.

În tratatul „Despre suflet”, Aristotel introduce o distincție suplimentară între două tipuri de minte, respectiv una pasivă, care poate „deveni toate lucrurile”, și una activă, care poate „face toate lucrurile”, Aristotel considerând că „mintea activă” este separabilă, impasibilă și neamestecată și că sufletului uman este sseparat de corp și nemuritor, fiind un reziduu al unei viziuni platonice conform căreia intelectul este o entitate distinctă separabilă de corp.

Etica

Dintre operele lui Aristotel ce au trecut testul timpului, fac parte și trei tratate de filozofie morală, respectiv „Etica Nicomahică”, „Etica eudemică” și „Etica mare”.

„Etica Nicomahică”, considerat cel mai important dintre cele trei tratate, despre care se crede că a fost numit în cinstea fiului lui Aristotel, Nicomachus, a prescris un cod moral de conduită pentru ceea ce el numea „viață bună”. Aristotel afirma că o viață bună sfidează într-o anumită măsură legile mai restrictive ale logicii, deoarece lumea reală prezintă circumstanțe care pot prezenta un conflict de valori personale. Acestea fiind spuse, era la latitudinea individului să raționeze cu prudență, dezvoltându-și în același timp propria judecată. Aceasta este prima lucrare dedicată în întregime problemelor de etică și reprezintă cea mai importantă lucrare de etică a lui Aristotel.

„Etica Eudemiană” este un alt tratat major al lui Aristotel despre comportamentul și judecata care constituie „viața bună”, iar în secolul al XIX-lea, a fost suspectată ca fiind opera elevului lui Aristotel, Eudemus din Rodos, însă nu s-au identificat suficiente argumente pentru a se îndoi de autenticitatea sa. Tratatele „Etica Nicomahică” și „Etica Eudemiană” au trei cărți în comun, respectiv cărțile V, VI și VII din primul tratat sunt identice cu cărțile IV, V și VI din cel de-al doilea tratat.

„Etica mare” este constituită, probabil, din notițe luate de către un student necunoscut al unui astfel de curs.

Abordarea eticii lui Aristotel este teleologică. Acesta susținea că dacă viața merită trăită, trebuie să fie cu siguranță pentru ceva care este un scop în sine, adică de dorit pentru sine. Astfel, binele suprem al omului poate fi plăcerea, fie că este pentru mâncare, băutură și sex, plăcerile estetice, intelectuale, o viață de acțiune virtuoasă în sfera politică, sau contemplația științifică sau filozofică.

Aristotel reduce astfel răspunsurile la întrebarea „Ce este o viață bună?” la o listă scurtă de trei dorințe, respectiv viața filozofică, viața politică și viața voluptuară, această triadă oferind cheia cercetării sale etice.

În tratatele sale de etică, Aristotel a urmărit să descopere cel mai bun mod de a trăi viața și de a-i da un sens, stabilind că binele suprem al omului este căutarea fericirii. Fericirea noastră nu este o stare, ci este o activitate a sufletului rațional în conformitate cu virtutea, și este determinată de capacitatea noastră de a trăi o viață care ne permite să ne folosim și să ne dezvoltăm rațiunea. În timp ce ghinionul poate afecta fericirea, o persoană cu adevărat fericită, învață să cultive obiceiuri și comportamente care o ajută să păstreze ghinionul în perspectivă.

Aristotel a definit, de asemenea, și ceea ce a numit „media de aur”, făcând referire că scopul suprem este să trăiești o viață morală. Pentru a realiza acest lucru trebuie să abordezi fiecare dilemă etică prin găsirea unui mijloc între a trăi în exces și a trăi în mod deficitar, ținând cont de nevoile și circumstanțele individului.

Politica

În tratatul „Politica”, Aristotel a examinat comportamentul uman în contextul societății și al guvernării. Acesta credea că scopul guvernului este de a face posibilă atingerea virtuții și a fericirii de către cetățeni și că este menit să ajute la ghidarea oamenilor de stat și a conducătorilor. „Politica” explorează, printre alte teme, cum și de ce iau naștere orașele, rolurile cetățenilor și ale politicienilor, bogăția și sistemul de clase, scopul sistemului politic, tipurile de guverne și democrații, dar și rolul sclaviei și al femeilor în gospodărie și în societate.

Studiile politice ale lui Aristotel combină observația și teoria. Acesta, împreună cu elevii săi au documentat constituțiile din 158 de state, scopul fiind de a cerceta, pe baza constituțiilor colectate, ce diferențiază o guvernare bună de o guvernare proastă, prin identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili păstrării unei constituții.

Aristotel afirma că toate comunitățile urmăresc un anumit bine, iar orașul-stat este cel mai înalt tip de comunitate, care urmărește cel mai înalt dintre bunuri. Cele mai primitive comunități sunt familiile formate din bărbați și femei, stăpâni și sclavi. Familiile se combină pentru a forma un sat, iar mai multe sate se combină pentru a forma un stat, care este prima comunitate autosuficientă. Statul nu este mai puțin natural decât familia, iar acest lucru este dovedit de faptul că ființele umane au puterea cuvântului, al cărui scop este „de a expune ceea ce este oportun și ceea ce nu este oportun, ceea ce este drept și ceea ce nu este drept”. Aristotel afirma că înființarea statului a fost cea mai mare dintre binefaceri, deoarece numai în cadrul unui stat, ființele umane își pot realiza adevăratul potențial.

Acesta considera că Guvernul trebuie să fie în mâinile unuia singur, a câtorva sau a mai multora, iar acestea pot guverna pentru binele general sau pentru binele conducătorilor. Guvernarea de către o singură persoană pentru binele general se numește „monarhie”, iar pentru un beneficiu privat, se numește „tiranie”. Guvernarea de către o minoritate este „aristocrație”, dacă urmărește interesul general al statului, și „oligarhie”, dacă este în beneficiul doar al minorității conducătoare. Guvernarea populară în interes comun este „republică”, iar guvernarea anarhică a mulțimii este „democrație”.

Aristotel susținea că dacă o comunitate conține un individ sau o familie de o excelență remarcabilă, atunci monarhia este cea mai bună constituție, însă, un astfel de caz este foarte rar, iar riscul de eșec este mare, deoarece monarhia se corupe în tiranie, care este cea mai rea constituție.

Aristotel considera că, în teorie, aristocrația este cea mai bună constituție după monarhie, deoarece minoritatea conducătoare va fi cea mai calificată pentru a guverna, dar în practică, consideră că democrație constituțională este mai benefică, deoarece ceea ce el a numit „republică”, reprezintă un stat în care bogații și săracii își respectă reciproc drepturile, iar cetățenii cei mai calificați conduc cu acordul tuturor.

Două elemente ale învățăturii lui Aristotel au afectat instituțiile politice europene timp de multe secole, iar acestea sunt justificarea sclaviei și condamnarea uzurii. Aristotel susținea că unii oameni consideră că dominația stăpânului asupra sclavului este contrară naturii și, prin urmare, nedreaptă. Dar se înșeală amarnic, deoarece un sclav este cineva care, prin natura sa, nu este proprietatea sa, ci a altcuiva. Totuși, Aristotel era de acord cu faptul că, în practică, o mare parte din sclavie este nedreaptă și speculează că, dacă ar putea fi create mașini fără viață pentru a îndeplini sarcini de jos, nu ar mai fi nevoie de sclavi ca unelte vii.

Retorica

Pentru Aristotel, retorica este o disciplină neutră din punct de vedere tematic, ce studiază mijloacele posibile de convingere. În tratatul „Retorica”, Aristotel a observat și a analizat vorbirea în public cu rigoare științifică pentru a-i învăța pe cititori cum să devină vorbitori mai eficienți. Aristotel credea că retorica este esențială în politică și în drept, și că aceasta ajută la apărarea adevărului și a justiției.

Pentru a-i sfătui pe oratori cum să exploateze stările de spirit ale audienței lor, Aristotel abordează în mod sistematic și adesea pătrunzător emoțiile umane, tratând pe rând furia, ura, frica, rușinea, mila, indignarea, invidia și gelozia, oferind în fiecare caz o definiție a emoției și o listă a obiectelor și cauzelor acesteia.

Aristotel credea că o bună retorică putea educa oamenii și îi încuraja să ia în considerare ambele părți ale unei dezbateri. Lucrarea lui Aristotel a explorat modul de a construi un argument și de a maximiza efectul acestuia, dar și raționamentul eronat care trebuie evitat, precum ar fi generalizarea pornind de la un singur exemplu.

Poetica

Tratatul „Poetica” este un studiu științific al scrisului și al poeziei, ce explorează fundamentele creației poveștilor, inclusiv dezvoltarea personajelor, intriga și firul narativ, unde Aristotel observă, analizează și definește mai ales tragedia și poezia epică. În comparație cu filozofia, unde sunt prezentate diverse idei și convingeri, poezia este o utilizare imitativă a limbajului, ritmului și armoniei pentru a reprezenta obiecte și evenimente din lume.

Prin acest tratat, Aristotel și-a propus, printre altele, să răspundă criticilor lui Platon legate de arta reprezentativă. Conform Teoriei Formelor enunțate de Platon, obiectele materiale sunt copii imperfecte ale formei originale, reale, iar reprezentările artistice ale obiectelor materiale sunt, prin urmare, doar copii ale unor copii, la două distanțe de realitate, teatrul având un efect nociv, stimulând emoții nedemne în publicul său.

În replică, Aristotel insistă asupra faptului că imitația, departe de a fi activitatea degradantă pe care o descrie Platon, este ceva natural pentru oameni, și o practică încă din copilărie, fiind una dintre caracteristicile ce îi fac pe oameni superiori animalelor, deoarece mărește considerabil domeniul de aplicare a ceea ce pot învăța.

Sarcina poetului este de a descrie nu ceva ce s-a întâmplat de fapt, ci ceva ce s-ar putea întâmpla, respectiv ceva ce este posibil pentru că este necesar sau probabil. Din acest motiv, poezia este mai filozofică și mai importantă decât istoria, deoarece poezia vorbește despre universal, iar istoria doar despre particular. O mare parte din ceea ce li se întâmplă oamenilor în viața de zi cu zi este o chestiune pur întâmplătoare, și numai prin ficțiune putem fi martorii consecințelor naturale prin care trec personajele.

Aristotel considera că drama are un efect benefic asupra emoțiilor, iar tragedia trebuie să conțină momente care să trezească mila și frica pentru a realiza o „purificare” a acestor emoții, făcând referire la faptul că prin vizionarea unei tragedii, oameni sunt ajutați să-și pună în perspectivă propriile tristeți și griji și astfel ei observă cum catastrofa îi poate cuprinde chiar și pe cei care le sunt superiori.

Lucrări de știință

Aristotel a scris și lucrări despre astronomie, despre științele pământului, inclusiv tratatul „Meteorologie”, unde prin meteorologie nu se referea pur și simplu la studiul vremii, definiția mai largă incluzând „toate afecțiunile pe care le putem numi comune aerului și apei, precum și tipurile și părțile pământului și afecțiunile părților sale”. În Meteorologie, Aristotel a identificat ciclul apei și a discutat despre o gamă variată de subiecte, cum ar fi dezastrele naturale și evenimentele astrologice. Chiar dacă multe dintre opiniile sale despre Pământ, la vremea respectivă au fost controversate, ele au fost readoptate și popularizate în timpul Evului Mediu.

Biologia

Unul din subiectele pe care Aristotel le-a studiat în cadrul Lyceumului a fost știința, acesta crezând că aceste cunoștințele pot fi obținute prin interacțiunea cu obiectele fizice.

Cercetările sale au inclus și un studiu al biologiei, el încercând, cu unele erori, să clasifice animalele în genuri pe baza caracteristicilor lor similare, clasificând animalele în specii pe baza celor care aveau sânge și a celor care nu aveau. Animalele cu sânge erau în mare parte vertebrate, în timp ce animalele „fără sânge” au fost etichetate drept cefalopode. În ciuda relativei inexactități a ipotezei sale, clasificarea lui Aristotel a fost considerată sistemul standard timp de sute de ani.

Biologia marină a fost, de asemenea, un domeniu de fascinație pentru Aristotel, iar prin nenumărate disecții, acesta a examinat îndeaproape anatomia creaturilor marine, care spre deosebire de clasificările sale biologice, observațiile sale despre viața marină, așa cum sunt exprimate în cărțile sale, sunt considerabil mai precise.

Moștenire

Încă din Renaștere, Academia lui Platon și Lyceumul lui Aristotel au fost considerate, în mod tradițional, doi poli opuși ai filozofiei. Platon a fost idealist, utopic, din alte lumi, iar Aristotel a fost realist, utilitarist, de bun simț.

Platon și Aristotel sunt considerați cei mai mari filosofi care au trăit vreodată însă, dacă contribuția lor în domeniul filozofiei este egală, Aristotel a fost cel care a adus cea mai mare contribuție la patrimoniul intelectual al lumii. Nu numai fiecare filosof, ci și fiecare om de știință îi este dator, iar el merită titlul pe care i l-a dat Dante de „maestrul celor care știu”.

În secolul care a urmat morții lui Aristotel, lucrările sale au fost scoase din uz însă, ele au ajuns să pună bazele a peste șapte secole de filozofie. Influența lui Aristotel asupra gândirii occidentale, a științelor umaniste și sociale este considerată de neegalat, excepție făcând contribuțiile lui Platon și Socrate.

Studenții favoriți ai lui Aristotel au preluat conducerea Lyceumului, dar în câteva decenii influența școlii a dispărut în comparație cu cea a Academiei lui Platon. Timp de câteva generații, lucrările lui Aristotel au fost aproape uitate, istoricul Strabon precizând că acestea au fost depozitate timp de secole într-o pivniță mucegăită din Asia Mică înainte de a fi redescoperite.

În anul 30 î.e.n. Andronicus din Rodos a grupat și editat lucrările rămase ale lui Aristotel în ceea ce a devenit baza pentru toate edițiile ulterioare, iar după căderea Romei, Aristotel a continuat să fie citit în Bizanț, devenind cunoscut în lumea islamică, unde gânditori precum Avicenna (970-1037), Averroes (1126-1204) și Moise Maimonide (1134-1204) au revitalizat preceptele logice și științifice ale lui Aristotel.

Bibliografie

Despre cer, traducere de Șerban Nicolau, Editura Paideia, București, 2006;
Despre interpretare, traducere de Constantin Noica, Editura Academiei, București, 1971;
Fizica, ediție bilingvă, traducere de Alexander Baumgarten, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2018;
Despre suflet, traducere de N. I. Ștefănescu, Editura Științifică, București, 1969;
Metafizica, traducere de Andrei Cornea, Editura Humanitas, București, 2001;
Etica nicomahică, traducere de Stella Petecel, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1988;
Politica, ediție bilingvă, traducere de Alexander Baumgarten, Editura IRI, București, 2001;
Retorica, ediție bilingvă, traducere de Maria-Cristina Andrieș, Editura IRI, București, 2004;
Poetica, traducere de D. M. Pippidi. Editura Academiei, București, 1965;
Classical Greek Philosophy, de Annas, Julia, Oxford University Press, 2001;
www.britannica.com/biography/Aristotle;
www.biography.com/scholars-educators/aristotle;
plato.stanford.edu/entries/aristotle;
www.history.com/topics/ancient-greece/aristotle;
iep.utm.edu/aristotle.