Anton Cehov

(29 ianuarie 1860 – 15 iulie 1904)

Anton Pavlovici Cehov a fost un prozator și dramaturg rus, considerat ca fiind unul dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile. Împreună cu Henrik Ibsen și August Strindberg, Anton Cehov este adesea numit una dintre cele trei figuri semnificative în nașterea modernismului timpuriu în teatru. Cehov a fost medic de profesie și spunea că: „Medicina este soția mea legală iar literatura este amanta mea”. Cele patru lucrări importante scrise de Cehov, „Pescărușul”, „Unchiul Vanya”, „Trei Surori” și „Podul vișinilor”,  reprezintă o provocare atât pentru echipa de actori cât și pentru public, deoarece în loc de acțiune convențională, Cehov oferă un „teatru al dispoziției” și o „viață scufundată în text”. Piesele scrise de Cehov nu erau complexe, dar erau ușor de urmărit și creează o atmosferă ușor sinistră pentru public, numită uneori melancolică sau lirică. La început, Cehov a scris povestiri pentru a câștiga bani, dar pe măsură ce ambiția sa artistică a crescut, a făcut inovații formale care au influențat evoluția povestirii moderne scurte. Nu s-a scuzat pentru dificultățile pe care le-a pus cititorilor, insistând că rolul unui artist este de a pune întrebări, nu de a le răspunde. Cehov, în operele sale, a descris viaţa societăţii ruse contemporane lui folosind o metodă simplă, fără procedee literare vizibile, și a fost considerat principalul reprezentant al realismului rus de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Copilăria.

Anton Chekhov s-a născut în 29 ianuarie 1860 în Taganrog, un port la Marea Azov, în sudul Rusiei. A fost al treilea dintre cei șase copii care au supraviețuit. Tata său, Pavel Yegorovich Cehov, a fost un negustor ce vindea produse alimentare, destul de  sărac, cu o fire aspră şi evlavioasă, un credincios ortodox și un tată abuziv, care se născuse iobag. Şi-a silit fiul, pe Anton, să lucreze ca vânzător în prăvălia sa şi l-a înscris într-un cor parohial pe care îl dirija el însuşi. Pavel Cehov, a fost văzut de unii istorici, ca fiind un model pentru multe dintre portretele de ipocrizie ale fiului său. Mama lui Anton Cehov, Yevgeniya, era o povestitoare excelentă ce își distra copiii cu povestirile despre călătoriile sale cu tatăl acesteia, un negustor de pânză, prin toată Rusia. În ciuda blândeţii mamei sale, copilăria lui  Cehov a rămas o amintire dureroasă, deşi în timp, s-a dovedit a fi o experienţă intensă şi plină de vitalitate pe care scriitorul nu s-a ferit să o invoce în operele sale. Adesea, Cehov spunea „talentele noastre le-am moștenit de la tatăl nostru, însă sufletul de la mama noastră”,

După ce a frecventat, pentru o scurtă vreme, o şcoală locală grecească, tânărul Cehov a fost admis în gimnaziu, la liceul orăşenesc, unde a studiat timp de 10 ani. Aici a primit cea mai bună educaţie disponibilă la vremea respectivă, ce era riguroasă, lipsită de imaginaţie și bazată pe clasicii greci şi latini. În 1876, când tatăl său a fost declarat falit, după ce împrumutase excesiv pentru a construi o casă nouă și după ce a fost înșelat de un contractor numit Mironov, din cauză datoriilor, pentru a evita închisoarea, a fugit la Moscova, la cei doi fii mai mari ai săi, Alexander și Nikolai, ce studiau la universitate. Familia a trăit în sărăcie la Moscova iar mama lui Chekhov a fost epuizată fizic și emoțional de această experiență. După mutarea familiei la Moscova, Cehov a rămas în Taganrog pentru încă trei ani, locuind singur şi întreţinându-se din meditaţiile date elevilor din clasele mai mici și din vânzarea de schițe scurte către ziare. Cehov, a trimis familiei din Moscova, fiecare rublă pe care o putea economisi, împreună cu scrisori amuzante pentru a-i mai înveseli.

În această perioadă, Cehov reușeșește să citească mult, inclusiv lucrările lui Cervantes, Turgenev, Goncharov și Schopenhauer, scriind o piesă de teatru comică, intitulată „Fatherless”, pe care fratele său Alexander a respins-o ca fiind „o născocire irescuzabilă, dar nevinovată”. În această perioadă, Cehov a experimentat, mai multe aventuri amoroase, una dintre ele fiind cu soția unui profesor. În anul 1879, după ce Cehov și-a încheiat educația, s-a alăturat familiei sale la Moscova, și a fost admis la școala de medicină de la Universitatea Medicală din Moscova.

Primele scrieri.

În Moscova, Cehov și-a asumat responsabilitatea pentru întreținerea întregii familii, iar pentru a-i susține și pentru a-și plăti taxele pentru studii, a scris zilnic schițe scurte si vignete amuzante ale vieții contemporane ruse, multe dintre ele sub pseudonime precum „Antosha Chekhonte” si ” Omul fără splină „. Producția sa prodigioasă a contribuit gradual la reputatia sa de cronicar satiric al vieții de strada din Rusia, iar până în 1882 el scria deja pentru revista săptămânală, ”Fragmente”, proprietatea lui Nikolai Leykin, unul dintre cei mai importanti editori de la acea vreme. Tonul lui Cehov în aceasta perioadă era mai aspru decât cel cunoscut în ficțiunea sa matură.

In 1884, Cehov, finalizeză studiile de medicină și devine medic, profesie pe care o consideră ca fiind principală, însă nu câștiga mulți bani din aceasta deoarece îi trata gratuit pe săraci.

Între anii 1884 si 1885, Cehov începe să tușească sânge, iar in 1886 boala s-a agravat, însă el nu a mărturisit familiei sau prietenilor săi că suferă de tuberculoză. De boala lui a știut doar Nikolai Leykin, căruia îi spunea „imi este frică să mă supun unui control de-al colegilor mei”. Totuși, Cehov, a continuat să scrie pentru publicații săptămânale, reușind să câștige suficienți bani pentru a-si muta familia într-o locuință mai bună.

La inceputul anului 1886, Cehov a fost invitat să scrie pentru una dintre cele mai populare publicații din Sankt Petersburg,  ”Novoye Vremya” – ”New Times”, care era deținută și editată de magnatul Alexey Suvorin, ce îi plătise o taxa pe linie de două ori mai mare decat cea plătită de Nikolai Leykin si ii permisese lui Cehov de trei ori mai mult spațiu. Alexey Suvorin avea să-i devină un prieten pentru totdeauna, poate cel mai apropiat prieten al lui Cehov. În scurt timp, Cehov atragea atenția atât literar cât și prin popularitate, motiv pentru care, Dmitry Grigorovich, un celebru scriitor rus, de 64 de ani, l-a contactat pe Cehov, după ce a citit povestirea sa, „Vânătorul”, scriindu-i „ai talent real, un talent care te plasează în prima linie, printre scriitorii din noua generație”. Dmitry Grigorovich l-a sfătuit pe Cehov să scrie mai puțin și să se concentreze mai mult pe calitatea literară. Sfatul lui Dmitry Grigorovich l-a inspirat pe tânărul Cehov, de 26 de ani, să aibă o ambiție artistică mai serioasa.

În 1888, cu ajutorul lui Grigorovich, colectia de povestiri ”La amurg” – ”V Sumerkakh” i-a adus lui Cehov, premiul Pușkin „pentru cea mai bună producție literară de înaltă valoare artistica”.

Punctul de cotitură.

În 1887, fiind epuizat din cauza suprasolicitării și a sănătății sale precare, Cehov face o călătorie în Ucraina, care l-a trezit din nou la frumusețea stepei. La întoarcere, Cehov scrie povestea „Stepa – Povestea unei călătorii”, pe care a numit-o „ceva destul de ciudat și mult prea original”, aceasta fiind publicată în revista literară ”The Northern Herald”. Într-o narativă care se învârte împreună cu procesele de gândire ale personajelor, Cehov evocă o călătorie în trăsură, prin stepă, prin ochii unui băiat tânăr trimis să trăiască departe de casă, și a însoțitorilor săi, un preot și un negustor. „Stepa” a fost numită „dicționarul poeziei lui Cehov” și a reprezentat un progres semnificativ pentru Cehov, expunând o mare parte din calitatea ficțiunii sale mature și câștigând publicarea într-un jurnal literar, mai degrabă decât într-un ziar.

În toamna anului 1887, un manager de teatru numit Korsh, îi solicită lui Cehov să scrie o piesă, rezultatul fiind piesa ”Ivanov”, ce a fost scrisă într-o perioadă de două săptămâni și a fost produsă în noiembrie al aceluiași an. Deși Cehov a găsit această experiență ca fiind  „îmbolnăvitoare”, piesa a avut succes și a fost lăudată, spre uimirea lui Cehov, ca o operă de originalitate. Chiar dacă Cehov nu a realizat complet la acea vreme, piesele lui, precum ”Pescărușul”, scrisă în 1895, ”unchiul Vanea”, scrisă în 1897, ”Trei surori”, scrisă în 1900 și ” Livada de vișini”, scrisă în 1903, au servit drept schelet revoluționar pentru ceea ce astăzi este cunoscut drept sens comun al mediului de acțiune: un efort de a recrea și exprima realismul modului în care oamenii se comportă și vorbesc între ei. Această filozofie de abordare a artei actoriei a rămas, nu numai fermă, ci și ca piatră de temelie a actoriei pentru o mare parte a secolului al XX-lea până astăzi. Mihail Cehov a considerat scrierea piesei ”Ivanov” un moment cheie în evoluția intelectuală și a carierei literare a fratelui său.

Moartea fratelui lui Cehov, Nicolaie, în anul 1899, din cauza tuberculozei, l-a inspirat să scrie povestea „O poveste plictisitoare”, ce a fost terminată în septembrie, și descrie un om care se confruntă cu sfarșitul vieții și care își dă seama că a trăit fără vre-un scop.

Sahalin.

În 1890, căutând să se elibereze de agresiunile vieţii intelectuale urbane, întreprinde o expediţie sociologică, de unul singur pe o insulă îndepărtată, Sahalin, situată la aproape 9 650 km de Moscova, în celălalt capăt al Siberiei, în nordul Japoniei, aceasta find renumită ca sediu al unei colonii penitenciare a Imperiului Rus. Aici, Cehov, a petrecut trei luni, studiind situația locală și intervievând mii de condamnați și coloniști pentru a realiza un recensământ al locuitorilor insulei.

Cehov, cât a stat pe insula Sahalin,  a asistat la multe lucruri care l-au șocat și înfuriat, inclusiv biciuiri, delapidare de provizii și prostituția forțată a femeilor,  el scriind „au fost momente în care am simțit că văd în fața mea limitele extreme ale degradării omului.” Cehov a fost deosebit de mișcat de situația copiilor care trăiesc în colonie, cu părinții lor condamnați, spunând că ”pe vasul cu aburi Amur ce mergea la Sahalin, se afla un condamnat care și-a ucis soția și care purta lanțuri la picioare. Fiica lui, o fetiță de șase ani, era alături de el. Oriunde se muta condamnatul, fetița se repezea după el, ținându-se de lanțurile lui. Noaptea, copilul se culca cu condamnații și soldații, toți la grămadă.”

Cehov concluzionează mai târziu că, caritatea nu este răspunsul, iar guvernul avea datoria de a asigura un tratament uman tuturor condamnaților. Descoperirile sale au fost publicate în 1893 și 1894 ca ”Ostrov Sakhalin” –  ”Insula Sahalin”,care era o lucrare de cercetare, nu de literatură. Cehov și-a găsit expresia literară „Iadul lui Sahalin” în nuvela sa lungă „Crima”, a cărei ultimă secțiunie este plasată pe insula Sahalin, unde criminalul Iakov încarcă cărbune noaptea în timp ce tânjește după casă. Scrierile lui Cehov despre Sahalin, în special despre tradițiile și obiceiurile poporului Gilyak, sunt subiectul unei meditații și analize susținute în romanul ”1Q84” al lui Haruki Murakami. Este, de asemenea, și subiectul unei poezii, „Cehov pe Sahalin” a lui Seamus Heaney, câștigătorului Premiului Nobel.

Melikhovo

Cheltuielile lui Cehov cu medicamente erau considerabile, însă cel mai mult îl costau călătoriile de câteva ore pentru a vizita bolnavii, reducându-i astfel timpul pentru scris. Cu toate acestea, munca de medic a lui Cehov i-a îmbogățit scrisul, punându-l în contact intim cu toate sectoarele societății ruse,  asistând direct la condițiile de viață nesănătoase și înghesuite ale țăranilor, pe care le-a amintit în nuvela sa „Țărani”. Cehov a vizitat și clasele superioare, consemnând în caietul său: „Aristocrați? Aceleași trupuri urâte și necurăție fizică, aceeași bătrânețe fără dinți și moarte dezgustătoare, ca la femeile de la piață”.

În 1894, Cehov a început să scrie piesa ”Pescărușul”, într-o cabană pe care a construit-o în livada de la Melikhovo. În cei doi ani de când s-a mutat la moșie, a renovat casa, s-a apucat de agricultură și horticultură, a îngrijit livada, iazul și a plantat mulți copaci.

Prima noapte a piesei ”Pescărușul”, de la Teatrul Alexandrinsky din Sankt Petersburg, de pe 17 octombrie 1896, a fost un fiasco, deoarece piesa a fost huiduită de public, fiind jignit, Cehov vrând să renunțe la teatru. În schimb, piesa ”Pescărușul”,  l-a impresionat atât de mult pe regizorul de teatru Vladimir Nemirovici-Danchenko, încât l-a convins pe colegul său Konstantin Stanislavski să regizeze, în 1898, o nouă producție pentru inovatorul Teatrul de Artă din Moscova. Atenția lui Stanislavski pentru realismul psihologic și jocul de ansamblu, a convins subtilitățile îngropate din text, restabilind interesul lui Cehov pentru dramaturgie.Teatrul de Artă din Moscova, i-a comandat mai multe piese lui Cehov, iar anul următor, în 1899, a fost pusă în scenă, piesa ”Unchiul Vania”, pe care Cehov o finalizase în 1896. În ultima decadă a vieții sale, Cehov a devenit ateu.

Ialta

În martie 1897, Cehov a suferit o hemoragie majoră la plămâni, în timpul unei vizite la Moscova. Cu mare dificultate a fost convins să se interneze într-o clinică, unde medicii l-au diagnosticat cu tuberculoză în partea superioară a plămânilor și i-au i-au recomandat o schimbare a modului său de viață.

După moartea tatălui său în 1898, Cehov cumpără un teren la periferia Ialtei și își construiește o vilă, Dacha Albă, în care s-a mutat împreună cu mama și sora sa în anul următor. Deși a plantat copaci și flori, a păstrat câini, iar la noua sa vilă a avut oaspeți precum Lev Tolstoi și Maxim Gorki. La Ialta, Cehov,  a mai terminat două piese pentru Teatrul de Artă din Moscova, compunând cu mai multă dificultate decât înainte. I-a luat câte un an pentru finalizarea fiecărei piese, ”Trei surori” și ”Livada de vișini”.

La 25 mai 1901, Cehov, din cauza ororii lui față de nunți, s-a căsătorit în liniște cu Olga Knipper. Ea a fost o fostă protejată și cândva amanta lui Nemirovici-Danchenko, pe care îl întâlnise pentru prima dată la repetițiile pentru piesa ”Pescărușul”. Până în acel moment, Cehov, cunoscut drept „cel mai evaziv burlac literar al Rusiei”, prefera relațiile pasagere și vizitele la bordeluri decât să-și ia vreun angajament.

Îi scrisese odată lui Alexey Suvorin, prietenul acestuia: ”în orice caz, voi fi căsătorit dacă doriți. Dar în aceste condiții: totul trebuie să fie așa cum a fost până acum, adică ea trebuie să locuiască la Moscova cât timp eu locuiesc la țară, și voi veni să o văd… Promit să fiu un soț excelent, dar dă-mi o soție care, ca luna, nu va apărea pe cerul meu în fiecare zi”.

Scrisoarea către Alexey Suvorin, s-a dovedit a fi profetică pentru aranjamente maritale ale lui Cehov cu Olga. Acesta a trăit în mare parte la Ialta, iar Olga, la Moscova, unde și-a continuat cariera de actriță. Moștenirea literară a acestei căsătorii la distanță este o corespondență care păstrează bijuterii prețioase ale istoriei teatrului, inclusiv plângeri comune despre metodele de regie ale lui Stanislavski și sfaturile lui Cehov către Olga cu privire la interpretare, în piesele sale.

La Ialta, Cehov a scris una dintre cele mai faimoase povești ale sale, ”Doamna cu câinele”, care descrie ceea ce la început pare o întâmplare, o legătura dintre un bărbat cinic, căsătorit, și o femeie nefericită, căsătorită, care se întâlnesc în vacanță la Ialta. Nici unul nu se așteaptă la ceva durabil de la întâlnire, însă în mod neașteptat, treptat se îndrăgostească profund și ajung să-și riște securitatea vieții lor de familie și un scandal. Povestea surprinde cu măiestrie sentimentele lor unul pentru celălalt, transformarea interioară suferită de protagonistul masculin, deziluzionat ca urmare a îndrăgostirii profunde, și incapacitatea lor de a rezolva problema, fie renunțând la familii, fie unul la altul.

Moartea

În mai 1903, Cehov vizitează Moscova. Proeminentul avocat Vasily Maklakov îl vizita aproape în fiecare zi, acesta semnând testamentul lui Cehov. Până în mai 1904, starea lui Cehov s-a agaravat, acesta fiind bolnav de tuberculoză în stadiu terminal. Pe 3 iunie, a pornit cu Olga spre orașul balnear german Badenweiler din Pădurea Neagră, în Germania, de unde i-a scris, surorii sale Masha, scrisori joviale, descriind mâncarea și împrejurimile, asigurându-le, pe ea și pe mama acestuia, că starea lui se îmbunătățește. În ultima sa scrisoare, el s-a plâns de felul în care femeile germane se îmbrăcau.

Anton Cehov, a murit la 15 iulie 1904, la vârsta de 44 de ani, după o lungă luptă cu tuberculoza, aceeași boală care l-a ucis și pe fratele său.

În 1908, Olga scrie despre ultimele momente ale soțului ei: ”Anton s-a ridicat neobișnuit de drept și a spus tare și clar, deși nu știa aproape deloc germană: Ich sterbe – „Mor”. Doctorul l-a liniștit, a luat o seringă, i-a făcut o injecție de camfor și a comandat șampanie. Anton a luat un pahar plin, l-a examinat, mi-a zâmbit și a spus: A trecut mult timp de când nu am băut șampanie. L-a scurs și s-a întins liniștit pe partea stângă, iar eu am avut timp să alerg spre el și să mă aplec peste pat și să-l sun, dar el nu mai respira și dormea ​​liniștit ca un copil…”.

Trupul lui Cehov a fost transportat la Moscova într-un vagon frigorific destinat stridiilor, detaliu care l-a jignit pe Maxim Gorki. Unii dintre miile de îndoliați, ce au participat la înmormântarea sa, au urmat din greșeală cortegiul funerar al unui general, Keller, care era însoțiți de o formație militară. Anton Cehov a fost înmormântat lângă tatăl său, la cimitirul Novodevichy, în Moscova.

Moștenirea

Reputația postumă a lui Cehov a depășit cu mult așteptările. Ovațiile pentru piesa ”Livada de vișini” din anul morții sale au servit pentru a demonstra aclamația publicului rus pentru scriitor, care l-a plasat pe locul al doilea în celebritatea literară, după Tolstoi. Tolstoi a fost un admirator timpuriu al povestirilor lui Cehov, el având o serie pe care el le-a considerat „de primă calitate” și „a doua calitate” scrise într-o carte. Din prima categorie, ”de primă calitate”, au fost: ”Copii”, ”Refrenul”, ”O piesă de teatru”, ”Acasă”, ”Mizerie”, ”Fuga”, ”În instanță”, ”Vanka”, ”Doamnelor”, ”Un răufăcător”, ”Băieții”, ”Întuneric”, ”Somnoros”, ”Ajutorul” și ”Dragul”. Din cea de-a doua categorie, ”a doua calitate”, fac parte: ”O transgresiune”, ”Mâhnire”, ”Vrăjitoarea”, ”Într-un pământ ciudat”, ”Nunta bucătarului”, ”O afacere plictisitoare”, ”O răsturnare”, ”Oh! Publicul!”, ”Masca”, ”Norocul unei femei”, ”Nervii”, ”Nunta”, ”O creatură fără apărare” și ”Soțiile țărănești”.

Anton Cehov este considerat unul dintre personajele literare majore ale vremii sale, piesele sale sunt încă puse în scenă în toată lumea. Stilul său general a influențat scriitori importanți dintr-o serie de genuri, printre care James Joyce, Ernest Hemingway, Tennessee Williams și Henry Miller.

Opera sa literară a fost primită de întreaga lume, iar în timp ce mulți dramaturgi încearcă să  creeze scenarii intense, de viață sau de moarte, piesele lui Anton Cehov oferă conversații zilnice, cititorii prețuind viziunea sa extraordinară asupra vieții obișnuite.

Surse:

– ”Letters of Anton Chekhov to His Family and Friends”, de Anton Pavlovich Chekhov, 1 September , 2004, EBook #6408

– Online Books: Anton Pavlovich Chekhov

– https://www.britannica.com/biography/Anton-Chekhov/Melikhovo-period-1892-98

– http://www.theatrehistory.com/russian/chekhov001.html

– https://historia.ro/sectiune/portret/viata-lui-cehov-578212.html